O CARTE PE ZI

In peisajul  editorial atat de divers, retinem o  noua carte   semnata de Mariana Corcoveanu    Ivaniuc,  un  volum de proza, intitulat   ‘Concertul de ieri” . De data  aceasta este  o  marturie   tandra   cu accente   reflexive  despre  afectiune si   timp, teme  preferate de autoare si in volumele de poezie, vezi  ,sugestiv,  volumul „Trei pasi spre infinit”.Cartea debuteaza intr_o atmosfera calda   de toaman   blanda, fara sa banuim ca totul   vafi   bulversat  de neconcordanta  trairilor celor doi parteneri si   va contrasta   cu    trairile  personajului    principal, o   fiinta feminina  inzestrata  cu sinceritate si intuitie, cu principii si  incredere in  puterea iubiriii.    VIATA NU _I   VA CONFIRMA    INSA   ACESTE COORDONATE  SELECTIVE  SI, DE AICI  DEMRSUL  EPIC IN  VOLUTE… Discursul epic are  accente  poetice  care coloreaza  derularea trairilor intoarse  mai mult spre trecut .
Cititorul     va intelege ca fosta iubire    este   un „concert incheiat ” redimensionat  prin prisma unor  trairi    prezente , rememoaraea   fiind   un procedeu  insinuat   atent    intre    perzent si   trecut.    Starea de meditatie si reflexibilitate, de tandrete    insoteste   personajul    feminin  de la inceputul   actiunii si pana la fine.
EA,  personajul feminin e implicata  mult mai mult afectiv   decat partenerul sau   si de aici panta  de  dezolare dupa  urcusul in   beatitudine. Afectul. iubirea, o plaseaza pe  fiinta tandra  si increzatoare   la o rascruce  de viata   asa cum se intampla de cele mai multe ori in asemenea situatii. >>>>

Moto: „Viaţa noastră istorică nu a început ieri, ci demult,  iar lucrarea noastră tăcută, senină şi râvnitoare nu se va sfârşi mâine şi va dura mult în timpul unde  se aşază  orice contribuţie jertfelnică, indiferent dacă i se ştie autorul ori a devenit anonimă. Căci, batjocorită sau uitată de răul ireductibil, fapta bună rămâne; şi cine a făcut-o, ştie Dumnezeu”¹

Activitatea culturală a regretatului profesor Gabriel Artur Silvestri promovează în universalitate valorile perene ale culturii române, demonstrând că spiritul învinge materia, că fapta bună rămâne, chiar dacă, uneori, se pierde în anonimat numele făptuitorului. Datoria noastră, în cazul acestui erudit al culturii române, este ca numele făptuitorului să nu se piardă în negura uitării, să-l pomenim când şi cum se cuvine. În aceste zile de sărbătoare, un gest minunat m-a făcut să-mi reamintesc cuvintele pline de înţelepciune ale cărturarului ce şade acum în grădina îngerilor, veghind asupra noastră: am primit drept cadou de Crăciun, prin generozitatea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri şi prin bunăvoinţa Mariei Anghel, două volume minunate dedicate regretatului Artur Silvestri: Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mândru, 135 de mărturii, Ed. Carpathia, 2009, cu un cuvânt înainte intitulat O lecţie post mortem, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri şi un argument numit O carte a faptelor, scris de Teodora Mândru. Al doilea volum primit este: Artur Silvestri, Apocalipsis cum figuris, Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, cu un cuvânt de introducere numit Sfârşitul poveştii sau Noaptea aceea, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri, Ed. Carpathia, 2009. >>>>

În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Precizăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34). >>>>

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spusîngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.” (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6) >>>>

Simpla rostire sau auzire a numelui lui Dumnezeu ( Dei) te duce imediat cu gândul la Lumină, la Focul iubirii-nearzător, la Cuvântul cu care a zidit El lumea văzută şi nevăzută şi la Cuvântul întrupat – Fiul purtat în pântec, născut de Maica Sfântă –, „născut, nu făcut” căruia mama i-a fost mereu aproape de la Imaculata conceptione până la punerea în mormânt, adică para acest cuvânt înseamnând alături (de Dumnezeu).

De altfel chiar autorul în – Chemare la cuvânt – care prefaţează  volumul a simţit că trebuie să precizeze:

„Este dei para pentru că veghează şi lucrează alături de Fiu”.

Pentru mintea noastră  mai puţin obişnuită cu scrutarea altor dimensiuni, fiind noi  văzători cu ochii fizici doar în cea de-a treia dimensiune, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, acum când graţie tehnologiei avansate am făcut cunoştinţă cu imaginile holografice a fost un fel de revelaţie: partea reproduce întregul! Prin analogie, putem afirma cu tărie că ceea ce ne învăţau Sfinţii Părinţi este adevărat – Fiul, parte din Sfânta Treime întruchipează întregul, dumnezeirea!  >>>>

Ajunsă la a 20-a carte, scriitoarea Melania Cuc nu mai are niciun fel de inhibiţie în jocul cu cuvintele. Ea scrie precum respiră şi respiră precum ar avea tot timpul acţiuni ce se ţes în atelierul de creaţie. Romanul „Dantela de Babilon”, apărut la Editura Nico, este o carte a conflictelor, a psihologiei în care personajele sunt construite în forţă. Dincolo de sensibilitatea lui, fiecare personaj conturat are o forţă interioară pentru că, altfel, i-ar fi fost greu să reziste ca prizonier în războiul rece din Orientul Mijlociu. Pornind de la premiza că Alah este mare, Melania Cuc ne prezintă o jurnalistă care va ţine un jurnal al capturării ei alături de alţi oameni din diverse părţi ale lumii, de la Laila, cea care va contura în paşii povestirii dantela, la Salomeea, femeia rămasă văduvă la faţa locului. Cuibăriţi în propria lor teamă, având în faţă terorişti firavi ca adolescentele, dar care se poartă cu haidamacul precum medicul de urgenţă cu femeia isterică, eroii simt fluidul morţii care trece de la unul la altul, făcându-i să uite că mai există speranţă şi viaţă. Este dificil să ţii în frâie o asemenea povestire de război, Melania Cuc reuşind să aducă dincolo de caracterizarea psihologică a fiecărui personaj, o lume care ne înspăimântă, în care nici măcar bogaţii precum Johnathan şi ai lui Barby nu sunt favorizaţi. Impresionantă este scena în care deţinuţii nu mai ţin cont de religie sau culoarea pielii, copilul negresei Cecilia fiind salvat de la moarte de către Barby, care acceptă să împartă laptele ei între doi copii. >>>>

Cine va analiza destinul literar al lui Ion Machidon, va constata că se găseşte în faţa unui scriitor exigent, pentru mulţi dificil, apt să fie mereu supus unor noi revizuiri în urma cărora va rezulta considerentul,  că tensiunile sale poetice izvorăsc dintr-o profundă vibraţie umanistă. „Menestrel peste păduri”, (vol. III Editura Amurg sentimental – 2006) este conţinutul unui  mod  emoţional, în care se oglindeşte doctrina personală a poetului, unde se cristalizează atât răul dezagregator cât şi binele recreator, în contextul unui destin dramatic ce i-a marcat încă din copilărie integritatea fizică.

Din acest  fond  al  decantării emoţionale se alimentează unitatea de stil, dar mai cu seamă, obiectivând  sentimentele,  Ion  Machidon face din ceea ce a fost la început, succesiune psihică de momente ireversibile, o trăire consistentă a sinelui, o entitate cu existenţă proprie: „apa în care m-am botezat a fost cu blesteme/ de mi-am pierdut tatăl în plină  copilărie/ de mi-am pierdut mâinile ceva mai târziu/ că  aşa era în vasul acela scris”. (Apa în care m-am botezat, p.27) Desigur, dispoziţia sentimentală poate avea un stimul obiectiv conştient şi apropiat, ori subconştient şi depărtat, considerând acţiunea creaţiei poetice în ansamblu, mai mult decât ca pe o relaţie de  la cauză la efect, >>>>

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin . >>>>