1.IANUARIE

„REVOLUŢIA TĂCUTĂ“

de Artur Silvestri

Opera de „enciclopedist eretic“ a lui Francis Dessart nu se rezumă la „Reconquista“ (2005) deşi aceasta este deocamdată capodopera lui în materie de filosofie a culturii şi cu probabilitate şi punctul cel mai înalt în vizionarea fenomenelor de ansamblu. Acesta fiind „nucleul originar“ în idee şi, deopotrivă, în metodă, rezultă că tot ceea ce o va completa însemnează examinare de detalii ori dezvoltari de schiţe ce doar se bănuiau ori nu îşi găsiseră decât sugestia fără a putea să se închege prin demonstraţie şi exemplificări. Adaosurile sunt posibile şi pot fi numeroase. Întâi de toate, ar fi extensiunea în geografic care ar însemna verificări de concluzii ce se evidenţiaseră în mediul european fără a se putea observa mai în lărgime fiindcă lipsea domeniul de aplicaţie. „Onoare naţională şi solidaritate umană“, subintitulată „Itinerariul spiritual al lui Gandhi“( Ed.Carpathia Press, 2006 ), completează materia din „Reconquista“ şi, până la un punct, îi dă mai mult specific căci aduce „cazul particular“ şi substanţa istoriceşte atestabilă; încheierea se întăreşte astfel prin document şi face să se reazeme teoria în biografic şi factologic. Schema rămâne însă asemănătoare. Şi aici, ca şi în studiile despre „europenitate“, „răspunsul autohton“ faţă de ocupantul ce aduce aculturaţie şi este stricător de tradiţie prin injectare de „forme fără fond“ constituie tema predilectă şi se examinează atent şi ingenios. Acum, însă, metoda s-a modificat căpătând mult epic şi aport documentar ce impresionează prin aspectul de „biografie exemplară“ de unde concluzia reiese pe căi indirecte şi poate şi de aceea mai pătrunzătoare. Nu-i vorbă, „Itinerariul spiritual“ diferă şi ca moment de creaţie căci este anterior cronologiceşte şi chiar mai „literar“ decât eseistica recentă, unde ideologul şi „intelectualul de directivă culturală“ s-au impus definitiv. Această evoluţie de la „epic“ la „etic“ nu supără de vreme ce ilustrează“ două vârste intelectuale“ şi, de fapt, două metode în a se orândui materia către un obiectiv ce nu s-a modificat. Epicul, însă, impresionează printr-un anumit cult al exemplarităţii care pasionează de obicei şi devine memorabil. Filosoful desfăşoară acum impunătoare tablouri de viaţă istorică unde dincolo de incidental apar speţe şi prototipuri care, la rândul lor, sunt deopotrivă „vechi“ şi „noi“ fiindcă ilustrează scenarii ce se repetă la nesfârşit în timp şi spaţiu. Gandhi, ca să exemplific, nu-i „indianul exponenţial“ şi consecinţa unei istorii locale ireproductibile aiurea ci un „model de reacţie naţională“ ce se întâlneşte deopotrivă în Antichitatea gallică, în America de după conquiste ca şi în Africa post-colonială de deunăzi. Şi stereotipurile se recunosc uşor. Iată, într-un episod oarecare, pe „creolul rebel“ care se „naţionalizează“ atunci când revine din şcolile înalte absolvite în Metropolă; apoi, „trădarea clericilor“, adică „intelectualitatea tranzacţionistă“ şi, la antipod cu aceasta, intuiţia populară „primitivă“, care nu greşeşte; „revoluţia naţională“ prin „regenerări morale“ etc. Acestea sunt „scenarii“ cu un grad înalt de universalitate, repetând „personaje“ şi „sensuri“ ori de câte ori apar aceiaşi stimuli ce reclamă nu altfel de reacţie şi atitudine.

Şi, totuşi, o contribuţie ce diferenţiază „gandhismul“ apare şi se subliniază fiindcă exprimă nu doar originalitate ci chiar şi soluţii ce slujesc atunci când contextul se asemănă. El aduce sfidarea paşnică, „retragerea în istoria paralelă“ de unde ocupantul lipseşte şi aplică un fel de „dez-angajare ce creiază curaj“ prin repudiere şi boycott; aceasta este „revoluţia tăcută“. O metafizică şi, în acelaşi timp, o ideologie socială se subînţeleg. Fiind evident că, în termeni uzuali, puterea se află la popor (în felul ce spunem noi, în ortodoxie, că Dumnezeu vorbeşte prin Neamuri), rezultă că abia unităţile organice fac orânduirea firească şi aceasta ar fi un şir de „comune“ şi alăturări de comune dezvoltate în „cercuri concentrice“, formând ceea ce s-ar chema o „comună republicană“. Acest „comunalism“ ar merita examinat însă mai în detaliu şi aşezat în proporţii istorice felurite de la noi şi de la alţii, încercându-i-se capacitatea de a se reproduce şi, deci, de a stărui. El nu vine din evoluţia locală şi nu-i product hindus însă nici european, deşi atingerile cu „medievalitatea ţăranească“ ori „cetăţenismul de oraşe mici“ europene nu se pot nega.

Dar, de fapt, ceea ce pare eclectic este, în realitate, „originar“, adică aparţine unei Tradiţii ce încă nu s-a desfăcut în religii diferite şi, prin aceasta, în războaie confesionale. Pretutindeni apare un simţământ inactual şi de esenţă aproape arhaică unde „respectul pentru viu“ în formele cele mai diferenţiate, pentru viaţă şi natură şi pentru orice fel de fiinţe, rase şi populaţii este hotărâtor şi ireductibil şi nu se aseamănă cu nimic din ceea ce socotim astăzi a fi „modern“ şi „înaintat“. Aici îl întrevedem pe „omul vechi“ şi împăcat cu cosmosul în felul unei complicităţi de esenţă religioasă însă nu strict confesională, practicând, deci, un echilibru natural ce îl face „parte“ şi reflex dintr-un întreg deopotrivă nesfârşit şi misterios. De aici rezultă şi un fel de antropologie în chip izbitor „reacţionară“ unde „progresul simplificator“ este repudiat iar anti-industrialismul însemnează „anti-imperialism“. Sunt fragmente de doctrină foarte „eminesciene“ prin conţinut şi unde se evocă, fără a se denumi, doctrina statului natural care, fără a fi propriu-zis indiană sau românească, apare oriunde este trebuitoare şi tocmai în „momentul indigenist“, ce se repetă periodic atunci când „locul“ este ameninţat de forţele de viitură. O anumită universalitate de atitudine şi, deci, şi de reacţie izbeşte şi de-aceea oriunde se vor citi aceste propoziţiuni, pe orice meridian al globului unde veneticul înlănţuieşte pe autohton, acestea îşi vor găsi ecou şi vor aduce emoţia tulburătoare ce arată „începutul re-descoperirii identităţii ameninţate“.