04 Iunie 2007 – ION LUPU: „VACCIN CONTRA UTOPIILOR“, Editura Orientul Latin, 2006 (A.I. Brumaru)

ÎNTRE DELICII ŞI CAZNE, REALUL

Nu am greşit afirmând, încă, dacă nu mă înşel, de la volumul Strivit între milenii (2002), că Ion Lupu (alias Dan Orghidan) e un poet deja inconfundabil. Un memorabil poem recent, Creionul-spânzurătoare (n-a fost tipărit încă într-o carte, îl citez din revista Dealul Melcilor, nr.9,a.c.), dă seama, iată, de lucrarea lirică a autorului: o lucrare poietică, adică, după etimonul paleogrecesc, făcătoare – de sens, de fiinţă, de lucruri chiar; fie şi dacă această nouă facere e, deopotrivă, cum se întâmplă în tot universul, un asasinat: „Creionu-i poate o spânzurătoare,/ aşteaptă condamnaţii de la soare/sau de la lună, prin mandat, la noapte/şi cu sentinţele citite-n şoapte.//Ajunşi aici, creionul îi preface/în fiinţe mici, buimace,/în rime care spânzură la urmă/pe unde numai fantezia scurmă.//Simt cum atârnă-n cerul gurii celui/care citeşte – eu pe el îl jelui -/doar el deschide cartea, o măsoară/şi ştie că limbajul oricum va şti să moară”. Aşadar, poemul e o fabrică – o construire, ar spune gânditorul german cunoscut – de „fiinţe lexicale”: ele nu sunt totuşi abstracte, ci vii – vor fi îndurat, fireşte, toate pătimirile vieţii şi ale lumii şi, mai presus de toate, moartea. La scară redusă, copiază istoria vieţii, mai degrabă fenomenologia acesteia şi a întregii lumi vizibile din perspectivă umană – istorie sau fenomenologie întemeiate, spre a continua în efemer, pe necesitatea absolută a decesului; pe absoluitatea morţii. Într-o piesă, şi aceasta remarcabilă, Avertisment, din volumul Vaccin contra utopiilor (Editura Orientul Latin, 2006), din câte ştiu încă nerecenzat, poetul scrie acestea: „Nu te juca – spuse evul cibernetic – cu vorbele,/cu silabele scrise.//Ele-au trecut pri războaie/peste munţi răvăşiţi de viituri şi văpaie/au pete de sânge pe ele/au văzut incesturi de stele.//Ele sunt vii/nu-s fiinţe abstracte/cum te voiau, pe tine, filosofii să fii”.

Încă de la O, Terra, o carte din 1982, Ion Lupu este – am mai spus aceasta şi altădată – un liric înamorat de trup, de lucruri, un poet cucerit de senzorialitatea/senzualitatea lumii: cu toate lucrurile şi duhurile acesteia. Trupul şi lucrurile sunt, în poezia lui Ion Lupu, înzestrate cu proprietăţi miraculoase, te neliniştesc şi îngrijorează cu nesăbuinţa şi insanitatea lor, alteori cu serenitatea lor vicleană, în fine cu iluzia de eternitate, cu chemarea lor implacabilă la extincţie şi risipire. Nu mai puţin, sunt trup şi lucruri în strălucire şi bucurie, în frăgezime şi delicateţe; şi trup şi lucruri în declin, în decrepitudine şi desfacere, în ruinare, trupuri şi lucruri fetide, câteodată purulente, putride, indecente, pestilenţiale. De toate însă, fără părtinire, poetul se uimeşte, se încântă, se îndrăgosteşte; le caută, le cântă, le laudă. Dar mai mult de atât, le aşteaptă întrebarea, le interoghează; le va îndemna astfel să vorbească, să se pronunţe, aşa-zicând, eucharistic (ca împărtăşire şi pretudindenaritate), le îmbie să semnifice. La urma urmei, nu sunt ele deja sensul lumii ? Poetul va scrie aşadar, în 1997, cu o voluptate, aproape baudelairiană, pentru insalubru şi imundicu, pentru senescenţă şi dezmembrare (în volumul Aluviuni de vreme sură): „ O rufă murdară sunt/pe trupul asudat al puşcăriaşului graţiat/culcat în iarba grădinii publice/visând la raiul unui nou hold-up// Dizgraţios îmi e umbletul/cu picioarele femeii/care tocmai trecu/picioare varicoase, umflate de naşteri.// Rău mirositoare îmi e respiraţia/când mă aflu în toracele ţiganului zvelt cu hainele de tergal sfâşiate/duhnind a rachiuri joase…” (din Pe o temă de Murillo Mendes). Să citim însă acum, mai degrabă, Azimi de sunete, în care impuritatea, zoaiele locuiesc laolaltă cu şoapta, tandră ori grăbită, a sângelui, cu picurul luminos dintr-o streaşină stelară : „Altceva decât azimi de sunete/cu fermenţi de idei/nu coc în fabrica mea.// Dar, cum se-ntâmplă în malaxoare,/în aluaturile mele/mai pătrund uneori impurităţi:/o petală vânătă de stânjenel/un colţ curbiliniu de şoim/un şurub minuscul desperecheat/câţiva stropi de ploaie stelară/şi de nelinişti care fac străzile palide.//Restul e slavă:/susurul cald al sângelui/care trece prin vena mea cavă…// Poftiţi, gustaţi din azima coaptă,/din miezul de sunete/şi nu vă speriaţi că în unele zile/e-nsoţită poate de tunete…”. Sau să citim, din aceeaşi carte (Vaccin contra utopiilor), poemul Lăutul miroase a torsuri de zei, în care facem cunoştinţă cu cotidianul nostru cel de toate zilele (deja, în răspăr, cu banalul turpid al cicălitoarelor reclame tv, ţinta vădită fiind profitul ecologic, poetul meditând însă şi la o enigmatică răzbunare ce ar cutreera ereditar cunoscutele pulberi chimice):”Când încă nu se născuseră detergenţii/ciuberele ţineau răbdătoare gurile căscate/la burlane în timpul aversei/ (câtă fluiditate avea apa leşioasă – laptele norilor!)// Lăutul mirosea a torsuri de zei/a plămâni verzi de foioase,/un nechezat prelung de fulgere zburda/peste imaşul acoperişurilor.//Acum detergenţii stau cuminţi/în dulapul din baie/aparent indiferenţi/dar gata de luptă cu lipdele, cu necurăţenia.// Nu ştiu însă ce vise de răzbunare/le cutreeră pulberea/acestor admirabili/dar şi nemiloşi ucigaşi!”

Sunt însă momente, în poezia lui Ion Lupu, când senzorialul se predă, ca să zic astfel, conceptelor – se subţiază, se diafanizează sub presiunea spiritului cărturăresc, teoretic. Vom avea, în felul acesta, alături de poetul comuniunii cu lucrurile pe acela dedicat delicateţei, vasăzică un liric dedat lucrării imaculate, concepţiunii în neatingere şi curăţii; atent, prin urmare, la cuvintele ce mângâie – vorbe, adică, încă nerostite, oprite iute din zbor şi întoarse pe buze, ca pentru un nesfârşit, neisprăvit sărut (vezi, în Deliciile şi caznele realului – Editura Arania, 2007 – poemul Logos: „Cuvinte închise ermetic/cuvinte care n-au călcat vreodată/ printr-un album/şi care n-au înflorit într-o scrisoare intimă.// Cuvinte care, odată aduse pe lume,/ar putea fi cuţite care spintecă viul/sau arme de foc/cu intenţii ucigătoare.// Cuvinte care mângâie părul iubitei/care au început să fie rostite/dar se opresc şi se-ntorc pe buze/pentru sărut…”).

Fireşte, în cartea de faţă, cu un titlu – ca întotdeauna la Ion Lupu – impresionant (iată, Deliciile şi caznele realului), locul privilegiat va fi cel al caznei, al suferinţelor care nu mai trec, poate al oftatului universal (un oftat adică, încăodată, al lucrurilor – al acelora ce însoţesc şi desemnează fiinţa: „Oftează lacrima”, scrie poetul, „oftează nucul bătut,/oftează şi plânge veioza seara târziu,/oftează picioarele de lemn ale scaunului, stinghia patului,/oftează protezele dentare şi auditive,/ oftează degetele de la picioarele mele supuse micozelor/e un oftat general,/însuşi aurul oftează şi plânge mocnit/în medalioanele forţate s-atârne de gâtul femeilor.// Terra e o planetă a suferinţei fiinţelor şi obiectelor./Fiinţe şi obiecte triste oftează şi plâng/pe toate meridianele (Oftat şi plânset).

Un inventar al temelor din întreaga operă lirică a lui Ion Lupu, Deliciile şi caznele realului e totuşi – dacă mi se îngăduie să folosesc, inspirat însă de autor, aceşti termeni – numai o „anamneză” a „deliciilor”, o necruţătoare „foaie de observaţie” consemnând cu precădere supliciile, nevoinţele. Trupul şi lucrurile însoţitoaare menite iniţial bucuriei, fervoarei, voluptăţilor s-au înstrăinat de spirit, sau acesta, ostenit, se va fi retras în asfinţiturile sale tainice, enigmatice. Trupului şi lucrurilor nu le mai rămâne în acest caz decât natura – decerebrată, natura stupidă –, o mamă (natura-mamă), cum ne încredinţează, destul de brutal de data aceasta, poetul, amnezică, senectă, neputincioasă. Şi-a rătăcit puterile, destoiniciile, periţia, chiar şi emoţiile; şi-a pierdut înfrigurarea, îngrijorarea. Natură uitucă, natură confuză, neştiutoare. Acesteia, totuşi, Ion Lupu îi consacră, în încheiere, un poem răscolitor: „Dacă voi rămâne doar eu cu arborii înfrunziţi/învăluit în foşnetul verde/privind braţele diforme ale naturii-mamă/simţindu-le violenţa, puterile, lipsa de gânduri,/mă voi afla în mare pericol,/în cea mai de nesuportat alternativă.// Natura e o mamă uitucă/precum vacile după încheierea lactaţiei/în stare să se împreune sexual cu propriii fii,/are sentimente de lemn,/sentimente de puhoaie galbene rostogolite/după sărutul aversei.// Iar dacă voi deveni prada unui accident coronorian/natura-mamă cu ochii de frunze opace/cu limbă ocultă de păsări/se va uita la mine nătângă/neştiind nici măcar să dea telefon la salvare”.

A.I. BRUMARU