11 Septembrie 2007 – DANIEL CORBU: „MANUALUL BUNULUI SINGURATIC“, Editura Princeps Edit (Ionuţ Caragea)

Daniel Corbu apare în volumul Manualul bunului singuratic în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte aceleaşi metode clasice de sinucidere cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la apocalipsa fiecărei zile, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: de ce moarte, de ce? Să fie lumea plină de zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?
Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.
Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu sărutul lamelor subţiri, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii. Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, de care nu-l leagă decât un cântec de moarte. Singurul zeu palpabil este cel care cade obosit în fiecare seară pe pagini.
Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore, chiar dacă poezia e haosul condamnat la visare, chiar dacă pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.

Fiecare oglindă este o uşă închisă, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: trec femeile ca nişte râuri spre moarte.
Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.

Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.
Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.

Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el zace în inima sa ca într-o închisoare de flori. Dumnezeu este doar o fotografie. Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale. Omul-poet se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului. Cine ştie, poate chiar în sângele său vor construi labirintul. Constată că nici nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi. Şi se pierde în nimicnicie, vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.

Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului Manualul bunului singuratic, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.

IONUŢ CARAGEA