„Iarna iar ne-ncearcă şi-o ştim amândoi,/ Toate curg în urmă, totul se destramă,/ O, de-avea-vom clipa să fim doar noi doi/ N-ar mai fi iubirea taină într-o dramă“. Am citat o strofă din poemul „Rosalba”. Dar astfel de trimiteri în – anotimpurile mele – primăvara, vara, toamna, iarna – mă îndeamnă la tot pasul să cred că poetul Jozsef Pildner nu este departe de atmosfera poeziei minulesciene, de o inflexiune intimă, de o muzicalitate sobră, relevându-ne sensibilitatea din care se „hrăneşte“ lirismul pasionat şi pasionant al acestui distins poet-trubadur.

Autorul creează starea continuă de mişcare centripetă, dar şi centrifugă a sentimentelor precum si claritatea dicţiunii, depanând în versuri – în ritm clasic – într-un natural stil ce tinde să fixeze definitiv atenţia. Jozsef Pildner e – după cat îmi dau seama – un colorist delicat, întotdeauna sentimental, chiar şi atunci când voluptatea prozodică trece pe primul plan.

„Nu-i vina mea, nici a ta nu este,/ Că nu ne-a fost să fim iar împreună,/ Că nu ne fost-a viata o poveste,/ Deşi ne-am sărutat sub clar de lună./ N-a fost să fie, asta e şi pace,/ Nu suntem primii şi-or veni şi alţii,/ Aşa-i sortitul şi n-averh ce face,/ Doar brazii să-i privim, semeţi, înalţii…/ E totul împănat cu suferinţi,/ Cu ochi tot plânşi, fără de sărbătoare,/ Şi-n urmă ne lăsăm pân-şi dbrinţi,/ Doar inima ne-ntreâbă rugătoare./ Ce să-i spunem, când nu ştim nimic,/ Când n-avem ce răspuns să-i dăm iubirii,/ Când tot ce e în jur ni-i inamic,/ Nu ne-n-chinăm l-altarul fericirii./ Noiembrie ne-ncearcă, iată iar,/ Ne dă şi voia viselor pierdute,/ Şi dorurile-mi vin ca să te ceară,/ Urcând pe-ale iubirilor redute“. (E noiembrie, iubito).

Sunt versuri în care abundă nostalgii cărora percepţia picturală le conferă un aspect clar şi senin, dar nu lipsit de o tainică vibraţie a unei grave stări sufleteşti. Ceea ce se remarcă în poezia târgovişteanului Jozsef Pildner surit aceste motive decorative, într-o risipă suficientă sieşi, de o vădită forţă a expresiei poetice, în realftate, acoperind prin imaginaţie feerică şi visătoare, suprafaţa ascunsă a unei singurătăţi frământate şi frământătoare. Din acest punct de referinţă – dragostea – pentru autorul-anotimpurilor – este zarea inefabilă dinlăuntrul sufletului său în continuă desfăşurare întru preştere.

„În târgul meu, de-o vreme, ninge iar,/ Şi-as vrea să trec din nou pe la Ioana,/ Deşi de mult nu mă încearcă goana,/ N-aş vrea ca să mai treac-un calendar./ La uşa ei bătând mă văd din nou:/ E tot aceeaşi sau, acum, i-o alta?/ Şi-mi scrijelesc în inimă cu dalta/ Chipul iubirii şi al ei ecou“. (E iarnă iar, Ioana…).

VICTOR STEROM