O CARTE PE ZI

Am cunoscut ieri la Biblioteca judeţeană Vasile Voiculescu un mare poet trăitor pe „meleagurile mioritice“, în Ţara Vrancei. Sosise să oficieze bucuria unui confrate care lansa o carte de Psalmi transfiguraţi în rondeluri a poetului buzoian Ion Mitică. A fost invitat la prezidiu, s-a aşezat într-o margine a mesei oficiale, directorul Sorin Burlacu i-a dat cuvântul primul.

Se afla acolo şi poetul Radu Cârneci şi alte personalităţi din ŢARA Poeziei.

Dumitru Pricop. Cine să fie acest domn cu masa sporită a corporalităţii? Am deschis larg microfoanele din trompa lui Eustache şi am ascultat un discurs, cam dezlânat ce-i drept, dar care m-a ţinut atent minute în şir.

Vorbea un om, un poet care te mobilizează indiferent de ce spune.

La sfârşit m-am apropiat de domnia sa, m-am prezentat şi am rămas uimit când mi-a spus scurt, cu francheţea bărbatului care nu se piteşte după vişin:

– Noi vă cunoaştem, domnule Anghel.

Nu voi dezvolta subiectul. I-am oferit trei cărţi, a căutat în geantă şi mi-a oferit la rândul său o carte SCRISORI DIN TEMNIŢA REALITĂŢII.

Mi-am făcut un obicei din a citi imediat o carte a unui confrate pe care o primesc. Dar şi din a o scrie, a o comenta. Am citit-o şi surpriza a fost mare. Descopeream un mare poet despre care nu ştiam absolut nimic. Câţi vor mai fi pitiţi după uriaşul munte al ignoranţei mele în privinţa poeziei contemporane?

Citesc şi nu pot adormi, cuvintele lui Dumitru Pricop din această carte se condensează extrem de repede şi către dimineaţă în capul meu se organizează o sintagmă de care nu mai pot scăpa până ce nu voi scrie:TRISTEŢEA CUVÂNTULUI.

SE ASOCIAZĂ APOI ALTE CUVINTE CA: mâhnire, posomoreală, duioşie, durere, întristare, jale, dar şi antonimele lor: bucurie, veselie, voioşie.

Titlul dat de autor este o sintagmă, un text memorabil şi remarcabil:SCRISORI DIN TEMNIŢA REALITĂŢII.

După titlu te poţi aştepta la citirea unor elegii politice, la refacerea în vocabule a unei perioade care ne-a schilodit generaţia. Te poţi aştepta la orice, dar cel mai puţin la ce am citit în această remarcabilă carte de poezii aflată la a 3 a ediţie.

Transfigurarea tristeţii este poate cea mai bătătorită cale in poezie. Prin natura sa poetul este trist… sau şi trist. Iată câteva sintagme poetice devenite modele de transfigurare a acestui sentiment omenesc: ci eu voi fi pământ în singurătate-mi, şi de-atunci mai neştiut /spre adânc îl fură/şi-l îngropă-n sânu-i mut/veşnica natură, păsărele mii şi stele făclii, intra-voi iar sub veghe lor /în jocul elementelor/înmormântat în astă stea/în nopţi voi lumina cu ea. Nu mai citez autorii, acestea fiind exprimări poetice irepetabile ale piscurilor poeziei noastre.

Nu există poet fără tristeţe, cum nu există mare fără apă, zi fără noapte sau munte fără măcar o vale.

Am făcut acest mic ocol pentru a ajunge la cartea lui Dumitru Pricop care transfigurează nu atât tristeţea sa ca om şi ca poet, ci pe aceea a cuvântului. Aceasta este de altfel şi tema acestei foarte frumoase cărţi de poezii.

Se pune întrebarea de ce avem noi nevoie de tristeţe. Nevoie de tristeţe este înjugată cu viaţa şi mai ales cu moartea. Poetul străbate un drum al receptivităţii lumii exterioare cu ochii sufletului larg deschişi.

În treapta întâi a cunoaşterii, cea senzorială, poetul se bucură de culori, de ritmul lor, de şoapta florii şi a iubitei, ia în braţe raza de soare şi aleargă cu ea, încalecă un cal şi străbate apoi în imaginar ţinuturi necuprinse, pătrunde în taina nopţii, începe să numere stele, le mută din loc, dar câte nu poate să facă un poet în zona realului transfigurat?

Apoi el trece la a doua treaptă aceea reprezentări tuturor acestor realităţi pe care le recompune în imagini cu ajutorul cuvintelor. Reprezentările sunt la început deformate, haotice, poetul intră in dialog cu sine şi cu vocabulele şi constată uimit că acestea au viaţă, viaţa lor cu bucuria şi tristeţea ce rezultă din trăire.

Poetul constată că şi cuvintele sunt triste. Aşa a ajuns Dumitru Pricop să transfigureze tristeţea cuvintelor şi să scrie un poem SĂRUTÂNDU-MI UMBRA pe care îl citez integral:

URC TOT ÎN STELE VISUL JUCÂNDU-MĂ CU ANII / CE-MI ŢES ÎN VÂRSTĂ PISCURI ŞI SĂNII DE ARGINT… / INVOC UN FULGER TAINIC PRIN CARE S-AŞEZ UMBRA / ŞI PAŞII ÎN CĂRĂRI CARE NU MINT…

Timpul supune-n trepte granitul şi-l aşează / Rug amplu spre Icari rămaşi în cer statui / Mă rog pios la templul deschis doar la amiază / Şi-nţelegând şederea cu alte aripi şui / Dar paşii mei de nuntă mă cer la altă nuntă / Şi trebuie să caut prin fluierul de os / O dimineaţă albă în altă galaxie / Ca, sărutându-mi umbra, să pot pieri frumos..

Am început comentarea cu această poezie care mi se pare de departe una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit vreodată şi dacă aş fi fost Călinescu, făceam greşeala de a fi selectat pentru Marea Poezie doar acest poem, aşa cum a făcut cu Topârceanu din care a reţinut doar Balada morţii.

Găsim în acest poem drumul vieţii concentrat într-o clipă de adâncă inspiraţie atunci când poetul adună cuvinte triste le îngemănează spre a exprima starea lor de graţie.

Aici nu poetul îşi caută umbra să o sărute, dacă ar face-o la modul senzorial ar fi abulic. Aici e umbra imaginii cuvântului trist care redescoperă paşii de nuntă care „Mă cere la o altă nuntă”

Dumitru Pricop ia în spatele său puternic cuvântul şi-l plimbă prin galaxii „într-o dimineaţă albă“, nu înainte de a-l înveseli la plecarea în lunga călătorie care este moartea, căutând dimineaţa albă în fluierul de os: ştim noi de undeva o sintagmă celebră „fluieraş de os/mult zice duios“

Uns cu toate alifiile poeziei, cunoscător de mituri şi mari întâmplări poetul se roagă „în Templul deschis doar la amiază“, granitul este supus puterii transformatoare a focului, Cuvântul Fenix este indus ca ardere, arderea este transfigurarea trăirii, trăirea e tristeţe, cuvântul e trist prin separare de context. Iată arta lui Dumitru Pricop supusă alchimiei desfigurării de către cel care vrea să scrie critică. Dar eu nu fac aşa ceva, eu exprim bucuria lecturii unui mare poet. Descompunerea ca analiză e doar un demers.

În iarbă şi stele, iarba românească este suită-n în galaxii, poetul sărută „mătasea verbului înalt“.

Cuvântul ia dimensiune, ne amintim celebra sintagmă din Floare albastră“ ca un stâlp eu stau în lună“, într-un fel nimic nou doar felul în care cuvântul ca fiinţă ascultă de stăpân, poetul care-l alege şi-l pune în rând cu altele.

Partea a doua din Iarbă şi stele este o poezie de o frumuseţe aparte:

„Mâine, ca şi sfinţii, voi ajunge Ţară / mi-or călca nepoţii nopţile de grai / când pe fluturi luna, dănţuind fecioară / va lăsa deschise porţile spre rai.

Dacă Dumnezeu va avea în vedere nu numai păcatele poetului Dumitru Pricop, pe care l-am auzit mărturisindu-se şi va ţine cont şi de dragostea lui de Cuvânt, prima creaţie a lui Dumnezeu, sigur va găsi porţile raiului deschise.

Nu se poate ca marele Creator să nu iubească pe cei care repetă gestul în cuvinte atât de frumoase.

Scriu toate acestea cu bucurie. Am citit în ochii lui Dumitru Pricop o bucurie de viaţă, o dorinţă de a cunoaşte oameni noi, o profunzime a dragostei de semeni pe care o exprimă şi în poezia sa.

Cum perfecţiunea este pe cale de a fi perfectă şi nu încă departe de atinge acest orizont poezia lui DumitriPricop este o poezie tristă. Dar pe noi nu ne interesează tristeţea, avem şi noi cantităţi de tristeţe, ne interesează motivele ei şi mai ales felul în care este transfigurată.

Iată ce spune despre cei care iubesc vinul ca să o astupe:

„Iertai năravul celor beţi / Puneai Apocalipsă pe chitară / Şi cu golanii ăştia de poeţi / Te-ai fi pierdut ocnaş şi pierde vară / Nu mă ierta!nu ştiu să mai mă rog / Decât la sânii târfelor frumoase / Chiar dacă viaţa am s-o las zălog / Acestor viermi ce-i simt, de viu în oase.“

Sunt deja prin teritorii străine, D.P. călătoreşte mult. Reverberaţii eseniene, reverberaţii din Villon, din regii Blestemaţi „din ce mai ştie după ce a uitat tot“, cum definea cineva conceptul de cultură.

Este un poet citit, pe le s-a dărâmat măcar o bibliotecă, s-a apucat să iasă de sub cărţi, a stat acolo mult, fiecare carte era plină de cuvinte şi acest fapt se simte în fiecare vers.

Motivele tristeţii cuvântului sunt numeroase.

Stăpânul lor nu e un om cuminte şi nici comod în comportamentul cu ele. Le caută, le prinde, le duce la un şpriţ, le dă să guste un vin de-l casei, le îmbată, le ameţeşte le duce la femei, le readuce, le chinuie, dar le şi îmblânzeşte ca să le piară pofta de tristeţe. Uneori le îmbolnăveşte de propria-i patimă

Mai mult ca niciodată îmi tălmăcesc fiinţa. / Ca mâine plopii umezi mă vor citi sărac… / Nici un călău din lume nu-mi va dicta sentinţa / Căci mi-a fost scris să tremur, să sufăr şi să tac… / Dar dacă-nghite gura cuvintele bolnave / Trist cimitir de ţară în dreptul nimănui / Acolo-joc mai tulbur acordurile grave / Ale căderii noastre în găurile şui.

De unde această infinită tristeţe? Ce sunt aceste angoase metafizice? Ce întâmplări din jur îl aduc la această stare?

Găsim răspunsurile chiar în această carte.

Angoasa este nelinişte, tulburare, îngrijorare, adesea patologică. N-ar fi cazul la un om iubitor de viaţă şi de darurile ei, dar în planul rostirii poetice acela care suferă e cuvântul. Cuvintele poetului vrâncean sunt tristeţi de vocabule cum citeam de curând un comentariu interesant despre Bacovia, aspirând la tronul cel mai înalt al exprimării poetice fără să fi fost un om neapărat trist şi dezaxat. Trăirile emoţionale ale cuvintelor lui Dumitru Pricop compun tristeţea şi nu stilul de viaţă al autorului care aprecia pe bună dreptate un pahar de vin de Buzău ca fiind foarte bun, dar incomparabil cu cel de acasă. Deocamdată poetul ne-a arătat chipul să de om şi de poet şi ne-a înnobilat cu o carte de excepţie pe care am îndrăgit-o cu justificat temei.

Aş pute scrie o carte despre poezia lui Dumitru Pricop, mă opresc aici şi consemnez că în orizontul cunoaşterii mele a mai intrat o carte SCRISORI DIN TEMNIŢA REALITĂŢII. Numai explicarea metaforei din titlu ar prilejui scrierea unui amplu comentariu.

30.05.2007, Buzău

AUREL ANGHEL