18 Aprilie 2007 – VICTOR CONSTANTIN MĂRUŢOIU: „CLEPSIDRA DIN CARE CURGE SÂNGE“ (Al. Florin Ţene)

Un tânăr poet, ce dă contur demnităţii abstracte a dimensiunii clipei, este Victor Constantin Măruţoiu, care, prin cel de-al cincelea volum de versuri al său, intitulat simptomatic „Clepsidra din care curge sânge“, Editura „Etnograph“, Cluj-Napoca, 2004, încearcă să echilibreze elanul imaginaţiei cu autoritatea tim­pului, ca entitate a unei metamorfoze a realului.

Poetul sacrifică necontenit ansamblul în favoarea amănuntului, ce frisonează eul cu ajutorul elanului imaginaţiei şi datorită metaforei: „Zborul unui pescăruş m-a rătăcit/ în peştera din mine“. („Pleoapa unei respiraţii“).

Micropoemele volumului parcă sunt clic-clacurile unui aparat de fotografiat, care surprinde în culori o stare secvenţială dintr-un con­flict din cadrul destinului fiinţei, în curgerea tim­pului, prin clepsidra spaţiului din interiorul egoului, unde modul propriu de a fi (tropoi), cu caracterul său (ethos), condus spre o intimă complicitate: „număr secundele din umbra ta/ precum un condor/ care aşează clepsidre în/ şoaptele din Marele Canion!. („Refugiu“). Poetul este un romantic, plăsmuind „o poezie a erosului, a singurătăţii, a unei drame cu ecou de seism ontologic“, (Aurel Turcuş), dar şi un „căutător“ în misterul filonului spiritual, din versurile căruia vibrează patetic elemente ale biografiei sale inte­rioare: „Tălpile mele/ dansează/ curcubeu/ în umbra paşilor tăi/ cresc lotuşi“. („Duet“). Uneori, poezia urca în metafizic cu sentimentul unei uni­versale atonii. Tot ceea ce poate transpare ca metaforă a vitalităţii e filtrat de miraj şi reverie sau revine prin medierea memoriei: „mă doare focul din vatră/ pasul tău alb/ e tot mai departe“, („Plecare“), sau: „astăzi doar o lacrimă/ se mai vede/ prin pământul înroşit de semne“. („Judecată“). Imaginaţia o ia înaintea gândului şi a dorinţei, lăsând doar himera să călătorească, rugându-se, în timp ce „universul îşi cerne/ plămânii din brazi“. („O himeră se roagă“).

Epifania timpului o semnalăm în imponde­rabilitatea scurgerii lui ca o blândeţe în cheia zilei (cu alte cuvinte: semnul ei, raţiunea de a fi fost trăită).

„Clepsidra“ lui Victor Constantin Măruţoiu poate fi însăşi fiinţa lui prin care clipele sunt fil­trate de egoiil său, acele globule roşii compo­nente vitale ale propriei gândiri estetice şi metafizice; din care extragem raporturile dintre fizicitate şi spiritualitate. Aceste „globule roşii“ ne dau o anumită înţelegere a procesualităţii poemului, perceput de noi prin intermediul binomului: metaforă şi credină în absolut, toate aces­tea concretizându-se într-o „substanţă“ a formării imaginii, cale de realizare a perceperii şi inter­pretării acestei „formări“.

Prospeţimea imaginii şi scenografia poemelor contribuie la construirea decorului unui univers liric întemeiat pe simbolurile purificării şi renaşterii spirituale care sunt, de fapt, cele două părţi ale „clepsidrei“.

Trăirile poetului, concretizate şi în superbul poem „Inscripţie“, funcţionează ca un barometru şi desprinderea devine dureroasă; ea e sprijinită şi pe proiecţii culte, încărcate de aura mitului, ce reverberează polifonic cu emisia lirică.

AL. FLORIN ŢENE