18 Septembrie 2007 – SILVIU DUDESCU: „GÂNDURILE INIMII“, Editura „Orientul Latin“, Braşov, 2005; Prefaţă – Ion Itu (Victor Sterom)

Dramatismul multor poeme este creat, aici, într-un mod uşor absolutist. Versurile din „Gândurile inimii“ sugerează împlinirea unui profil de poet din ce în ce mai conturat. Acestea par a fi „rupte“ din trăirile imedi­ate, dar şi din aşa-zisele nostalgii provocate de im­pactul cu realitatea diurnă…

Transfigurate artistic, sunt „împinse“ în subsensuri de simboluri, de parabole.

Silviu Dudescu – aşa cum bine a observat editorul Ion Itu – nutreşte ambiţia confesiunii extrem de convingătoare, prospectând domeniile intime, dar şi ale imaginarului.

„Mugurii de rouă s-au transformat / în fructe de brumă. / Şi livezi de emoţii rodesc în Interiorul toamnei; / Loc unde-mi las papucii la intrare / Şi intru călcând cu tălpile inimii / Pe frunzele uscate şi umede / La fel ca privirea ta în incinta altei toamne gemene / Când ai plecat cu sufletul meu moto­tolit ca o batistă, / Din care n-ai încercat să-mi faci nici un semn, / Mi-au făcut ploile un serviciu plâns pentru mine / Să nu fie nevoit să plând, eu, cu lacrimi de lemn“, (pag. 55; datată 29 august 2004)

De aici, conştiinţa lumii interioare vădit relevate la Silviu Dudescu: pe de o parte, raza cerului, figurând adâncimea cunoaşterii, pe de alta, verticalitatea privirii, accesul acesteia spre pro­funzimi şi inefabil.

Receptând LUMEA prin filtrele dulci, ale amintirii, Silviu Dudescu îşi asumă condiţia sa intimă, re­curgând la ea ca la o te­rapie. Dincolo de anumite convenţionalisme retorice şi chiar patetice, se reţine dis­poziţia matură a intuiţiei poetice, capacitatea ei reflexivă. Tocmai de aceea, îl aştept cu interes la a doua carte.

„De la vechea mea poză am luat doar starea de spirit, / Poate privirea aceea lipsită de inocenţă, / Trecutul oricum îl purtam în noi ca şi buletinul de identitate, / De la poza aceea am luat şi cerul de dincolo de zarzări,/ E bine să ai la tine, uneori, cerul copilăriei, /Am luat-o şi pe mama, care nu apare în poză, / Doar trăia sub cerul acela. / Păcat că nu se aude viaţa în poză, / Cu ciripitul gândurilor noastre de atunci, / Că aş fi luat-o şi pe aceas­ta. / Aş fi luat şi iubita ce-nmugurea sub rochia înflorită de stambă. / Din poza acea aş fi luat totul / Lâsându-mă singur, doar eu!“ (POZA ACEEA)

VICTOR STEROM