O CARTE PE ZI

O CARTE GREA, plină de o lumină sufletească aparte şi de semnificaţii umane, mai echilibrată şi mai ponderată în elanurile şi în articulaţiile sale decât romanele anterioare, „Glasul inimii” şi „Timpul judecă şi plăteşte” (amândouă romane admirabile), este cel de-al treilea roman al prozatoarei Rodica Elena Lupu, „MÂNA DESTINULUI, apărut tot la editura ANAMAROL, în anul 2006.După cel de-al treilea roman convingerea noastră că ne află în faţa unui artist profund, de o sensibilitate ardelenească, dar şi solară, orientală, a unui artist complex şi fin (Rodica Elena Lupu este şi o poetă foarte talentată, şi un reporter cu o percepţie vie, acută) capabil să redea trăirile cele mai subtile ale sufletului omenesc, să descrie locuri şi spaţii cu precizia desenului în peniţă şi căldura acuarelistului, având în acelaşi timp înclinaţia înnăscută, ca o bucurie calmă, de a clădi viziuni largi, panorame capabile să cuprindă în ele devenirea unei lumi, a unor destine.

Un asemenea roman este „MÂNA DESTINULUI”, care este totodată o subtilă frescă a lumii pe care o străbatem, o viziune cuprinzătoare a perioadei pe are o traversăm, o meditaţie uimitor de caldă, de înţelegătoare, de generoasă asupra destinului uman, pe care prozatoarea îl ia în accepţiunea pe care ne-a lăsat-o marele dramaturg Sofocle. Am putea să spunem că această carte este o monografie plastică şi poetică a destinului, o încercare plină de iubire de a-i surprinde esenţa încercând să-l privească din mai multe unghiuri, dar mai ales dinlăuntrul său. Dinlăuntrul său ca personaj complex (personajul fundamental sau mai bine zis metapersonajul acestei cărţi este destinul) care acoperă întreaga realitate, istoria, viaţa noastră, a oamenilor, aşa cum este ea.

(…) „Lupta contrariilor este singurul mecanism ce menţine Universul. În momentul în care ar fi un echilibru perfect, lumea, în sensul de „Universalitate a Universului” ar înceta să mai existe. Destinul este ceea ce ni se oferă. Destinul este acest „joc de lumini”, este esenţa vieţii”.(…) „Împotrivirea faţă de destin, este de cele mai multe ori, fără noimă. Chiar dacă ai şti exact ce se va întâmpla, nu te poţi sustrage destinului. Dacă în mod deosebit vei reuşi astfel de performanţă, poţi fi sigur că acest lucru este înscris tot în destin”.(…) „Oamenii au fost interesaţi de destin încă de la începuturi. De la mersul astrelor, şi asta din dorinţa de a-şi cunoaşte viitorul; deci tot cunoaşterea destinului.”(…)

Aşadar romanul „Mâna destinului” stă sub semnul acestui concept larg, al cunoaşterii destinului. Întregul roman este un demers iniţiatic, calm, greoi, ca un mers pe fundul lumii, dar şi ca o privire suverană, plină de dragoste, de o melancolică înţelegere a vieţii, a realităţii de acolo din naltul cerului.Romanciera îşi ilustrează teza cu celebra clarvăzătoare bulgară Vanga, şi întâmplarea soţului ei, pe care credem că este bine s-o reamintim: (…)„Aţi citit „Vanga”? Să luăm ca model proorocirea Vangăi, clarvăzătoarea, care i-a prevestit lui Gheorghi, soţul ei, când a plecat pe front că, la douăzeci şi trei de ani, exact în ziua împlinirii vârstei, va pieri. Lucrul s-a întâmplat aşa cum a fost spus, cu toate că, ştiindu-se, orice precauţie a fost inutilă. A fost împuşcat de un soldat rătăcit, care era în retragere.”(…) Trebuie să recunoaştem că această întâmplare, ţinând seama de precizia şi tragismul evenimentului, este nu numai revelatoare ci şi cutremurătoare. Aşadar, (…)„destinul este implacabil. Aşa susţin cei mai mulţi dintre cercetătorii acestui postulat. Acceptând necondiţionat aceasta, intrăm în domeniu, cel al fatalismului.”(…)

Trebuie să spunem că abordând viaţa, realitatea, lumea, istoria prin prisma acestui concept, al destinului, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai mari provocări ale minţii umane, ale spiritualităţii şi culturii umane, şi asta de cel puţin câteva milenii. Ei bine, autoarea, ca şi cum ar dori să lupte cu legea implacabilă a destinului, încercând din răsputeri să afirme natura creatoare a esenţei umane, începe un lung dialog, care ne aduce aminte de corul antic, cu procesualitatea lumii, cu omul, cu ea însăşi, cu întâmplările vieţii.Sub auspiciile acestei perspective debutează romanul „ Mâna destinului”. Ajunşi aici trebuie să spunem că această temă a Destinului este una dintre preocupările fundamentale ale scriitoare, una dintre obsesiile chinuitoare ale conştiinţei ei, ale subconştientului artistului, odată ce neliniştea, umbra, dar şi obsesia profundă a acestei idei-principiu existenţial-teme o găsim şi în celelalte două romane, şi cu siguranţă şi în poezia Rodicăi Elena Lupu, de care sperăm să ne ocupăm în viitorul apropiat.

După această ars poetică romanescă intrând în corpul romanului apar pe nesimţite, conturate în peniţa subţire, dar şi învăluite într-o lumină de toamnă şi nuanţe calde, de acuarelă, personajele cărţii, întâmplările de zi cu zi trăite de ele, care în final, se vor integra în marea viziune a romanului, a romanelor Rodicăi Elena Lupu, am spune noi, pentru că romanul acesta, după principul consubstanţialităţii încheagă şi completează celelalte două romane într-o trilogie clară, coerentă, organică.Vedem astfel conturându-se sub ochii noştri imaginea familiei Mureşan, fiziologia şi psihologia acestei familii, casa, spaţiul în care locuieşte familia, geografia oraşului. Trebuie să spunem că observăm, aplecându-ne acum asupra celui de-al treilea roman al talentatei romanciere, că familia, „motivul literar-filozofic al familiei”, (simbolul coerenţei, al unităţii umane, al „adunării fiinţelor umane” în faţa realităţii vieţii, al vicisitudinilor şi încercărilor istoriei, al integrării fiinţei umane în marele cosmos, al perpetuării vieţii) este unul dintre personajele colective importante ale prozei doamnei Rodica Elena Lupu. Am vorbi în cazul acestui romancier despre ceea ce am numi nostalgia familiei, obsesia familiei, interiorizarea familiei, conceptualizarea subtilă a familiei. Romanele ei sunt o căutare, o proiecţie, o pierdere continuă dar şi o regăsire a familiei. Un dor de această realitate intimă, caldă a familiei străbate întreaga creaţie românescă a acestui autor, pe cât de sensibil, pe atât de subtil; de aceea ne temem noi că la o lectură grăbită, multe lucruri, idei, teme fundamentale ale cărţii nu vor fi sesizate de cititorul sau de criticul superficial ori grăbit. Prozatoarea creionează cu mână sigură portretul profund şi larg, am spune, al personajului care este familia: (…)„familia Mureşan locuieşte în partea de vest a oraşului, într-o casă cu etaj. Stau aici de douăzeci şi ceva de ani, cu chirie. Bărbat în floarea vârstei, om vrednic, George nu ar fi putut sta acasă, fără să muncească. Aşa se face că fostul lui coleg de şcoală şi cel mai bun prieten, Toma Dragnea, directorul de la S C Produse Cosmetice S A, i-a oferit casa cu un spaţiu la parter pentru a deschide un magazin. E tot ceea ce a reuşit să facă după ani mulţi petrecuţi pe şantier, de unde inginerul Mureşan s-a pensionat la cei cincizeci de ani”.(…)

Să reţinem aici o calitate rara a acestui artist, instinctuală, dar şi savant orchestrată, am spune, talentul ei de a sugera, de a crea cu mijloace puţine, dar la modul foarte subtil, legături, sau cu un termen din ştiinţa chimiei, catene. „Aşa se face că fostul lui coleg de şcoală, Toma Dragnea….i-a oferit casa cu un spaţiu”, etc. La prima lectură nu-ţi dai seama că această legare a inginerului Mureşan şi a familiei lui de prietenul său Toma Dragnea nu este o simplă informaţie, un amănunt, la a doua lectură însă, şi văzând ştiinţa cu care prozatoarea introduce, creează acestea legături organice realizezi că această tehnică romanescă ţine de concepţia organică despre realitate şi despre opera de artă a Rodicăi Elena Lupu.

Numai într-un organism uman care este însufleţit există aceste legături organice vii care leagă celulele între ele, sistemele şi organele, unde numai aceste legături vii, această comunicare permanentă şi pe toate planurile face ca lumea creată de autoare să fie un ORGANISM VIU, O Lume vie, unitară. Pe parcursul cărţii aceste catene, care sunt numeroase, joacă un rol fundamental, creând viaţa în corpusul operei de artă, o coerenţă vie şi specifică, dând lumii pe care o descrie şi o creează romanciera, unitate, acel specific inconfundabil românesc, şi contemporan, care ţine de această epocă a tranziţiei.

O altă particularitate a autoarei este însuşirea ei de a controla funcţionarea principiului economicităţii în procesul creaţie, aptitudinea ei de a sugera foarte mult printr-o simplă linie de creion, printr-o mişcare abilă de crochiu. S-o urmărim, reluăm ultima parte a citatului de mai sus: „E tot cea ce a reuşit să facă după mulţi ani petrecuţi pe şantier, de unde inginerul Mureşan s-a pensionat la cincizeci de ani.” Avem sub ochi o frază formată din trei propoziţii, da, dar aceste trei propoziţii creionează o viaţă întreagă, ne dau viziunea asupra unui destin uman. Parcă vedem personajul pe şantierele pe care a fost, viaţa lui trudnică, tenace, lucrurile mari pe care le-a făcut, şi la sfârşit s-a ales şi el cu această casă. Şi ajungem astfel la conceptul de casă, la unul dintre motivele literar-filozofice importante ale romanului, cel al casei, la simbolul şi la metafora de casă. Pentru că în acest roman CASA ESTE, CA ŞI DESTINUL, UNA DINTRE TEMELE FUNDAMENTALE ALE CĂRŢII.

Este surprinzătoare deci această capacitate a doamnei Rodica Elena Lupu, de a crea din nimic, din puţine cuvinte, din simple legături realităţi şi viziuni foarte complexe, baroce, dându-le acest specific românesc, acea notă orientală.Sau iată cum creionează prozatoarea din câteva cuvinte portretul şi personajul Viloriei, (un nume feminin foarte frumos şi rar) soţia inginerului Mureşan: „Soţia lui, Viloria, o adevărată frumuseţe în tinereţe, nu s-a schimbat mult cu trecerea anilor. Casnică de o viaţă, ea a ştiut să-şi educe cele două fete şi să le crească de una singură. Doar ea ştie ce greu i-a fost cu cei doi copii mici, atunci când George pleca luni dimineaţa şi se întorcea de pe şantier vineri seara târziu.” Iată, în trei fraze profilul familiei inginerului român, în perioada comunistă, perioada şantierelor, creionarea portretului unei femei, al familiei, şi destinul acestei familii văzută prin vremi.

La fel, cu acelaşi talent de artist plastic rafinat, este construită şi imaginea familiei prietene, a lui Toma Dragnea, şi a soţiei lui, Elvira Dragnea tipul femeii rasate, care rămâne mereu tânără, echilibrată, a femeii simbol, dar care va plăti grav darurile pe care i le-a dat destinul, căci va cădea în capcana frumuseţii şi a senzualităţii pe care i-o întinde viaţa.

Aceste doua familii aparţin perioadei trecute să spunem aşa. Lor li se adaugă familia uniparentală, ca să-i spunem aşa, a doctoriţei Pleşa, a directoarei Spitalului, simbolul femeii intelectuale, a femeii conducătoare a unei instituţii.Pe când familia inginerului Mureşean reuşeşte să-şi păstreze, trecând prin această perioadă istorică, frumuseţea, unitatea, atmosfera de căldură şi de omenie, cu familia lui Toma Dragnea nu se mai întâmplă acelaşi lucru. Datorită unei greşeli, greşeala din totdeauna a femeii frumoase care se încurcă, vai, cu un tânăr de vârsta copiilor ei, Familia, Casa lui Toma Dragnea, deşi bărbatul şi femeia se iubesc, sunt amândoi umani şi frumoşi, începe să alunece, să se destrame. Familia doctoriţei Pleşa nu a rezistat de la început, astfel că femeia, ca personaj de o frumuseţe extraordinară, îşi creşte singură fiul şi fiica, pe Alin, care va deveni medic ca şi ea, şi pe Aura.

Iată o meditaţie amară asupra acestui personaj simbol, care este Familia şi Casa, care se topesc în una şi aceiaşi realitate vie, a acestei corăbii care a purtat de la începutul lumii femeia şi bărbatul prin istorie, creându-le spaţiul, universul dragostei, în care ei şi-au împlinit dragostea, în care au creat viaţa, au adus copii pe lume, i-au crescut, transmiţându-le apoi menirea lor mai departe. S-a întâmplat ceva în istorie cu Omul şi cu această corabie în care urcă el prin istorie familia şi casa, această lume, această corabie nu mai rezistă.

În cazul familiei lui Toma Dragnea şi a soţiei lui ne găsim în interiorul unei micro-roman al familiei dezechilibrate care asemenea unei corăbii în furtună încearcă din răsputeri să se regăsească pe sine, să se echilibreze. Fără dragoste, cu sufletul rănit al bărbatului, corabia nu mai rezistă. Nu am mai găsit nicăieri în literatură această situaţie tratată cu o sensibilitate şi profunzime uimitoare de către autoare. Cei doi Toma Dragnea si Elvira Dragnea, deşi Elvira s-a întâmplat să calce strâmb dintr-o neînsemnată greşeala, slăbiciunea femeii în faţa seducţiei fiind ca şi frumuseţea ei mare, (gândul te duce la motivul Evei, atât de cunoscut în cultura umanităţii), amândoi intraţi într-o stare de criză şi de suferinţă, rămân uimitori de frumoşi ca oameni, în faţa durerii, a situaţiei nedrepte în care au căzut amândoi, din vina femeii (tot motivul Evei). Amândoi se iubesc, iubirea lor este frumoasă şi vie, amândoi sunt generoşi, tandri unul cu altul, sunt de o frumuseţe umană, uimitoare, şi totuşi CUPLUL, CASA, FAMILIA nu se mai pot închega. Ajungem astfel la o realitate de o frumuseţe, de o lumină extraordinară, pe care nu am mai întâlnit-o la nici un autor, şi care este o floare rară în literatura română. Este o temă asupra căreia prozatoarea ne-a făcut să medităm mult, să reluăm pentru a doua oară lectura cărţii înainte de a scrie cronica aceasta. Este vorba despre frumuseţea umană, ca motiv literar-filozofic central al romanului, dar şi ca realitate subtilă şi fundamentală a operei literare. Cu aceasta autoarea cărţii atinge una dintre cele mai sensibile şi profunde realităţi ale spiritului uman. La doamna Rodica Elena Lupu frumuseţea umană a personajelor este o dimensiune intrinsecă, esenţială, ca şi cum frumuseţea umană ar fi o materie din care este formată fiinţa mană, fenomenul uman. Această realitate, aceasta dimensiune a umanului luminează întregul univers al cărţii şi lumea creată, reflectată de roman ca aura sfinţilor. Frumuseţea umană ca realitate metafizică şi ca esenţă şi proiecţie umană este desigur expresia şi proiecţia frumuseţii interioare a creatorului, care-şi pune în mod reflex, iminent amprenta asupra operei de artă.

Această frumuseţe umană transparentizează, luminează, întregul univers romanesc, dându-i o dulceaţă şi o melancolie care îţi aminteşte lumina bolnavă şi dulce a toamnelor. Cel mai frumos personaj, şi care ilustrează cât se poate de bine observaţia noastră este Delia Mureşan, fiica familiei Mureşan. Personajul acesta are o frumuseţe, o măreţie de personaj antic şi va traversa întregul roman supusă fiind mai multor încercări. Ca mai toate personajele doamnei Rodica Elena Lupu Delia este aprioric pornită în căutarea dragostei (un alt motiv central al întregii opere a acestei autoare) este sorbită, pierdută, purtată de o chemare tainică şi care în mod logic ar fi trebuit să o ducă pe piscul unde o aştepta împlinirea în dragoste. Va întâlni în viaţa ei mai mulţi bărbaţi, care nu se ridică la înălţimea ei ca fiinţă umană (devitalizaţi, fără instinctul destinului, al rostului lor fundamental în lume, dezorientaţi, căutând ceva fără să ştie ce anume), făcând-o să trăiască aceiaşi dramă ca a Annei Karenina. Delia Mureşan mânată de acel subtil instinct al căutării împlinirii, va ajunge un cercetător ştiinţific de valoare, apoi se va reîntoarce la Cluj ca profesor la Universitate, după ce îl va găsi pe Bărbatul pe care trebuia să-l găsească potrivit voinţei destinului ei, pe bărbatul care o iubea din copilărie. Destinul ei era să-l găsească pe Paul Moga, nimeni altul decât colegul ei din şcoala primară, care o iubea de pe atunci. Ca să vezi ce este Destinul! Ideea este aceasta, că destinul este o lege implacabilă. Prin câte Încercări nu a trecut eroina principală, câte ocolişuri a făcu în viaţă, după ce a cunoscut câţiva bărbaţi, DESTINUL I L-A DĂRUIT tocmai pe bărbatul pe care i-l dăruise de la început. Toate s-au întâmplat aşa cum erau ele înscrise în Legea destinului. Romanul se încheie rotund. După lectura cărţii sufletul îţi este plin de bogăţia şi frumuseţea vieţii, conţinută de roman. Este multă filozofie şi poezie în această carte, care o consacră pe romancieră ca pe o autoare a iubirii, a frumuseţii umane şi a destinului. Ca pe un romancier care mai are multe de spus în literatura umană.