08 Septembrie 2007 – ŞTEFANIA OPROESCU: „ZĂPADA NEAGRĂ“, Editura Andrew, Focşani, 2006 (Constantin Miu)

Surprinzător e faptul că noua carte a doamnei Ştefania Oproescu – un volum de proză scurtă – are inserate pe coperta a IV-a opiniile a patru literaţi (doi dintre ei: Florentin Popescu şi Leo Butnaru fiindu-mi cunoscuţi), însă sunt aprecieri generalizatoare, mai mult de complezenţă. Referiri din acestea: „Volumul Zăpada neagră m-a convins că avem în faţă un scriitor interesant şi original care se ia în serios pe sine şi pentru care literatura nu este un simplu moft.” (Florentin Popescu) sau „Vocaţia şi patosul îndreptăţesc cu prisosinţă integrarea numelui său în galeria celor care, din umbră, în tăcere şi cu o umilinţă netrucată, servesc, pe măsura talentului lor, tezaurul actual al literelor scrise.” (Gh. Istrate) nu vor convinge că avem de-a face cu o carte de excepţie (cum e cea de care ne ocupăm acum) a unei prozatoare aflate la debut! Ce înseamnă pentru Florentin Popescu „scriitor interesant” şi în ce constă originalitatea celei care „se ia în serios pe sine”? O asemenea formulare este hilară: de parcă ar fi şi scriitori care nu se iau în serios pe sine!

Una din caracteristicile prozei moderne este melanjul între elemente magic-fabuloase şi cele fantastice, acestea fiind grefate pe cele reale, încât glisajul între aceste trei categorii este imperceptibil. Aşa se întâmplă şi în prozele ce alcătuiesc volumul Zăpada neagră (Editura Andrew, Focşani, 2006), semnat de Ştefania Oproescu. Bunăoară, în Zârna, copilul care bătea mingea pe un maidan reface drumul iniţiatic al unui bătrân aflat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe. Iar în O găleată nouă de târg, magia se află în melanj cu un străvechi cult – cel al strigoilor. Însă, proza care ne-a atras atenţia în mod deosebit (prin subiect şi tehnică de realizare) este Bila magică.

Mergând la „obor” după cumpărături, Dinu – protagonistul povestirii – află de la o bătrână uitată de ani „povestea” unei bile magice. Ea a cumpărat-o de la un om „important şi cunoscut de toată lumea”, căruia îi murise fiica – cea mai dragă fiinţă. Când l-a cunoscut, femeia era tânără, iar el cu mult mai bătrân. Spunându-i-se că bila poate îndeplini trei dorinţe, deşi l-a iubit, femeia nu i-a oferit fostului proprietar al bilei magice izbăvirea. A cerut bogăţie, frumuseţe şi viaţă veşnică. După atâta amar de ani, femeia şi-a dat seama de marea ei greşală, încât îi cere curiosului potenţial cumpărător, pe un ton ferm: „Scapă-mă de povara lăcomiei mele şi trăieşte-ţi timpul tău.” (p. 44).

Femeia încearcă să câştige bună voinţa bărbatului, rezumându-i supliciile îndurate: „Vezi aceste cicatrice? Sunt urmele rănilor pe care mi le-am provocat dorind să mă sinucid (…) Încerc pentru a nu ştiu câta oară să mor de foame. Am peste cinci luni de când nu mănânc şi nu beau. Azi am simţit că dumneata mă vei salva.” (p. 44, 45).

Precupeaţa aproape că se invită acasă la Dinu şi, după ce pregăteşte un mic dejun frugal, e gata să încheie târgul: pentru că i-a înlesnit să mănânce, doreşte să-i dea bila magică, însă prima dorinţă a noului proprietar trebuie să o izbăvească de povara veşniciei. Îl atenţionează pe bărbat că ar fi bine să nu refuze, căci în curând va afla că e bolnav: „Şi vei dori să te vindeci sau să mori numai să scapi de durerile care te vor chinui îngrozitor. Atunci, vei avea nevoie de mine.” (p. 45). Prozatoarea ar fi putut sonda zona abisală a subconştientului protagonistului, când acesta, aflat la spital, spre a se interesa de soarta femeii care fusese accidentată de o maşină, după ce se aruncase în faţa ei, acesta are o subită stare d4e rău, imposibil de localizat. Aici era locul ca Ştefania Oproescu să facă din această proză scurtă una de analiză psihologică. Ea însă se mulţumeşte să pună pe seama personajului câteva întrebări retorice. Iar justificările acestuia – paradoxal – nu amplifică angoasa: „Dacă sunt cu adevărat bolnav? (…) Dacă moare, nu sunt bolnav. Dar dacă nu moare? (…) Ea poate moare acum la spital. Sunt atât de mulţi oameni pe stradă, că nu s-ar băga de seamă. Mâine altul. Sau eu. Şi tot mâine vor fi aici oameni, să cumpere pastă de dinţi. Printre ei, mă simt în siguranţă (…) Gândul acesta liniştitor dispare în singurătatea sumbră a garsonierei.” (p. 50).

Finalul este precipitat. Aflat în aşteptarea Ioanei (căreia îi propusese a se muta la el), Dinu se trezeşte la uşă cu bătrâna din talcioc. Venise spre a-i dovedi că nu minţise şi vrea acum să încheie târgul. Ţinând în mână bila magică, bărbatul doreşte ca aceasta să se distrugă. Urmăreşte cu înfrigurare, parcă hipnotizat, metamorfozările bilei, iar când ridică ochii, o vede pe Ioana. Aceasta nu scapă ocazia de a strecura câteva ironii la adresa iubitului: „Nu ştiam eu de ce m-ai ţinut atâta vreme departe (…) Te-ai plictisit de una, acum e bună alta (…) Am văzut-o, acum am văzut-o ieşind de la tine. Tinerică, nimic de zis, frumuşică… Dar dragă Dinule, nu te supăra, ai gusturi cam demodate…” (p. 55).Să mai spunem doar că repetarea verbului „a vedea” dă valoarea unei certitudini celor constatate de Ioana, încât mesajul comunicat de autoare este acela că magicul este perfect verosimil.

Prof. Dr. CONSTANTIN MIU