Între volumele de referinţă tipărite la Editura Cogito din Oradea, sub exigenţa estetică a unui cărturar elitar, loan Ţepelea, au apărut în ultimul timp câteva cărţi, categoric de menţionat. Dintre acestea amintim: Carnet pestriţ, de renumitul diplomat român Valentin Lipatti, artizanul Acordului de la Helsinki, 1975, ambasador permanent al României la U.N.E.S.C.O.; Jurnal şi În braţele tatei, de Flavia Cosma (Canada); Am băut apus de soare, de George Corbu şi Raportul lona. Aceasta din urmă, cu un titlu incitant, fiind semnată („nu anonim, ci la propriu”!) de trei autori total diferiţi şi, în mod paradoxal, extrem de asemănători prin substanţa demersului literar. Element de bază în oferta estetică.

Cunoscuţi/necunoscuţi, dar valoroşi: poetul clujean Virgil Bulat, prozatorul Victor Nicolae (S.U.A.) şi universitarul gorjean Ion Popescu-Brădiceni, între altele, teoreticianul conceptului de transmodernism în literatura română, poet, critic şi istoric literar -constituind o veritabilă triadă unitară.

Volumul asupra căruia insistăm este imposibil de abordat integral, sub aspectul complexităţii. Vom face, totuşi, trimiterile necesare, ne vom rezuma în a sublinia intenţia autorilor, axându-ne însă asupra primei părţi a volumului. Structura acestuia este formată din trei părţi distincte în formula de „raport”: 1. Ninive, extremă urgenţă, de Victor Nicolae. „Raport alcătuit integral în formulă transmodernă” (eternitatea/integritatea actualului/actualităţii). 2. Oglinzi în biblioteca paraclisului (partea mediană a volumului), de Ion Popescu-Brădiceni, şi 3. Metajurnal, de Virgil Bulat, având un brand liric polireflexiv.

Ca „raport” metacritic-literar reuşeşte să se constituie doar demersul temerar, aş zice unicat în scrisul postdecembrist, al lui Victor Nicolae, cu care se deschide cartea, şi, implicit, deschide frontul unei noi Iliade care pare să dureze cât dublul campaniei aheilor, dacă luăm ca „reper” profeţiile oracolului de la Dămăroaia.

Minuscula şi, aparent, banala legendă a lui lona, din vechiul testament, a stimulat, inspirat şi înaripat mulţi autori din literatura universală. După Sodoma şi Gomora, decăderea cetăţii Ninive a inflamat relaţiile dintre Creator şi „poporul ales”. Misiunea salvatoare îi este atribuită lui lona, dar îl înspăimântă pe acesta. Eşec total dintru început. Dezertarea faţă de porunca divină. Asumarea dezastrului marin. Salvarea în infinitul acvatic (al doilea eşec!), experienţa temniţei în labirintul dedalic „din burta chitului” (Leviathanul). Meditaţia filosofică a fugarului – incipit al existenţialismului. Totul s-a extins prin milenii pe întreg globul, iar mitul a căpătat multiple semnificaţii şi abordări în actualitate.

Ca să mă încadrez în formula „raport”, voi mărturisi, în faţa eventualului meu cititor,

o „aventură” profesională datorată imposibilităţii de a citi tot şi în ordine din ce a creat un autor. Nu mai repet, ceea ce am scris de mai multe ori, despre proasta difuzare a cărţii, enclavizarea apariţiilor editoriale. în consecinţă, dificultatea formulării unor judecăţi de valoare satisfăcătoare despre creaţia unui autor.

De la cele trei romane semnate de Victor Nicolae, pe care le-am citit anapoda ori de-a-ndoaselea: Spărgătorul de vitrine (1984) şi Gigantica (1988), citite de mine în… 2006 (primite prin amabilitate!), iar Lupii din colivie (2002) autorul, iniţiat şi experimentat în/pe alunecosul patinoar al universului literar, abordează o formă de adresare absolut originală, actuală, inflamantă ideatic, „opera literară este o operă de limbaj şi este un limbaj universal – lona… Iar limbajul universal trece dincolo de cuvinte, căci el se referă la tăcerea dintre cuvinte şi la tăcerea nesfârşită a cea ce exprimă un cuvânt” – şi mai departe – „între poezie şi cuvintele ei a izbucnit de mult conflictul, cele renegate fiind desigur cuvintele, care au învăţat însă cum să se lupte, cum să diversioneze şi să se replieze, sărind de pe un front pe altul, în raportul inflamant, mereu schimbător până în profunzimi identitare, dintre realitatea reală şi celelalte realităţi disponibilizate. Vrea poezia să se elibereze iar, şi iar? Abia aşteptăm o nouă răzvrătire, spectaculoasă, complet revolută. Am asistat la câteva, epocale. Ce energii, ce detonaţie! A curs mult sânge, nu pe de-a-ntregul nevinovat! Norocul poeţilor, că sunt nemuritori!” (p. 138).

Am citat o mostră de felul cum ironia devine alint, deposedată de aciditate şi înnobilată prin sinceritate şi profunzime. Stilul nu mai este ceea ce ştiam noi din clasicism: o făcătură dependentă de tropi. Nu! Stilul a încetat să mai fie definibil. Ţine de inefabil.

Sub titlul Ninive. Extremă urgenţă, V. N. abandonează naraţiunea, epicul, în favoarea unei formule de comunicare literară aventuroasă prin medii. Un inedit emanat de şocul lingvistic adecvat ideii. Aceasta cu privire la finalitatea demersului său analitic. Fac această remarcă, mai ales, având în vedere cititorul din zilele noastre. Selectiv şi reticent, atunci când nu este indiferent.

Victor Nicolae se vrea un lona transmodern. Nu fuge de groapa cu lei a literaturii şi vieţii. O sfidează. Se aruncă, ignorând riscurile, sub protecţia unei „arme secrete”: inteligenţa sa literară, elitară, dar şi surprinzător de „vindicativă”. Şi nu ratează! Este un adevărat luptător şi, evident, un învingător, pe un teren seismic, cu capcane imprevizibile. Ninive – în care se aventurează – nu mai este o cetate, ci o ţară. O ţară care nu se află în deficit de comunicare cu Divinitatea, ci cu şinele său pierdut, înstrăinat. El, autorul acestei cărţi şocante, nu practică rutinata critică literară speculativă, confortabilă! Nu este un ameliorator, ci un terminator. Nu tinde nici către cumplitele exigenţe ale istoriei literaturii. Nu se lasă însă nici amăgit de estetica lejeră, canonizată.

„Extrema urgenţă” implică în esenţă o concentrare a imperativului/imperativelor acestui timp/netimp. Ale lui „acum ori niciodată”! Refuzul temporizării. Captare şi relatare. Totală şi dură. O terapie prin cuvânt. Cuvântul care pârjoleşte. O terapie fără anestezie. în schimb, acolo unde se impune, cu afecţiunea, participarea şi dăruirea unui „milionar” în exigenţele culturii începutului de mileniu trei, în primul său secol, ce va rotunji treimea, depăşind, prin logos, ameninţarea Apocalipsei sfârşitului de mileniu doi.

„O cronică neconvenţională cu… mulaj de parfum se alcătuieşte pe îndelete, esenţă de esenţă, fulg de fulg, prin înfrigurare…”, aşa începe „definiţia travaliului” literaro-intelectual la care facem trimitere. Cu o precizare: indiferent de autorul, volumul de care se ocupă, locaţia – Ninive – se dilată, cu tot cortegiul de hor-ror, pe tot spaţiul „carpato-danubiano-pontic”. De aici şi „urgenţa”!

Victor Nicolae face o selecţie. îşi alege cu atenţie câteva repere şi… atacă. într-un fel fără de fel sau în felul său. Spun aşa fiindcă nu am mai întâlnit procedeul. „Traversăm – ilegal şi prea grăbiţi limite neîngăduite” – ne previne discret. Amintire, uitare, reveniri evanescente în imagine şi neimagine.

Autorii asupra cărora stăruie: loan Ţepelea (Ochiul din cer), pictoriţa şi scriitoarea Mariana Bojan, lirosoful Virgil Bulat, multilateralul poet şi exeget transmodernist Ion Popescu-Brădiceni (lona, în burta chitului), sătmărenii Al. Pintescu şi George Vulturescu etc. etc. Pe toţi şi pe alţii îi reenumeră la pagina 132 „pentru alcătuirea acestui RAPORT”.

Dar în RAPORT se fac referiri picante de la Papa loan Paul al ll-lea, Mel Gibson, lisus şi Maia Morgenstern, Ana Blandiana, sfintele moaşte electorale ale Sfintei Parascheva, Stalin, Malta, lalta, Marele Emanat al sfârşitului de decembrie ’89, KGB, CIA, mineriade, prolificul O. Paler, cea mai bătrână mamă din lume, Adriana Iliescu, „intrată în acest record la cei 67 de ani ai săi, după îndelungate tratamente hormonale şi o fertilizare in vitro, agită spiritele printre comentatorii mai pudibonzi. Mulţi sunt cât pe ce să confunde pe Adriana Iliescu cu pitorescul cuplu electoral, agăţat fotogenic pe stâlpii publicitari – Adrian/Iliescu, ca făuritori de pruncităţi partinice în eprubetele aparte ale politicii din Cetatea Ninive” (p. 95).

Nefiind trimis de nimeni în… Ninive, cetatea biblică, autorul depăşeşte, îmbogăţind disproporţionat, amintita legendă. El se află, de fapt, într-o altă… Ninive, actuală, contemporană, în care locuieşte şi este… locuit sufocant de ea. Până la disoluţie. Viciile biblice au devenit, oficial, virtuţi. Din ţarcul NEONINIVE, inorogul nu are ieşire. Rămâne. Opţiunea îi aparţine. La fel şi riscul asumat. Urmărind, sub toate aspectele, relaţia artă-societate-devenire, constată cu oroare că locaţia în care se află şi evoluează în dimensiunile culturii şi relaţiile interumane întrece cu mult simbolistica din CARTEA CĂRŢILOR şi cere implicit o responsabilitate conjugată multiplu. Solitarismul meditativ, leviathanic, nu-l satisface. Limitele lui didactico-dogmatice, filosofice, nu mai sunt operaţionale. Alegerea formei din Raport nu poate ignora generalul existenţial în care se află implicat, beneficiind de informaţie taifunică devastatoare. Din paşnicul lona, autorul se avântă fără precauţii într-o ieremiadă temerară, purificatoare. Circulă cu volumele deschise Agora, precum anticul Diogene cu lumânarea aprinsă, în miezul zilei, prin toate domeniile şi palierele României tranziţionistespre… neunde. Un lup hămesit scăpat din colivie, supunându-ne unui supliciu al inteligenţei corosive într-o ieremiadă retro.

Victor Nicolae – prozator, critic şi eseist transmodern, nu poate întreprinde un demers analitic exhaustiv pe unul, două ori mai multe volume ca entităţi de sine stătătoare (ar fi prea puţin!) ci doar ca părţi organice ale unui univers relativ unitar, dar absolut divergent, contradictoriu, antitetic: viaţa – realitatea insuportabilă, în care arta în primul rând sucombă neconsolată iremediabil.

Ninive, extremă urgenţă! Autenticitatea demersului global atinge parametri ce se refuză oricărui retuş. Sentinţele sunt de o strălucire a reflexivităţii etice şi estetice ucigaşe, electrocutante, thanatice. Şocul literar penetrează nu emoţionalei acid, marasmul politic, tăvălit în zoaiele nevidanjate ale unei corupţii metastazice. Lepădării de sine şi de… tot. Ninive – cetatea ticăloşită şi pidosnicită -se îmbracă integral în Dosarul Flotei şi infestează acvaticul, pângărindu-i. Leyiathanul se retrage umilit şi se afundă spre a se salva. Tunetele din cuvintele ieremitului anunţă o nouă Apocalipsă. La rândul ei, şi aceasta pare să se dea în lături, presimţindu-şi neeficacitatea.

Ninive – extremă urgenţă! trebuie citită! Am spus – nu poate fi expediată analitic. Pledoaria ei se constituie într-o eficace acţiune reparatorie, de stopare, prin etalare nudă, a realităţilor ce caracterizează pervertirea tranziţiei, reducând-o doar la o agonie mai malefică decât a fost până în 1989. „Comunismul bun este doar un comunism mort. El trece, comuniştii rămân, nu vă mai tot văicăriţi!” (p. 48)

În atingerea purificării ieremite prin cuvânt/logos, Victor Nicolae transpune eclatantul său stil din proză într-un florilegiu lexico-sintagmatic, în serii inventate, insolite, ironico-virulent, inimitabil. Volumul său înscrie o victorie a cuvântului amintind de logos. Inteligenţei artisticului şi eticului superior înţelese şi… administrate.

Oglinzi în biblioteca paradisului, partea din Raport (126 p.) de Ion Popescu-Brădiceni, reprezintă o nouă contribuţie exegetică şi lirică asupra multor opere literare actuale, într-o modalitate şi profunzime subliniate de noi în exegeze anterioare. Situată median, contribuţia lui I.P.-B. constituie şi liantul adecvat în unitatea celor trei compartimente ale Raportului, întregit de Metajurnalul liric semnat de Virgil Bulat.

Sunt încredinţat că acest insolit volum, având pe copertă pictura Arborele vieţii de Radu Anton Maier (Munchen) şi un conţinut doar schiţat în aceste rânduri va marca, dacă nu un succes, în mod sigur un început de reviriment în scrisul românesc actual, debusolat, ameninţat şi pândit de o depersonalizare letală.

Noiembrie 2006,Olăneşti – Bucureşti

GEORGE MIREA

Anunțuri