O CARTE PE ZI

Autorul vine cu un nou roman, după volume în care observaţia fină şi umorul se împletesc într-un mod original, dacă ne gândim la originea sa  bucovineană, la înaintaşii scriitori Ion Creangă sau Eusebiu Camilar.

Volumul începe cu o scurtă prezentare a activităţii literare a romancierului, a parcursului acestui “roman de sertar” şi cu mulţumirile adresate unor sponsori, specie rară în zilele noastre. Prefaţa, semnată de consilierul editorial Vladimir Alexandrescu, observă luciditatea prozatorului şi capacitatea de a demitiza, de a ridica vălul de pe mediocritatea înconjurătoare.

O sumedenie de întâmplări se petrec în acest roman, unde dragostea dintre o funcţionară frumoasă, Drăguţa,curtată de toţi bărbaţii pe care îi fascinează,  şi un personaj inteligent, căsătorit şi prigonit de securitate,deoarece nu-şi reprimă comentariile nefavorabile şi nu se “aliniază”,  ocupă locul principal .

Este o lume de “ghivecişti”, trimişi la cursuri de formare (“perfecţionare”), pentru a ajunge activişti,” specialişti” în demagogie şi mistificare a datelor realităţii. Ei trebuie să organizeze întâlniri cu mulţimile, pentru a le inocula impresia că totul e bine şi frumos, că societatea progresează continuu, că este singura lume “normală”. >>>>

Când ni se reaminteşte despre exilul românesc, reprezentările noastre sunt brusc inundate de sentimentul unei irepresibile melancolii. Instantaneu, gândurile aduc imaginea înfloritoare a României interbelice; mai apoi pe aceea a unei istorii şi a unui viitor ce ne-au fost brutal refuzate. Şi – nu în ultimul rând – rememorăm strălucitoarele nume ale unei întregi generaţii de intelectuali care, alungată de comunism, pornea pe drumul tragic al bejeniei. Scriitori, filosofi, jurnalişti, muzicieni, deveneau, pentru o lungă şi grea perioadă, purtători ai unui „dor fără saţiu” de patrie şi de limba română. Siliţi să trăiască şi să-şi afirme pe alte meleaguri valoarea, construindu-şi opera, tipărindu-şi cărţile (interzise în ţară), editând ziare şi reviste proprii, scriind în paginile celor mai prestigioase publicaţii ale patriilor adoptive, aveau să îmbogăţească literaturile şi cultura altor ţări, în vreme ce, acasă, cărţile lor erau puse la index, ori chiar distruse, iar numele lor s-ar fi dorit să fie uitate, şterse din cărţi şi manuale, din istorie, dar – mai ales – din toate amitirile celor rămaşi.

Cu o rapiditate înspăimântătoare România, sub comunismul totalitar, devenise (aşa cum scria Monica Lovinescu în finalul unuia dintre percutantele ei articolele) „o insulă de nonsens istoric” căci regimul totalitar va confisca toate domeniile vieţii umane, nu numai pe cel politic.

Ce însemna în esenţă acest lucru aflăm din lapidarele notaţii cuprinse în prefaţa la prima ediţie (1950) a monumentalului opus al Hannei Arendt Originile totalitarismului: „…elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti; (…)…procesul despre care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a necesităţii istorice ;(…)…oriunde a domnit totalitarismul , el a început prin a distruge esenţa omului;

(…) lumea fictivă a mişcărilor totalitare, în care au fost desluşite cu o claritate fără precedent nesiguranţele esenţiale ale timpului nostru;” >>>>

„Cartea doamnei Claudia Voiculescu trebuie citită – ca un poem integral – ca semnificaţie şi unitate a creaţiei – poem fragmentat doar de necesităţile de respiraţie şi unitate internă.“ (Aureliu Goci).

Formată din trei mari capitole: 39 de rondeluri, 26 de sonete şi 40 de alte poezii, – şansa suferinţei – se împlineşte prin structurala duală a poetei, pendulând stilistic dar şi spiritual între real şi ideal – structură profund paradoxală. Cu rondelurile se apropie de Alexandru Macedonski ale căror teme şi motive lirice vizează un univers individual, aspirând spre desăvârşire, stăpânind perfect arta filigramării.

„Mai pot să fiu o alinare/ Sau tristă zi sub cer noros/ Sau doar o gravă întrebare/ Sau cornul unui melc fricos./ Mai pot să fiu o-nfiorare/ Sau vânt sălbatic, volburos…/ În tristă zi sub cer noros/ Mai pot să fiu o alinare/ Sau pot să fiu abandonare,/ Murmur de seară, aburos/ Şi dor durut, mir şi mirare/ Sau vin răcoritor, brumos/ Cinstit la ceas de alinare.“ (Pot să fiu o alinare). Cu sonetele, de asemenea, se apropie de un alt mare poet Victor Eftimiu, realizând o adevărată alchimie a cunoaşterii, a iubirii prin meditaţie, dezvăluindu-ne – uneori senzual şi ceremonios, alteori discursiv şi melodramatic – dar, structural, printr-o luminoasă vitalitate, spontan şi deloc parcimonios.

„Noi am uitat să mergem la ospeţe/ Sau să cântăm un cântec îndrăgit/ Sau s-alinăm un suflet oropsit/ Când ne cerşeşte gestul de tandreţe./ Ne este sufletul adânc rănit/ Tristeţile ne dau de-acum poveţe/ Parc-am pune peste vis ostreţe/ Să fie orice lucru de plătit/ Străin şi-aşa de-nşelător e totul/ Şi raiul e uitat în noi captiv/ Şi nu mai ştim nici care-i antidotul./ Nedumeriţi privim retrospectiv./ Şi rătăcind precum Iscariotul/ Ne muşc-al remuşcării colţ parşiv…“ (Sufletul rănit). >>>>

Întotdeauna, am apreciat volumele de publicistică, în care sunt adunate articole publicate, de-a lungul timpului, şi în diverse ziare şi reviste, pentru că ele îmi oferă, retrospectiv, imaginea societăţii, de la momentul scrierii lor. În ultimii ani, m-am putut delecta, astfel, cu volume excepţionale, adevărate cronici ale perioadei de după 1989, precum cele semnate de FLORIN PARASCHIV, România în disperare temperată, 2001, GABRIEL CONSTANTINESCU, Gâlceava anticomunistului cu lumea, 2002, FĂNUŞ NEAGU, Punţi prăbuşite, 2002 ş.a. Spre deosebire de memorialistică, adesea melancolică şi metaforizantă, publicistica are nerv, este o radiografie a prezentului, are verbul tăios şi combativ; în scrierea istoriei, publicistica are un rol decisiv.

De curând, am primit cu bucurie o astfel de antologie, semnată de bunul meu prieten şi coleg, prof. dr. ADRIAN BOTEZ. Evident, o mare parte a articolelor adunate în volumul Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (postfaţa – Ideologul Neamului Metafizic, semnată de eminentul om de cultură român Artur Silvestri), îmi este cunoscută, fiind vorba de articole, nu mai vechi de un deceniu, publicate în reviste precum Scara, Crezul nostru, Permanenţe, Contraatac şi revistele electronice ARP – ale dlui dr. Artur Silvestri.

Cititorul operei poetului, criticului literar şi publicistului Adrian Botez descoperă, succesiv, un poet abisal, constant sfâşietor, un hermeneut al operelor marilor clasici români, profund cunoscător al mitologiei popoarelor, simbolisticii, ocultismului, teologiei şi antroposofiei, deopotrivă, şi un publicist ardent, permanent receptiv la zvârcolirile prezentului. >>>>

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu. >>>>

Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială.

Această Antologie de poezie se constituie,practic,în o bibliotecă a poeziei contemporane ,de început de secol.Dacă,pe durata unei singure generaţii,cărţile au o mişcare secretă,orgoliul împindându-le mereu spre raftul din faţă,într-o antologie ,cum este cea de faţă,vecinătatea poeziilor semnate de diferiţi poeţi,se armonizează într-o formă de comunicare subtilă. >>>>

Cartea de faţă ar putea fi numită “O incursiune în epopeea mişcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat pe cărări uneori bătătorite încât îşi pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se totuşi pe urme ştiute, în hăţişurile istoriei, învăluiţi în ceaţa miturilor, a legendelor înflorite, exagerate şi uneori mistificate după dimensiunea admiraţiei şi pietăţii faţă de sfântul favorit.

Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor.

Este ceea ce face autorul lucrării de faţă, părintele Ştefan Acatrinei, O.F.M.Conv. care, cu asiduitate şi răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naştere unuia dintre cei mai remarcabili sfinţi care şi-a pus amprenta definitiv, nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu dar şi a timpurilor moderne.

Urmărim dinamica dezvoltării numerice şi spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârşitul veacurilor : “Cine ţine seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt şi să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul şi cu toate tăriile cerului şi cu toţi sfinţii” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare şi care se regăseşte şi în Testamentul din Siena : “Scrie, că îi binecuvântez pe toţi fraţii mei, care sunt în ordin şi care vor veni până la sfârşitul lumii…” (Test. din Siena,1). >>>>

La aniversarea de anul acesta, 2009, a naşterii lui B.P. Haşdeu, unul din cele mai mari spirite enciclopedice ale neamului nostru, dar înainte de orice fondatorul filologiei, al lexicografiei şi al lingvisticii ştiinţifice româneşti, domnul Mihai Vinereanu şi editura ALCOR îi aduc un omagiu pe măsură oferindu-ne nouă tuturor DICTIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE. Realizat pe baza studiilor de indo-eurpenistică prin valorificarea a tot ceea ce s-a acumulat până acum în domeniu, dicţionarul are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. >>>>

Amplu şi documentat studiu monografic, teză de doctorat ce l-a avut ca profesor coordonator pe cunoscutul universitar Mircea Popa, volumul Gheorghe Pituţ- Ochiul şi Noaptea semnat de doamna Maria Vaida a fost apreciat chiar de la lansarea în cadrul Sesiunii Internaţionale de Comunicări organizate de Centrul de Cercetare a Imaginarului Alba Iulia, la 28 martie.  Abundenţa  informaţiilor şi complexitatea sau noutatea interpretărilor, corectarea unor date eronate strecurate în analizele sau exegezele anterioare, dar, mai ales, analiza exhaustivă şi competentă a tuturor segmentelor operei – de la poezie la proză şi publicistică, de la traduceri la literatură pentru copii sau la corespondenţă – susţin, confirmă calitatea studiului extrem de laborios.

Scopul declarat al autoarei, regăsit în consistenta prefaţă care fixează  şi coordonatele lucrării este, pe de o parte, receptarea şi interpretarea operei de pe poziţia unui psihanalist al literaturii, iar pe de altă parte, combaterea argumentată a „etichetărilor tendenţioase”(aşa cum inspirat le numeşte autoarea), etichetări aplicate sistematic operei şi autorului. >>>>

Referindu-se la modul de alcătuire şi închegare într-un volum a prozelor ce alcătuiesc volumul Îmi amintesc şi îmi imaginez, semnat de Mariana Brăescu (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005), editorul – Artur Silvestri – nota pe coperta a patra a cărţii: „Priveam cu uimire, şi fără să-mi pot explica, alăturarea aceea de cuvinte, aproape dictate şi închegarea lor într-un ceva pe care îmi era cu neputinţă să definesc esteticeşte. Să fi fost memorialistică? Să fi fost ficţiune şi, mai mult chiar, o experienţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o puteam nici măcar întrezări? Cred, mai degrabă, că era câte ceva din toate acestea, ori, mai bine spus, un mesaj enigmatic…”

Pe bună dreptate, prozele Marianei Brăescu au ceva enigmatic, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune.

În cele ce urmează, vom aduce în discuţie acele elemente care contribuie la conturarea stărilor enigmatice.

Mai întâi, e vorba de lirismul descriptiv, detectabil, bunăoară, în Urcând în nuc până la cer: „Ca o dragoste mare arde vara şi toamna vine doar cu parfumul acelei iubiri. Acolo, în nord, în ultimele săptămâni din august, calci adesea frunze galbele ca bănuţi pierduţi. >>>>

„Există fapte şi oameni care în particular n-au nimic care să atragă ca inspiraţie epică. Totuşi, un spirit ce lecturează cotidianul cu o privire scrutătoare, sub aparenţa de platitudine şi în cuprinsul banalităţii, găseşte semnificaţii desfătătoare. Acestea sunt coordonatele universului epic al cărţii de proze scurte „Lumea are cele mai bune intenţii!” (Craiova, Editura Contrafort, 2008) de Liviu Jianu.

Autor de volume de poezie şi de informatică, concitadinul nostru Liviu Jianu debutează în ordinea epicului, arătându-se un bun narator. Cartea acoperă un interval tematic tridimensional şi se dezvoltă în trei tonalităţi distincte. Se individualizează mai întâi un stil al reflecţiei ce urcă de la concret la general, fabulos şi umoristic. Este vorba de o meditaţie ce se investeşte într-un registru grav, insinuant liric şi cu o marcată deschidere spre simbol. Se înscriu pe această dimensiune schiţe precum „Buzunarele”, „Gradaţie de merit”, „Educatoarea” şi „Dicţionar de război”. Pecetea acestora este, dincolo de stil, centrarea pe evenimente şi împrejurări de mare semnificanţă existenţială. Faptele se impun împotriva povestirii. Acest lucru ne dă senzaţia că avem de a face cu naraţiuni fără epic, mizând probabilistic pe o bine controlată transparenţă a fisiunii simbolurilor. Între acestea, „Buzunarele” şi „Gradaţie de merit” sunt antologice şi, parcă, de nerepovestit. >>>>

Recent, la Editura SEDAN din Cluj-Napoca, a apărut lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ”. Aşa cum precizează prof. dr. Dan BRUDAŞCU, cel care a făcut selecţia şi traducerea textelor şi a semnat Prefaţa, cartea este consacrată cunoaşterii de către cititorii români de azi a istoriei străvechi şi frământate, precum şi a culturii şi spiritualităţii iraniene, bogate şi profunde, cu o incontestabilă contribuţie la tezaurul civilizaţiei universale. Dan BRUDAŞCU a selectat o serie de texte relevante, semnate de cercetători, istorici, arheologi, istorici de artă şi cadre universitare, atât din Iran, cât şi din alte ţări ale lumii, mai ales din Olanda şi Statele Unite ale Americii, precum şi texte din alte surse sau propriile sale mărturii din perioada desfăşurării, în urmă cu 30 de ani, a revoluţiei islamice.

Fiecare text este însoţit de un aparat ştiinţific amplu, care oferă  celor interesaţi posibilitatea aprofundării diverselor domenii sau perioade istorice cuprinse în acest volum. >>>>

Departe de a fi devenit inutilă, redactarea periodică a unor lucrări de sinteză în domeniul culturii şi reactualizarea lor atunci când este cazul reprezintă o necesitate obiectivă, iar asumarea unor asemenea proiecte de certă anvergură necesită, cum bine se ştie, o muncă de documentare susţinută cu mijloacele cele mai riguroase, dar care în egală măsură cere obiectivitate şi onestitate, precum şi conturarea unei perspective de ansamblu, pe plan sincronic şi diacronic, asupra fenomenului cultural studiat.

O astfel de realizare este şi Univers cultural şi literar vasluian, carte apărută în 2008 la Editura Pim din Iaşi (unde se tipăresc multe scrieri de tip academic şi universitar),  sub semnătura profesorului Ioan Baban. Lucrarea este, din motive asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, o contribuţie binevenită la nivelul spaţiului spiritual şi de cultură pe care îl vizează. Ea a fost precedată de Dicţionarul personalităţilor vasluiene (autori: Petru Necula şi Mihai Ciobanu), lucrare cu miză similară şi anumite merite, dar redusă ca dimensiuni, şi relevanţă, întrucât nu a fixat, drept criteriu exclusiv în selecţia „personalităţilor”, contribuţia acestora în sfera vieţii culturale şi spirituale. Mai consistentă este lucrarea (în multe tomuri) Valori culturale tutovene de Traian Nicola, care se ocupă, însă, cu precădere de zona Bârladului (interesantă din punct de vedere cultural, este adevărat). >>>>

Personalitate complexă, Eugen Dorcescu, e unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului al XX-lea, precum şi ai secolului nostru,  printre operele sale importante enumerându-se Metafora poetică, Emblemele realităţii, Poetica non-imanenţe (eseu şi teorie literară), Arhitectura visului, Culegătorul de alge, Omul de cenuşă ( volum antologic), Biblice,( volum antologic), Psalmii, Eccleziastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase( poezie), Basme şi povestiri feerice. (proză). Trebuie salutată în mod deosebit tenacitatea cu care poetul a lucrat ani întregi la versificarea cărţilor sacre, ca şi ardoarea cu care s-a avântat în dialogul său cu Divinitatea, într-o epocă în care nu numai societatea, dar nici critica literară nu acordă suficientă atenţie poeziei mistice. Volumul antologic de poezie, intitulat Omul din oglindă, aparut la Editura on-line Semănătorul, 2009, constituie o radiografie spirituala a societăţii contemporane, dar şi a intelectualului acestei societaţi, detaşat şi meditativ la vârsta senectuţii, intelectual ce se simte anacronic într-o societate în care domneşte răul, prin supremaţia vieţii instinctuale şi acaparatoare asupra celei spirituale. Starea de spleen a intelectualului se exprimă fie direct, fie prin intermediul Bătrânului sau Eremitului, ale căror euri se suprapun eului poetic într-un ţinut virtual, caracterizat prin puritate, calitate specifica sacralităţii. Prin tematică şi forma expresiei poetice – curgătoare, muzicală, eliberată de rimă, există doar oaze poetice în care este prezentă clasica rimă – volumul are un caracter unitar. Scârbit de societatea abjectă în care trăieşte, Bătrânul – Poetul doreşte retragerea din lume, retragere care începe să se confunde la un moment dat cu întoarcerea în punctul genetic, considerată ca singura posibilitate de eliberare. Poetului îi repugnă nu doar oamenii, ci întregul univers fenomenal, considerat bolnav, drogat, putred şi neagă tot ce a iubit altădată. >>>>