29 Iunie 2007 – IULIA OLARU: „DIN BUZUNARELE CRINOLINEI“, Editura „Scriptoriom“, Baia Mare, 2006 (Aurel Pop)

Într-un interviu, poeta Iulia Olaru afirma: “trag ca un ocnaş la galeră” pentru că: “Orice femeie trebuie să-şi rezolve complexele şi angoasele până la vârsta de 35 de ani // aşa mi-am scris cărţile”(revista literară “Citadela”), şi întradevăr cele afirmate pot sta mărturie prin cele trei cărţi apărute pe parcursul celor trei ani: “Dar din dar”, (debut) editura “Solstiţiu”, Satu Mare, 2004, “Pe timp de tristeţe” , editura “Scriptoriom”, Baia Mare, 2005 şi “Din buzunarele crinolinei”, editat de aceiaşi editură băimăreană, 2006. După apariţia celor două op-uri am fost curios să văd ce mai poate scoate poeta “din buzunarele” sale “în faţa unei lumi agresive, prea puţin atentă la fragilitatea şi frumuseţea care dau sens lumii.” (din prefaţa cărţii semnată de poetul Ion Burnar).

Şi iată că autoarea ne-a convins că se mai poate. Volumul în cauză: “Din buzunarele criolinei”, structurat pe trei cicluri: “Oraşul meu”, “Câţiva contemporani” şi “Flori de ceai” vine în aceeaşi manieră ca formă tehnică, înclinată spre specificul poeziei nipone, acumulând în scurte clişee, stări din cele mai diverse, Cititorul urmând să descopere la developare imagini încărcate din ambundenţă cu vii emoţii dintr-o lumea reală a unui “oraş” bulversat de compelexitatea problemelor, care au devenit teme punctate distinct în cele trei cicluri ce alcătuiesc cartea.

Prin Iulia Olaru, lirica feminină din aceste ţinuturi sătmărene revine în centrul atenţiei iubitorilor de poezie, asumându-şi riscul de a-şi prezenta, într-o manieră postmodernistă, actul poetic, dovedind că stăpâneşte întregul arsenal creativ, căruia uneori îi adaugă expresii de limbaj împrumutate din alte culturi: “on fashion”, “kimonou”, “fuji-san”, etc.

Primul ciclu al cărţii ne prezintă “oraşul” în 31 de ipostaze marcate de adânci contraste prin care autoarea se plimbă “preventiv” tulburată fiind de limitele unei existenţe dramatice: “să avem mereu / în cămară / colaci şi lumânări / preoţi de gardă / lenjerie curată / să ne autopsiem / de trei ori pe zi” (Oraşul preventiv).

Cultivarea acestei forme de poezie face parte dintr-o strategie lirică pe care autoarea şi-a însuşit-o într-un mod cu totul original încă de la debutul său editorial, purtând în paralel o puternică influenţă spre esenţializare, preocupată fiind de atingerea poeziei pure. E greu să scoţi la iveală truda autoarei, dar şi să apreciezi prin câte variante au trecut poemele până la forma tipărită-n carte. E cert că stăpânind tehnica ermetismului, le foloseşte cu succes în creaţia sa creând o stare ce se zbate între absurd şi abscons, cu o uşoară încărcătură ironică: “rezemat de catedrală / omul fără picioare / admiră tălpile celor ce trec / pantofii / visează tipuri de degete / unghii bătături / din banii primiţi / pe-ascuns îşi cumpără şosete” (Oraşul iluziilor) alteori cu implicare în atmosfera cotidiană: “s-a dat startul: / femeile aleargă / ţinându-şi sânii / în palme / monstrul / cu solzi de ţiglă / ascuns în cal de lemn / trage vitrina / cu rochii atât de frumoase!” (Oraşul on fashion) sau a unui mediu bântuit de obsesii: “zilnic efectuiez / rotaţii complecte / la indicaţiile telepatice / ale înţelepţilor oraşului” (Oraşul confortului).

Cele câteva poeme ce alcătuiesc a doua parte a cărţii tratează teme ale celor “câţiva contemporani”, folosând acelaş registru expresiv. Autoarea creonează prin cuvinte puţine imagini ale unei lumii macabre: “bărbi groase / cu ulei se scurg din / coşciuge gheboşate / din-dang-din-dang / în felinare se aprind / repetitiv” (Din-dang) sau alte orizonturi: “măcelarul linge / o sută de mii de ochi / (chipuri laşe) / câini siberieni / târăsc valize” (Ochi albaştri), ori sensibilitatea romantică dintr-o societate marcată de infidelitate: “omega melancolic / amantul descuamat / îşi împachetează aripile / în maieu” (Intramural).

Ultima parte a cărţii confirmă“genul ultrascurt de abordare a realităţii” (Ion Burnar), pe care autoarea s-a angajat să-l treacă prin furcile caudine ale modernităţii, deşi este cuprinsă uneori de starea melancolică: “am privit / cândva cu tine / iarna pe prag / să-mi fac din ea / chip de mătasă” (Gheişa) şi reuşeşte să-şi expună sentimentul tristeţii: “se apleacă / delicat / peste obrazul meu / recunosc / ochii de lună” (Tristă copilărie) sau cel al neîmplinirilor: “gesturi simple / îi simt înlăuntrul meu / la capăt / cutiile de tablă” (Culegătorii de ceai). Aceasta ultimă parte a cărţii este marcată şi de o profundă confesiune ce are loc la o “ceaşcă de ceai / gingaşă / buchetului de viorele / împreună aşteptăm” (Mireasă mică).

Limbajul în care Iulia Olaru îşi încifrează majoritatea poemelor nu pare a fi unul sofisticat, cuvintele, deşi simple, poartă o încărcătură emoţională puternică, ascunzând o multitudine de taine. Discursul liric dovedeşte că autoarea stăpâneşte autoritar întregul instrumentar pentru disecţia cuvintelor. Lipsa punctuaţiei nu scade din valoare, ci, din contră, amplifică sensurile zbuciumului sufletesc: “ies pe stradă / să mă văd trecând / plec, oraşule, plec / mi-am luat doar cerul de păsări” (Oraşul renegat) sau “… şi amintirea oamenilor deosebiţi pe care i-am cunoscut”. Aceste sunt cuvintele autoarei, scrise pe pagina de gardă a volumului, inaintea plecării sale… “îşi şterge lacrimile / cu… / câteva versuri / poeta”, Iulia Olaru, este o certitudine a scrisului românesc şi … canadian. O aşteptăm cu noi apariţii editoriale.

AUREL POP