21 Februarie 2007 – EMANOIL TOMA: „VĂ FAC CU OCHIUL “(Victor Sterom)

„Mă inventase ca să nu mai fie/ singur/ Îmi crease iluzia că mă/ călesc acolo/ în pragul uşii unde/ îi lăsase pe ceilalţi“. Aceasta e atmosfera poetică din cel de-al unsprezecelea volum; (cinci de poeme, cinci de proză şi unul de interviuri neconvenţionale) semnat de scriitorul cămpinean-ploieştean Emanoil Toma. Notând reflexiile provocate de o experienţă morală deosebită, autorul acestei bijuterii editoriale – carte de buzunar – are sensibilitate la teme – la vedere, cum Camil Petrescu vedea idei, bunăoară, iar ambiţia lui subsidiară este aceea de a creea o mitologie proprie.

Nobleţea mesajului este – aici – egalată de o frazare lirico-epică, având toate atuurile poemului modern:

„Te obişnuieşti cu frumuseţea/ n-ai sa vrei să o pierzi/ Te vei scoate din tine/ Vei pătrunde înlăuntrul ei/ Contopindu-te cu timpul în pământ./ Deschide, vei zice, deschide măcar/ pe jumătate,/ priveşte-mă pe furiş!/ – Aş fi dorit să cresc odată cu tine/ să nu-ţi fiu inamic,/ creşterea sufocă./ Nu sunt obişnuit cu tine/ Şi mă doare gâtul de atâta povară“ (pag. 35).

Poetul Emanoil Toma porneşte aproape întotdeauna în poezie, cu sentimentul timpului în care apar sublimate clipa şi amintirea. Astfel, o dovedesc tensiunea tematicii şi reacţia psihică dintr-un moment anume. Aşadar, poezia din această carte -uneori elaborată, alteori concentrată până la limita poemului zen (haiku) „Prag greu / Înălţare/ Picioarele umbre/ Zdrenţe de vânt“ sau: „În inimă/ oglinzile pământului/ şansa amintirilor.“ (p. p. 30, 31) este nostalgică, meditativă şi, – de ce nu – reflexivă.

Citită cu drag de poezie bună, poezia lui Emanoil Toma relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie. Găsim – la lectură – poeme ce se vor mai degrabă a fi transcrise şi savurate prin frumuseţea intrinsecă în alcătuirea lor, decât supuse unei exegeze pretenţioase. Putem înţelege, realmente, că, aproape toate versurile din cartea «Vă fac cu ochiul» deci, un fel de complice discret cu cititorul – dau o formă autentică şi atractivă sentimentelor şi atitudinilor intime. Emanoil Toma îi dă răgaz poemului de a se construi pe sine prin aşezarea sa între parantezele unor disertaţii meticuloase. Trăieşte, de fapt, un act de recuperare şi reordonare a fragmentelor realităţii diurne:

„Vă fac cu ochiul ca să ştiţi/ că de acum puteţi intra/ Vă dau voie/ Bunnn!/ Acum s-a nimerit să intraţi în peşteră/ E un loc mai plăcut/ decât statul la soare/ Refuz să mă gândesc la Platon/ unde mă ascundeam de obicei/ Sunt primele rânduri pe care mă rogi cu adevărat să vă ajungă sub ochii Pentru că soarele nu se poate ascunde,/ dar peştera da“. (Vă fac cu ochiul).

VICTOR STEROM