Spune-mi cu cine te însotesti ca sa-ti spun cine esti – o vorba straveche ce poate da seama si pentru judecata textelor unui creator de literatura, chiar daca, adesea, acesta din urma uzeaza de tot felul de tertipuri ca sa-l însele pe cititor, sa-l îndrume pe alte cai, sa-l împinga în „ceturile” fictiunii, dincolo de limitele unei „realitati reale” incontrolabile, angoasante, într-o miscare browniana care a ajuns sa nu mai mire pe nimeni. Cum face si altfel, ascunzându-se sub alte fete, dar recunoscându-si-le – cum gasim la Nicolae Breban care, la Mantaua lui Gogol (din care „ne tragem cu totii”…) adauga Dostoievski si Nietzsche drept parinti spirituali adoptati deliberat.

Atunci când descoperi „înselatoria”, ramâne întrebarea cât avem în creatie actor si cât masca; si care dintre ele apartine „viului”, respectiv jocului. Undeva pe-aici, la aceasta dilema, te conduce lectura textelor poetice ale lui Octavian Soviany.

Critic aplicat si erudit, îsi re-varsa conditia sumata si în poezie ori teatru. În forme lesne recognoscibile îsi joaca cu ironie si tandrete, cruzime ori nesmintita dragoste propria existenta spirituala locuind într-o aparent permanenta revelatie. Mecanismele retoricii poetice par a nu avea secrete pentru domnul Soviany. Poemele „de moda veche” în care-si face mâna de ani buni au devenit un fel de marca personala slefuita de timp, precum o moneda purtata mai multe vieti în buzunar.

Dar nu la acele carti (între care, cea mai recenta aflata de scurt timp în librarii) vreau sa a refer, în textul de fata, ci la Scrisori din arcadia aparuta în colectia „Biblioteca româneasca – poezia! A Editurii Paralela 45 în 2005. din simpla pricina ca acest volum este altfel. Supus unei experiente de tip recluziv (pe care altii si-o asuma / aleg deliberat, dar exterior, ca virtualitate – vezi Dan Mircea Cipariu în Sunt pur din ce în ce mai pur), Octavian Soviany nu mai are nevoie de vechile forme fixe pentru autoscopie. Chirurgia pe suflet deschis dezvaluie haosul interior, lipsa de repere pe care o gândire a lumii sa se sprijine, ratacirea în oglinzile aburite ale somnului veghe, în apele tulburi ale visului neîntrerupt de starea de trezie. Autorul ghiceste ca sub aspectele vizibile se afla cunoasterea veritabila, dar nu stie daca si când ajunge acolo. Astfel ca rataceste „în universuri în care mirajul închipuirii, halucinatia exploziva, introvertirea exasperanta” (Nicolae Tone) devin surse de agregare a limbajului într-un loc în care semnificatiile sunt fluide, se înstraineaza, semnele se pierd ori se degradeaza sigur si abia perceptibil. „Obscurul destinului uman se lamureste, paradoxal, printr-o si mai mare obscuritate” – observatia lui Constantin Trandafir într-un context eminescian la intersectia Nietzsche-Kierkegaard are relevanta si în cazul de fata.

„Am fost adusi aici / fiindca nimeni / n-are nevoie de / noi” – citim suprema revelatie avuta de poet nu pe patul spitalului 9, ci pe patul spitalului care este întreaga planeta. Suntem abandonati de Dumnezeu, de Ordine, de Sens. Asa este de citit si fragmentul pe care-l rup di acelasi poem Stam la soare în curtea spitalului: „Cu picioarele noastre / care tremura sub / pulpana halatului stam la / caldura si spunem / caldura e buna / ca o fata cu / nume de / farmacie, / ca o fata / care miroase / a musetel / si poarta pe cap / o cununa de rapita. / […] / Noi recunoastem / primavara dupa mirosul / ei de / plante medicinale”. Aceasta este revelatia! Mai mult decât în alte volume, ideile din teza de doctorat Textualism, postmodernism, apocaliptic sunt puse în practica poetica. Eliberat de formele (auto)impuse altadata, aici versul este anume taiat dupa ritmul unei respiratii astmatice, de muribund. („Ce altceva mai modern, mai inedit, decât sa descoperi moartea?” – spune undeva Nichita Stanescu) „Toti oamenii / stau pe / marginea patului / si se scarpina. / Se gândesc la / moarte ca la / îmbratisarea unei femei”; sau: „Din hainele mele / emana / mirosul barbatilor de / cincizeci de ani: / un miros de / camera parasita / plina de praf si de / soareci”. Dereglarea simturilor – prin prezenta în spital si medicatia aferenta – este complementara aceleia întâlnita la „poetii blestemati”, care conduce la o literatura a lumii de la marginea lumii ce viziteaza subteranele constiintei pentru a ajunge la poezie ca proces de emergenta, o explozie a sistemului care a gasit calea de a se comunica pe sine. Deloc surprinzatoare si apelurile livresti la Kierkegaard („dintii marunti / ai reginei olsen”), unchiul Vanea, Franz Kafka („Si franz kafka trece prin curtea spitalului noua într-un halat cafeniu / Spitalul noua – spune franz kafka – e un fel de praga mai mica”), iubirile si razboaiele lui Napoleon… Lesne de vîzut cum poetul, precum Beckett si Ionescu, ridica valul de pe „ilogicul mascat al existentei”. „Aici în arcadia / golul lucreaza / în jurul me si / în mine”. Avem o arcadie r rebours, în care „numai soarecii / au gaura lor. Nop- / tile de amor / din arcadia / încep cu un du-te-vino / al soarecilor”. „Nu ti-am spus niciodata: / aiai / suntem pe un / vapor / unde fiecare matroz / tine de brat o / domnisoara în negru”. „Ne amestecam / cu pânza cearsafului / ca doua lichide / în acelasi pahar. / Ca o boala de oase / cu o boala de piele”. „În toate scrisorile mele / e vorba de / acelasi barbat singu- / ratic / care lasa gazul / deschis si apoi / se lanseaza / în zbor de pe / cea mai înalta cladire / ca un copil dupa a- / vionul lui de / hârtie”. (Ne amintim de sinuciderea lui Esenin…) Am citat mai mult spre a ilustra atmosfera sumbra, a lipsei de iesire, de speranta. Chiar si rarele imagini senine sunt minate de neputinta împlinirii, desigur, ascunsa inteligent, accesibila numai initiatilor: „Bucura-te / fiindca în / alta viata / ai fost regina olsen. / Stii ce / voi face la / noapte? / Ma voi preface-n cires / si voi înflori”. Amestecul de urât existent si frumos posibil (dar improbabil) ar putea fi judecat cu folos si din perspectiva deschisa de estetica trivialului a lui Radu Voinescu. Cuvintele dozate cu stiinta de farmacist se însira firesc si în acelasi timp surprinzator („Lasa-ma sa / visez ca dorm în / respiratia ta / ca / într-un / mormânt de / copil / […] / numai din pricina / pacatelor noastre / nu suntem / fluturi / […] / Dimineata / voi încerca sa imit / vocalizele mierlei. // Dimineata / când tu / dansezi prin / bucatarie / precum / zarathustra”.)

Textele lui Octavian Soviany sunt aici imprevizibile. Daca în alte locuri, de la un moment încolo, nu mai aveai surpriza unei rime, a unei trimiteri livresti, a unui accent ludic, în Scrisori din arcadia nu exista o liniste a lecturii asteptate. Nimic nu-i mai interzice sa fie el însusi, sa-si poarte mastile c ape fete vii, niciodata senine, dedate contemplatiei. Chiar si Cântecul de dragoste al lui v. eremitul este cu desavârsire thanatic („Gândeste-te la / mine ca la o / fetita bolnavicioasa / care are un / picior de plumb / si / altul de / carne. / Ca la paturile albe / dintr-un sanatoriu / elvetian unde moartea / poarta o / boneta scrobita de / infirmiera”.), pentru ca orice lumina e distrusa treptat, precum o imagine încetinita a spargerii unei oglinzi sub care se dezvaluie fundalul negru, abisal.

Primul rând al Argumentului ne asigura ca „Poezia e stiinta gândurilor frumoase” – o asertiune tot în raspar, cum va continua întregul volum. În raspar în primul rând cu erosul, cu femeia si relatiile cu aceasta („simti ce miros / nerusinat de femeie / emana în noaptea asta / cearceafurile / si pernele?”), ceea ce ne aduce aminte de E. M. Foster: „pâna la sfârsitul sfârsitului literatura va fi construita în jurul ideii de dorinta”. Cu femeia converseaza adesea, chiar dialogurile cu vecinul de salon, în afara de grijile vietii de bolnav, duc tot înspre aceasta prezenta întunecata (!), fie ca e vorba de vizitele unor cunostinte apropiate (elenav, ana, dana, miruna, iulia…), fie ca recurge la personaje de origine livresca (ofelia, sonia marmeladova, frida, maria walewska, regina olsen) ori „ia la ochi” personalul feminin al spitalului.am marcat cu (!) prezenta întunecata a femeii pentru ca ea semnifica aproape exclusiv amenintarea mortii. Avem „urmele de ruj ale / mortii / care mi-a sarutat într-o noapte / cu lacomie traheele”. Sau: „sexul si moartea / umbla prin oasele noastre ca / doua surori” si „Domnisoara în negru a spitalului noua trufasa ca moartea”.

Mai degraba înrudit substantial cu volumul de „teatru apocaliptic” Cinci poeme dramatice, cel numit Scrisori din arcadia ne dezvaluie un Octavian Soviany convins (si convingator) de apropierea „revelatiei”, schimbarii; asa cum pare a ne transmite si prin apropierea sa de gruparea 2000. din aceasta apropiere câstiga, deocamdata, numai el, un poet cultivat, nutrit din aceleasi izvoare ca ale colegilor de generatie optzecista (pe care nu si-i recunoaste poate dintr-un rasfat târziu adolescentin), ludicul, livrescul, (auto)ironia. Ceea ce nu-i altereaza cu nimic individualitatea pregnanta! Caracterizata, e drept, printr-o transgresare a „generatiilor”, ceea ce face un fel de om-punte pentru poezia ultimelor decenii. Stim însa cât de puternice individualitati au cuprins generatiile `27, `60, `80. Spre deosebire de generatia cea mai noua, la care poti încurca autorii (mai ales autoarele) textelor, – nu cu prea mare pierdere… -, cei „vechi” nu purtau… uniforme.

FLORIN DOCHIA

Anunțuri