„Cu o disponibilitate excep­ţională faţă de diversificarea expresiei poetice, dar şi cu forţa de a rămâne o voce strict per­sonală, poeta Victoria Milescu ne propune volumul Ecoul clipei. (Bogdan I. Pascu) Iar poetul Radu Cârneci notează succint pe coperta patru a aceluiaşi volum: „Poeta Victoria Milescu – prin Ecoul clipei – se înscrie unei categorii mai restrânse de truditori, care-şi asumă îndrăzneala de-a adânci această formulă – haiku-ul – dându-i nu o dată taină filosofală prin miracolul expresiei lirice“.

Haiku-ul – specific japonez – cuprinde o întreagă filozofie de viaţă, iar haiku-ul practicat –aici – de Victoria Milescu este poezia timpului prezent, al unui moment scurt şi semnificativ în care pe autoare o găsim – sau ar trebui să fie – cât mai neimplicată cu putinţă, deci, deloc patetică, haiku-ul nefiind o poezie senti mentală, ci, un mic pastel în care te contopeşti cu natura.

„Umbrela verde/ deschisă întâmplător/ de vântul serii“. Sau: „Beat de nectaruri/ sfârşitul verii calde/ greşeşte drumul“. Sau: „Noapte de vară/ ca un ban de aramă/ căzând pe creştet“.

Versurile acestea exprimă un gând, o judecată de valoare, o experienţă de viaţă sau un aspect al realităţii înconjură­toare. Poeta Victoria Milescu încearcă -şi reuşeşte în mare parte – să pătrundă în misterul micropoemului, surprinzând în clipele de inspiraţie, idilicul în oglinda nesfârşita a cerului – spaţiul predilect – consonând cu nostalgiile, cu dorurile ori aşteptările.

„Târzie clipă/ pe fragede nisipuri/ cel fără vise“. Sau: Un colţ de pâine/ aşteptând pelicanul/ departe, în larg“. Sau: „La debarcader/ flutură o batistă/ sau un porumbel“.

Victoria Milescu – autoare a zece cărţi de poezie – în Ecoul clipei – se înţelege excepţional cu natura, se întoarce la ea sau de la ea purificată, iar simpli­tatea şi meditaţia fac –aici – casă bună cu sensibilitatea şi puterea de concentrare.

Din acest punct, putem desluşi în creaţia sa eleganţa spunerii poetice, subtilitatea şi măestria de limpezime a haiku-ului prin stăpânirea principiilor şi elementelor definitorii ale aces­tuia…

„Înviorată/ în vechiul cuib de barză/ singurătatea“. Sau: „Seară de seară/ poetul prinde-n palmă/ fructul visării“. Sau: „Coboară toamna/ ţinându-şi trena lungă/ treaptă cu treaptă“. Şi două interogaţii: „Ultimul cocor/ ia pe aripi pământul/ unde ne duce?“ Sau: „Banchize de nori/ rândunele polare/ e primă­vară?“…

VICTOR STEROM