01 Septembrie 2007 – Tudor Cicu: „Călător prin Valea Plângerii“, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2007 (Aurel Anghel)

Regăsirea unui orizont
Ttitlul cărţii publicată de Tudor Cicu la editura Rafet, incită şi îndeamnă la lectură.
Încă o carte valoroasă a unui inginer de profesie pe care o citesc fără întrerupere, după o veche practică de a mă lipi de litera ei fără puterea de a mă desprinde.
Am citit-o şi din nou mă apuc să scriu, o fac cu multă plăcere şi mă grăbesc să nu ies din atmosfera cu totul de excepţie în care am fost cuprins.
Revin la titlu,.o sintagmă des întâlnită , cu rezonanţe biblice.

Valea plângerii
Când nu voi mai fi, nu te întrista, nu plânge…
Am să te-aştept şi voi veghea,
Voi veghea să nu auzi urletul din mine,
Să-ţi pară că e vântul, ce poart-o amintire…

Eşti creştin? De curând sau de mai mult timp? Dacă în experienţa ta pe acest pământ ai trecut prin momente dificile, grele sau foarte grele dar Dumnezeu a fost cu tine, împărtăşeşte experienţa ta cu cei ce pot beneficia de ea la un moment dat. Şi Dumnezeu să te binecuvinteze! Treci printr-o perioadă ce ar putea foarte bine să fie numită „Valea Plângerii” ? Împărtăşeşte această experienţă cu cei ce o vor citi iar ei.., te vor asculta fară să te întrerupă, se vor ruga pentru tine şi poate vor avea şi câteva cuvinte de încurajare să-ţi spună!
Bogdan Buricea:
Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totulsperiate.
– Am trecut, dragele mele, fara sa fi voit sa fac asta neghiobie;…
Petre Ispirescu
Am dat câteva exemple pentru a demonstra că sintagma folosită ar fi putut duce la o difuzie a interesului cititorului.
Efectul este contrar. Secretul este unul singur. Întoarcerea în trecut, retrăirea experienţelor iniţiatice la vârsta deplinei maturităţi se realizează prin implicarea experienţei lecturii. Autorul a citit mult şi cu pasiune şi constatăm în această carte cât de mult foloseşte ”cititul cărţilor ”oricărui autor care se respectă. De la Tudor Cicu am reţinut sintagma cu ”dărâmarea bibliotecii”(despre cei care nu citesc şi nu au avut şansa), acţiune indispensabilă celui care îşi asumă responsabilitatea scrisului.
Fiecare povestire reverberează într-o experienţă de lectură:”Întâmplări despre oameni risipiţi în câmpia unui sat dobrogean;locuri ce îmi amintesc vorbele lui Marin Sorescu:”Când treceai dintr-un sat într- altul era ca şi când te duceai în străinătate.
Pag.18”şi noi înţelegem că nu poţi da altora decât ceea ce există în tine însuţi. Dar să dai cu sinceritate, altfel ”întreaga omenire a r putrezi ca un uriaş cadavru”, după cum spune undeva marele Geo Bogza.
În Uşa interzisă autorul apelează la experienţa lui Hamlet, Kafka, personajele biblice David şi Goliat, dar şi a sărmanului Don Quijote, luptând de unul singur cu morile de vânt.
În Suflete noastre prizoniere este povestit un episod din Drăgaică cu trimitere la celebrul CORB al lui Edgar Alan Poe. Mi-am amintit cu câtă emoţie ne citea la un curs de Universală acest minunat poem Ovidiu Drimba cel care a scris o adevărată Enciclopedie a Culturii.
În truda scriitorului… ne reamintim de Godo şi de prinţul Mâşkin, celbrul personj dinIidiotul lui Dostoevski.
Tăierea nucului din grădină, pomul sfânt al copilăriei, este prilej de a ne aminti de Cehov, marele dramaturg rus, de Livada cu vişni şi Lopahin, de motivul toporului atât de sugestiv prezentat în piesă. Personajul Mehmet Deliu din Nălunca schiţat memorabil are ca fundament de lectură pe Victor Hugo:”dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?
Calea tăcerii ne întoarce la primele lecturi din copilărie, Mitrea Cocor, dar şi la cele de mai târziu, ”pentru oameni cărora nu pământul nu le mai oferă nimic s-a inventat cerul”, spunea Haine.
În bătrânul fântânar suntem aduşi aproape de Cozma Răcoare, Lăutarul este prilej de a ne reaminti celebrul roman GROAPA de Eugen Barbu, dar şi de cugetarea lui Ghoethe:”Lumea nu este a celor care pot , ci este a celor care vor„.
Câte povestiri, atâtea refugii în trecut, dar şi în rafturile bibliotecilor, în lumea minunată a cărţilor pe care autorul le-a citit cu folos, reverberând atât de târziu, dar cât de benefic…
Cartea are două părţi distincte: I.OAMENI RISIPIŢI ÎN CÂMPIE şi II: CÂNTECUL ÎNDEPĂRTAT AL AMINTIRIOR.
Scriitorul , narator inconfundabil, povestitor înnăscut Tudor Cicu dă măsura talentului său în aceste 7 povestiri care îi vor aduce celebritate.
Carul cu boi este o poveste de demult , cu oameni de felul lui Dănilă Prepeleac de care Domnul, de acolo din cer nu mai are timp. Ce ne înfiorează este continuarea poveştii prin două cuvinte”(rătăcesc întruna). Nu rătăcesc cele două mogâldeţe acoperite de viscol şi chiar aceste două cuvine, alese la momentul potrivit spre a da mişcare gândului îmbrăcat în cuvânt.
O felie de pepene este o extraordinară lecţie de viaţă pe care o primesc doi ţânci puşi pe furat pepeni chiar din bostănăria bunicului. Dar aceasta nu e o simplă poveste este o lecţie de viaţă care nu se uită ,izvorâtă din nemăsurata dragoste a bunicului faşă de nepoţi care văd în acea clipă nu pe bunicul lor, ci pe un sfânt din icoană:” Bunicul avea ochii albaştri ca ai sfântului din icoana sub care ne îngenunchea mama să ne rostim rugăciunea sera la culcare” Ce obiceiuri, ce lume recompune acest autor în câteva povestiri. Un al doilea roman al copilăriei, sau poate altul care bate la porţile afirmării pentru primul loc?
Mânzul este cea mai frumoasă povestire pe care am citit-o în ultimii ani. O ştiam, mi-o povestise autorul în câteva cuvinte la o întâlnire cu scriitori, apoi a publicat-o , acum am găsit-o în Valea Plângeri.
Tema povestirii este a simbiozei ce se crează în lumea satului între copil şi necuvântătoarele din jur, dar şi a asprimii vieţii aşa cum se raportează la momentul naşterii unui măgăruş omul matur, dirijat de alte griji. Iubirea ce se desprinde din această povestire este tot ce poate fi mai frumos în lumea satului, a copilăriri, acolo unde mulţi oameni necunoscători nu văd nimic deosebit. Viaţa cu bucuriile ,tristeţile şi întâmplările ei o poţi afla tocmai acolo unde te aştepţi mai puţin. Las cititorilor plăcerea de a citi această adevărată bijuterie a scrierii unei povestiri în limba română contemporană. Mânzul nu este o povestire, nu este o nuvelă, nu e altceva decât un roman , o nouă manieră de a scrie scurt, convingător, pe înţelesul tuturor şi mai ales, este o poveste scrisă cu sufletul de copil scăldat în lacrimile bucuriei că a salvat o viaţă.
Dihorul are ceva din desfăşurarea povestirilor lui Vasili Şucşin. Povestire cu episoade neaşteptate , trepidante, rupând firul liniştii şi al ordinii fragile dintr-un sat de câmpie la o oră târzie din noapte. Memoria reţine definitiv pe Stelică şi dihorul, aducător de moarte printre găini şi salvator de moralitate printre oameni.
Dincolo de frumuseţea poveştilor scrise de autorul Tudor Cicu se află o lume de la care a luat câteva componente ce-l definesc :autenticul, realul, sineritatea, obiectivitatea relatării, raportarea le experienţele omenirii tansfigurate în cărţi celebre.
Povestirile sunt doar un prilej pentru scrierea unora dintre cele mai frumoase eseuri pe care le-am citit. Ceva din Geo Bogza regăsim în această carte, din Cronicile Optimistului (George Călinescu), dar mai ales găsim expresia unei inedite şi originale relaţiei scriitorului cu lumea din care vine şi care îl obsedează profund , ca modele de viaţă şi trăire adevărată.
AUREL ANGHEL