O CARTE PE ZI

”Acest studiu este o încercare de a pune exrerienţele trăite de bărbaţii şi femeile din Italia şi România, care, indiferent de motiv, au fost consideraţi un pericol pentru sistemele politice care conduceau pe atunci destinele “ţărilor care au suferit, în consecinţă, un tratament aspru şi inuman, în contextul mai amplu al acelor crime contra umanităţii care mai sunt, sau cel puţin ar trebui să fie, una din preocupările noastre principale azi” (p. 22). Astfel îşi prezintă autorul, în Introducere (p. 21 – 40), volumul Mărturii de după gratii. Experienţe române şi italiene, apărut la Editura Sedan, în anul 2007, volum care impresionează nu numai prin dimensiune (însumează 464 de pagini, peste 280 de note la cele 13 capitole, o listă de bibliografie extinsă pe 20 de pagini) ci, îndeosebi, prin multitudinea şi gravitatea aspectelor tratate. Autorul utilizează, cu siguranţă şi dexteritate, o informaţie uriaşă.

Michael H. Impey este profesor le University of Kentucky, Lexington, USA, şi, în acelaşi timp, după cum îl caracterizează profesorul Mircea Borcilă de la Universitatea “Babeş – Bolyai”, în densul Cuvânt înainte din deschiderea volumului, ”unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai studiilor româneşti din Statele Unite şi din întreaga lume” (p. 5). Teza lui de doctorat este despre opera lui Tudor Arghezi, dar a scris şi despre Marin Preda, Augutin Buzura, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Tristan Tzara etc.

Traducera volumului este realizată de profesorul Dan Brudaşcu de la Universitatea “Avram Iancu” a cărui colaborare cu autorul este, dincolo de traducere, foarte importantă. Dan Brudaşcu i-a sugerat autorului teme deosebit de grave din istoria suferinţelor românilor supuşi comunismului cum sunt: deportarea forţată a românilor din Bucovina de Nord în Siberia, deportările din Banat în Bărăgan, interzicerea Bisericii Greco-Catolice, persecutatrea mişcării Oastea Domnului şi altele. De asemenea, i-a facilitat legătura cu persoane, organizaţii şi pubicaţii semnificative din România în domeniul abordat în carte. (Despre deportările românilor, din zonele ocupate de URSS, în Siberia autorul apreciază că ”aceste deportări masive (…) pot fi descrise doar drept crime clective împotriva umanităţii”- p. 10). >>>Voicu Lăscuş>>>

Prima ediţie a ,,DICŢIONARULUI ILUSTRAT AL SCRIITORILOR ROMÂNI” al cărui autor este dr. Ecaterina Ţarălungă, a văzut lumina tiparului în anul 1999, la Bucureşti.

În sferele noastre literare şi în genere în viaţa culturală care în anul 1999 a fost estompată de evenimentele omni cunoscute, apariţia acestui volum a trecut aproape neobservat. În schimb, de la mulţi oameni de cultură nu numai din România s-au făcut auzite numai cuvinte de laudă despre această excepţională operă de referinţă căci, ,,Dicţionarul ilustrat al scriitorilor români” ajuns la cea de-a doua ediţie, incontestabil, este o lucrare veritabilă.

Chiar dacă nu este stricto sensu un dicţionar de literatură, deoarece, cuprinde pe lângă oameni de litere (scriitori, critici literari, esteticieni) şi reviste curente, termeni literari şi personalităţi (folclorişti, teologi, istorici, filosofi), dicţionarul oferă cititorului o comunicare cu valorile literare.

Cea de-a doua ediţie a acestei lucrări de căpătâi a apărut la prestigioasa editură ,,LITERA INTERNAŢIONAL” din Bucureşti. Editori sunt Anatol şi Dan Vidraşcu. Tiparul a fost executat la Chişinău, lucrarea fiind bogat ilustrată cu fotografii documente, multe inedite.

Pentru noi, românii din Serbia, este important că în acest dicţionar regăsim scriitori, critici literari şi editori. De asemenea, în dicţionar a fost rezervat spaţiu şi pentru unele personalităţi, oameni de cultură care au lăsat o amprentă puternică în viaţa noastră culturală, la fel cum găsim şi multe noţiuni despre cele mai importante instituţii de cultură şi publicaţii ale românilor de pe meleagurile noastre. Astfel, în ,,Dicţionarul ilustrat al scriitorilor români” sunt incluşi: Slavco Almăjan, Adam Bulic, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianţu, Ioan Flora, Radu Flora, Ion Marcoviceanu, Ion Miloş, Lucian Marina, Gligor Popi, Emil Petrovici, Vasko Popa, Costa Roşu şi Milan Vancu.

În ,,Dicţionar” găsim şi date interesante despre Analele Societăţii de Limba Română din Voivodina, Biblioteca Românească „Nichita Stănescu” din Novi Sad şi Consiliul Naţional al Minorităţii Române din Serbia cu sediul la Novi Sad. Bineînţeles, sunt prezentate şi ziarul ,,Libertatea”, respectiv revista „Lumina” şi instituţii de cultură, precum Casa de Editură ,,Libertatea” din Panciova, Societatea de Limba Română din Voivodina, Societatea Literar-Artistică ,,Tibiscus” din Uzdin, respectiv în lucrare sunt cuprinse şi noţiuni despre Vârşeţ, Banat, Voivodina etc. >>>Lucian Marina>>>

În „Veghetorii Terrei”, dl. Florin Gheorghiţă îşi propune să prezinte cititorilor „noi aspecte ale marii enigme în descifrarea necunoscutului” uzând, în sprijinul afirmaţiei, de informaţii ştiinţifice. El aduce în atenţie o ipoteză nouă: „OZN-urile şi extratereştrii sunt întrupări prin voinţa gândului unor fiinţe eterice hiperdezvoltate, care veghează şi stimulează evoluţia Omenirii terestre întrupate”.

De profesie inginer electrotehnist, dl. Florin Gheorghiţă se ocupă de problema OZN-urilor încă din anii ’60, devenind în scurt timp un specialist de mare credibilitate, iar în 1973 publică volumul „OZN – o problemă modernă”, ce avea să fie prima lucrare din România care aborda, de pe poziţii ştiinţifice, provocatoarele manifestări ale OZN-urilor ce sfidau fizica terestră.

Foarte curând, el a fost remarcat şi cunoscut în întreaga lume, fiind invitat să conferenţieze la o serie de congrese internaţionale de profil. A devenit o somitate pe plan mondial în domeniu, având strânse legături cu cercetătorii de la NASA.

Dl. Florin Gheorghiţă afirmă că omenirea terestră nu este singura specie inteligentă din cosmos şi că în spaţiu există şi alţi „fraţi întru raţiune”. În acest sens, s-au organizat laborioase programe ştiinţifice internaţionale [CETI – Communication with Extra-Terrestrial Intelligence (Comunicarea cu inteligenţa extraterestră) şi apoi SETI – Seargh for Extra-Terrestrial Intelligence (Căutarea inteligenţei extraterestre)] de căutare a inteligenţei extraterestre. Oamenii pământeni sunt încă în „adolescenţa marilor cunoaşteri” ale tainelor spaţiului, ale legilor universale şi ale existenţei marii varietăţi de forme vii din imensitatea cosmosului. În univers se găseşte o „inteligenţă superioară care (…) ne stimulează continuu, pe diferite căi, să evoluăm în mod complex spre un larg orizont cognitiv, de înaltă spiritualitate”.

În finalul volumului, dl. Florin Gheorghiţă declară că „această carte nu doreşte să convingă, ci invită la o documentare cât mai extinsă şi la analize cât mai realiste” >>>Doina Drăguţ>>>

Poezii scurte şi delicate, suave şi grave, visătoare şi confesive, aflăm în volumul “Poeme albe” de Laura Mircea, Editura “Hestia”, Timişoara, 1998. Poeta rememorează cu vibraţie sufletească, apăsat liric, trăirile ce sunt “explozii de nea / alină / vidul de lumină” însăşi autoarea levitează fulguind în “rugăciune, / văpăi înmărmuresc / dincolo de zenit” pentru a simţi lumea ca o “crucificare-n muguri / matcă albă”.

Aparent poeta este detaşată de propria-i poezie, însă îi simţim prezenţa în construcţia metaforelor şi a unor reminiscenţe (rare) livreşti.

Laura Mircea construieşte un ingenios scenariu liric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită acut prin detaşare marcată în spatele unei visceralităţi: “înlănţuire frântă / sub mări de coral / nenăscuţi, fluturi de omăt”. E multă lumină în versurile poetei pe care o simţim în frecvenţa unor cuvinte ce dă senzaţie albului: lumină, nea, fluturi, omăt, zăpadă, înger etc. De aici provine şi confesiunea frenetică şi contorsionată, în fapt o explozie a interiorităţii sub forma fervorii gândului: “arborii nasc ape / văi de flăcări prăbuşite-n curcubeu”. Poemele sunt secvenţe metaforice ale unor trăiri de-o clipă în care este strecurată o dorinţă ambiguă, ce poate însemna, deopotrivă, căutarea identităţii iubirii, în spatele căreia se întrezăreşte cealaltă jumătate mitologică: “Alba nuntă freamătă-n văpaie”.

Ingeniozitatea manieristică întoarce poezia de la expresia ei convulsivă la cochetăria prozodică. Atmosfera e de feerie domestică în care predomină focul, sori, raze, văpaie, flăcări, din care nu lipseşte tandreţea unui joc şăgalnic.

În poeziile din care dispar aceste duioşii, versurile privesc lucide viaţa imediată, atunci câştigul este aici indiscutabil. >>>Al. Florin Ţene>>>

„Am oscilat foarte mult până să scriu acest roman, sunt convinsă că mulţi nu au mai avut încredere în faptul că ar apărea.” Plină de nonşalanţă, Loredana Englisch, autoarea acestui roman, „Mireasa fără voal,” continuă să scrie în „Pagina albă”:

„Simt, totodată şi necesitatea evitării unor posibile conţinuturi banale sau superflue de care cititorii mei, desigur, se vor plictisi.” „Uneori nici eu nu pot pricepe de ce am scris ceva anume.”

Ei bine, aceste citate din „Pagina albă” a romanului, dacă vor să convingă, ele mai degrabă par a fi cuvinte mulse dintr-un uger de sticlă.

Autoarea încearcă certitudinea unei prezenţe, a unei iubiri care în ea şi pentru ea singură revine pentru scurtă vreme. Putem considera că scopul esenţial al autoarei în romanul „Mireasa fără voal” este de a sugera cititorului reminiscenţa unei fericiri pierdute sau prevestirea unei fericiri făgăduite.

Prin dialogul personajelor autoarea întrepătrunde subiectivitatea dură a faptului trăit cu ceea ce impresionează din afară ca însufleţit. Personajele au un caracter concentrat, ca nişte variante încolţite cu grijă şi sterilizate. Loredana Englisch îşi împarte romanul în capitole pe care le numeşte „pagini” cu diferite titluri: „Pagina pozitivităţii”, „Pagina corespondenţei”, „Pagina scriiturii”, „Pagina provocatoare” etc.

M-aş opri doar pentru o clipă la „Pagina nescrisă”, aici, golul, albul, cuvintele plutesc în gol şi se agaţă în toate părţile de ceva din jurul lor. Dialogurile se transformă în sunete de tromboane care se anulează reciproc. Fără centru, fără scop interior, capitolele acestui roman se adună într-un joc de cărţi, un joc care ne plasează într-o realitate în care ceva nu mai răspunde. Trăirea veche şi autentică este introdusă în zilele noastre. Astfel starea suspendată a iubirii trece în dezavantajul său amuţirea. >>>Petre Bucinschi>>>

Câte taine ascunde Iubirea! Câtă Lumină trimite spre inimile noastre Cel ce este Iubire! În versuri, poetul recuperează iubirea paradisiacă şi umple spaţiul grădinii sale edenice întru miresme alese de trandafirii gânduri. Celebrul poet romantic german, Heinrich Heine, exclama „Eu sufletul voiesc să-mi scald / În ale crinilor potire / Şi din potir să sune-nalt / Un cântec despre-a mea iubire”. Un astfel de cântec, vitaminizat de iubirea de-acasă şi de veşnicire, este şi Cântecul din Iubire a lui Ioan Raţiu.

Volumul poetului Ioan Raţiu, Iubire tăinuită, ascunde în el cele mai misterioase gânduri de iubire – taine ale sufletului înmiresmat edenic în satul înveşnicirii poemelor, satul natal, Pănade, acest Acasă sfânt, a cărei evocare nu poate scăpăra decât sub bolta Luminii. Apărută la Editura ASTRA Blaj, cartea se aşează lăuntric întru Cuvântul înainte, tot tainic, al doamnei profesoare Silvia Pop, preşedinte al Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj, cuvânt ce evidenţiază „un spaţiu poetic sacralizat propriu actului de creaţie” invitând cititorul „la meditaţie a ceea ce înseamnă Iubire, Înţelepciune, Viaţă. Mesajul este optimist. Omul modern se poate salva din hăţişurile lumii prin credinţă, aşezându-se în comuniune cu Adevărul Divin”.

Incipitul Iubirii este „cărarea luminii spre Dumnezeu” (ce imagine splendidă!), într-o Râvnire spre primăvara care îmbracă „haina pământului” cu verde crud, cu amiezi de taine, cu april de copil pentru a poposi, în luna mai, „douăzeci şi doi, / Duminică două mii cinci” în amintiri care „curg liniştite în dor” pentru că această duminică de mai „este ca o gură de rai”. Ne întâmpină apoi, sfioasă, o Meditaţie în iunie, tainică iubire de vară, când „între mine şi tăcere eşti TU / şi rămâi aşa mereu. / Da, rămâi acolo ascunsă / numai de mine ştiută – / veşnica mea mângâiere, / superbă lumină.”

Iubirea îşi dă pârguitele roade în vara sufletului dar numai după ce-a surâs în dimineaţă spre cer când „rana cuvântului” a învins plecarea-depărtarea de-această „taină ce doare”, deoarece, exclamă poetul Ioan Raţiu, „cuvântul e rană ce doare / dar şi dulce alinare!”. Şi în această rană, singură primăvara poate reînvia iubirea, când „din văzduh / se simte miros / de sfinţenie”, doar atâta cât iubirea să devină „ca o exaltare / Bărbat şi femeie / rămân a luminilor cheie”. >>>Maria-Daniela Pănăzan>>>

După unii comentatori ai vâlceanului Petre Tănăsoaica (vezi Caiet critic.Mă numesc Petre, parte a unei trilogii a scriitorului ce mai cuprinde şi volumele Ultimul sonet la Paris şi Bonjour, Paris !, Editura Ramuri, Craiova 2006), autorul ar fi îndurat, îndată după un promiţător debut, o fractură aşa-zicând, noetică: spiritul liric, fireşte nestins, ar fi căutat totuşi ascunderea, umbra, lăsând în lumină numai lucrarea în cotidian a publicistului. Reprezentant de frunte al poeziei anilor 8o, mărturiseşte, de exemplu, Ioan Soare, tânărul poet nu ar fi renunţat defel la ispitirile muzei, faţă de care nu şi-a reţinut însă câteva infidelităţi. În caz, Ioana Dinulescu e mai tranşantă: junele, ţinut departe de „Cenaclul de luni”, de îndeletnicirea de gazetar provincial, nu va vea privilegiul debutului editorial precoce, întâia lui aşezare în slovele cărţii petrecându-se, deja după regula vremurilor,  destul de târziu (1986) într-un volum colectiv, Cadran solar. A urmat un deceniu de gazetărie la săptămânalul judeţean „Orizont” şi apoi, după 1989, la un ziar scos pe speze proprii, „Viaţa Vâlcii”. În 1996, dacă pot spune astfel, redebutează cu versuri sub semnificativul (explicativul) titlu La umbra maşinii de scris. Indiferenţa, acum, la volum a comentariilor ce consacră, observă pe bună dreptate Ioana Dinulescu, e desigur conjuncturală: o cecitate datorată schimbării – în tranziţie – de traiectorie a privirii critice; datorată, mai mult, aş zice, substituirilor între obiectul şi fondul percepţiilor.

Precedată de trei culegeri diaristice şi gazetăreşti (jurnale, însemnări de călătorie, interviuri), revenirea în 2oo6 la poezie a lui Petre Tănăsoaica era previzibilă: duhul liric, retrezit, îşi uită deodată absenţa, va retrezi, iată, prin interogaţie şi uimire viaţa din împrejururi amorţită; sau va pune din nou sub luminile se sus, sub binefăcătoarele lumea întreagă – chiar dacă acesteia i te adresezi doar dintr-un anumit punct geografic, de exemplu Parisul, de exemplu, mai înainte, India lui Rabindranath Tagore.

Să citim, prin urmare, din deschiderea volumului Ultimul sonet la Paris, piesa Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă: „Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă/Şi nu spui nici să stau, nu spui nici pleacă/Deschid o carte, litera-i bolnavă,/În sânge, vechi corăbii se îneacă;//Spăl punţile iluziei de vise,/Închid şi uşa casei spre grădină,/Voi fi în altă toamnă pare-mi-se/Sortit să putrezesc pe sub lumină;//Că te-am găsit aproape nu-mi mai place,/Mă-ngrop deja în casnice porunci,/Te duc cu vorba, uite, ţi se face/Un loc la masă printre prunci,//Şi-ncep ca să pricep că te-am pierdut/În viitorul nostru de demult !” Acestuia i-ar putea răspunde, de căutăm, din cealaltă carte a trilogiei (de „prozo-poeme” sau de „contrasonete”, cum le-au botezat comentatorii), Bonjour,Paris !, eseul poetic (pentru că e o însemnare, iată, mustind de poeticitate), Cineva îmi suflă cuvintele: „…Tu plângi mult, mai ales când auzi, după semne de tine ştiute, că alerg fericit spre Casa Torturii, dar nu poţi să-mi spui, te agăţi de un amănunt, cum ar fi acela că poezia a murit, iar ultima carte pe care-ai citit-o e un manual pentru creşterea câinilor, din care până la urmă va trebui să învăţ să-i rămân credincios altui stăpân. >>>A.I. Brumaru>>>

Dacă am numărat noi bine, poetul Alexandru Dumitru (membru al USR, din 2004) a ajuns la al 7-lea volum de poezie – după Arena (Corgal Press, Bacău, 1995), Univers în colivie (Junimea, Iaşi, 1998), Şah la metaforă (Ed. Aristarc, Oneşti, 2000), volumele bilingve Poemul manechin – The puppet poem (Timpul, Iaşi, 2001), Secunde în furtună – Secondes à l’orage (Timpul, Iaşi, 2003) şi Matricea de onoare (Casa Scriitorilor, Bacău, 2005).

Poeme de zestre – acest titlu trimite, prin cuvântul „zestre”, la acumulare secretă, predictivă/predictibilă şi sărbătorească, la un conservatorism spiritual – dar şi la nădejdi şi viziuni asupra tranziţiei, ritualice, către un alt stadiu de existenţă – ontico-spirituală. Orice zestre se acumulează mistic, fermecat, harnic şi secret, în vederea NUNŢII – ori, nunta este ritual de trecere, sugerează necesara şi visata metamorfoză/aventură fiinţială: “zilele de zestre şi aventură” (cf. Aplomb, p. 27). O altă existenţă/experienţă spirituală, radical diferită de cea/cele anterioară/e. Poetul, ca “nou iniţiat”(cf. Aplomb, p. 27), îşi asumă moartea şi învierea, conform schemei cristice, iar Poezia devine mijlocul, instrumentul spiritual al preschimbării alchimico-spirituale: “răstignirea mea/pe crucea poeziei” (cf. Reper, p. 12), asumându-şi şi “stigmatul de sânge” al noii lumi(Vertical, p. 35), dar şi noul ritm, orfic: “Muzica e pulsul inimii tale” (cf. Fiori atenuaţi, p. 47), dar şi o “altă cunoaştere” (cf. Altă cunoaştere, p. 69), dar şi preschimbarea otrăvii dinamismului-săgeată, din contingent – în VENINUL/V.I.T.R.I.O.L.-ul ALCHIMIŞTIŞOR, cei preschimbători ai “josului” înjositor spiritual, în “susul” celest/mântuit, eliberat de sclaviile contingentului…: “Voi încerca să aflu mai bine/de unde veninul curge s-aline/sânge otrăvit de săgeată” (cf. Miniatură, p. 58). Nu e părerea noastră subiectivă, ci martor ne stă textul, plin de vocabulele transfigurării/străpungerii spre noi orizonturi de Duh: metamorfoză, primenire, străpungere, renaştere, re-întemeiere, a schia pe existenţă (n.n.: deci, a transgresa, prin zbor, existenţa terestră), aventură, imitare de înger, suspensia sângelui, exilat de memorie (n.n.: ceea ce se traduce: extatic, ieşit, cu Duhul, din corporalitatea fizico-eterică, cu propensiuni spre astral/Sine Spirituală), plutire etc. etc. >>>Adrian Botez>>>

Antologia de versuri a poetei Magdalena Dorina Suciu “Şi Dumnezeu suspină” apărută bilingv – română-engleză – la Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, prin grija editorului Gabriel Stănescu (versiunea engleză aparţine traducătoarei Olimpia Iacob), cu ilustraţii de Mariana Şerban, încununează activitatea autoarei pe parcursul celor zece ani de la debutul editorial cu volumul “Din lumină se nasc cuvintele” (Verona, Italia, 1997), urmat de alte volume de versuri: “Anotimpuri îngenuncheate” (1999), “Jarul secund” (2000), ambele la Editura Cezara, apoi, “Cătuşe pentru suflet” (Editura Academprint, 2002), “Voluptăţile imperceptibile” şi “Orhidee în cuib de zăpadă” (Editura Tipomur, 2004), ca în final autoarea să se îndrepte şi spre literatura pentru copii, cărora le dedică volumul de versuri “Copilărie, pâine dulce” (Editura Ansid, 2006), toate apărute în condiţii grafice de excepţie la editurile amintite cu sediul la Târgu Mureş.

Cartea supusă discuţiei este orânduită după titlurile volumelor: Din lumină se nasc cuvintele, Anotimpuri îngenuncheate, Jarul secund, Cătuşe pentru suflet, Voluptăţile imperceptibile, şi Orhidee în cuib de zăpadă; fiecare parte cuprinzând poeme care reflectă ascensiunea autoarei de la debutul ei literar până la apariţia acestui op.

De la început se poate observa că autoarea respinge spectaculosul în căutarea sinelui: “nu sunt cuvântul în sine, / sunt doar arderea lui / care-ţi atinge obrazul / în semn de supunere, // sunt doar izbăvirea lui” (Simplă biografie). Magdalena Dorina Suciu este o voce a lirici feminine actuale, care ştie să-şi prezinte creaţia sa în prezenta antologie fără diferenţe uimitoare între poemele antologate, rânduite cu fermitate într-o alcătuire stilistică pe care o urmează cu stăruinţă.

Prezenta antologie respectă canoanele oricărei antologii, autoarea ia în calcul pe lângă criteriile tematice ale celor şase cicluri ale cărţii, (fiecare ciclu reprezentând volumul din care au fost selectate poemele) şi o relaţionare dialectică, oferindu-i cititorului poezie aflată sub semnul conotaţiei creştine: “în palma lui Dumnezeu / copilul din mine / îşi culcă capul” (Adăpost). Divinităţii i se aduce recunoştinţă prin respectul purtat tot timpul: “Ajungând la un capăt de drum, / Dumnezeu m-a oprit, / Sărutându-mi fruntea părinteşte.” (Tot rătăcind). Se poate uşor remarca faptul că poeta nu-şi expune ostentativ sentimentul divin, ci mai degrabă divinitatea apare ocrotind-o: “spărgând zidul îngălbenit / peste care ochiul lui Dumnezeu / s-a odihnit cândva” (Roată de cer). >>>Aurel Pop>>>

Există între cele două războaie mondiale o tradiţie în rândul intelectualilor din mediul rural să abordeze şi creaţia literară. În scopul promovării acesteia au existat reviste şi edituri, destul de cunoscute, care au ţinut aprinsă flacăra culturii din acest mediu atât de reflectat în literatura română. Nu puţine sunt acele reviste şi edituri, care au pus umărul la iluminarea săteanului, cum ar fi: “Cugetarea”, “Cartea şcoalelor”, “Patria”, “Transilvania”, “Unirea”, “Viaţa socială”, “Cuget românesc” şi multe altele.

Având în vedere ceea ce scria Bielinski că: “Dacă un popor posedă forţe interioare, n-are de ce să se îngrijească de originalitatea sa naţională: ea se va manifesta de la sine ca şi natura”, putem afirma că vâna creativităţii neamului nostru nu a dispărut şi că ea va dăinui chiar dacă tăvălugul integrării europene şi cel al globalizării va trece peste noi.

Spunea în primul capitol al istoriei sale Eugen Lovinescu: “cum nu reprezintă valori absolute, ci valori relative, li-teratura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei platoniciene, ci în mobilitatea ei: nu există o ştiinţă a literaturii, ci o istorie a ei, care n-o cercetează prin raportare la un imutabil ideal estetic, ci prin raportare la momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul”.

Din acest punct de vedere, am abordat romanul “revelaţia” de Alexandru Cristea, aflat la a 3-a ediţie, şi apărut la Editura “Euro Graph”, Cluj-Napoca, 2006, cu o prefaţă de Al. Florin Ţene.

Inclus în “Personalităţi române şi faptele lor” de Constantin Toni Dârţu, autorul acestui roman a ucenicit publicând poezii, articole, eseuri şi proză în diferite ziare şi reviste, inclusiv la unele posturi de radio.

Romanul “Revelaţia”, este radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune acesta: reîntoarcere din armată, greutăţi şi chiar dramă fami-lială, criza morală şi sentimentală. Eroul romanului, Alex, trăieşte momente de tensiune sufletească urcând frământările sale până la poemul în proză. >>>Al. Florin Ţene>>>

De profesie inginer agronom, dar dotat cu simţ artistic şi talent literar, Costinel Savu, colaborator asiduu al revistei „Caţavencu”, a debutat editorial, cu cartea „Doi ani în legiunea străină”, la vârsta când unii autori se gândesc să-şi scrie memoriile; adică la vârsta pensionării.

Autorul afirmă, pe coperta a IV-a a cărţii, că romanul este scris cu zece ani mai înainte, dar, „reliefând” unele „personaje” care încă sunt în viaţă, a amânat mereu publicarea lui.

Cartea cuprinde experienţa africană a autorului în timpul celor doi ani petrecuţi în Algeria (1983-1984), dar şi „zbaterea” şi „datul din coate” pentru a ajunge „să merite” să fie trimis de statul român într-o ţară străină.

Vădind o remarcabilă putere analitică, cu un sentiment oarecum vindicativ, dar şi multă toleranţă, autorul aminteşte de „braţele lungi ale partidului şi ale securităţii”, care, „deşi nu ai făcut nimic altceva decât să-ţi îndeplineşti datoria faţă de cei ce te-au trimis”, la întoarcerea în ţară „regreţi că nu ai apucat calea exilului”.

De ce „Doi ani în legiunea străină”? Între titlul cărţii şi conţinutul ei s-ar putea crede că este o „discrepanţă”, nefiind vorba de fortificaţii militare (decât ca vestigii ale trecutului). Răspunsul îl dă autorul: „Viaţa legionarilor moderni a fost mult mai dură, în special a celor veniţi din Europa de Est, iar evadarea era mult mai uşoară fie prin rezilierea contractului de către una din părţi, fie prin luarea altei direcţii către lumea liberă”.

Este de remarcat aplecarea autorului către lucrurile mărunte, aparent fără însemnătate, cum ar fi pregătirea pentru plecarea în străinătate, apoi drumul cu avionul („aburii cafelei”, servită în avion, „ne-au reamintit că pe lume mai există şi aşa ceva nu numai nechezol”), descrierea peisajelor şi a oamenilor din Algeria, prieteniile încheiate cu localnicii etc.

În relatarea obiceiurilor şi istoriei algerienilor, Costinel Savu dovedeşte o excepţională informare şi o acuitate în observarea modului lor de viaţă. Sunt descrise cu minuţiozitate aspectele religioase, respectarea Ramadanului , învăţăturile Coranului etc. >>>Doina Drăguţ>>>

O dimensiune patologică a individului, a societăţii, o lume supusă unui joc al inconştientului (personal şi colectiv), o lume alienată, afazică, plasată/ (auto)situată la limita dintre real şi imaginaţie, iată ce pare a ne propune romanul Depozitul de umbre al lui Petre Bucinschi apărut în 2007 la editura braşoveană Transilvania Expres. Personajele principale ale acestei scrieri sunt chiar umbrele. Acestea iau cu asalt cotidianul propunând o altă viziune asupra realului, viziunea lor. De ce să nu reuşească aceasta în măsura în care, la rândul lor, sunt reale? Luc, unul dintre personajele romanului, un arhitect de succes, le descoperă (mai bine spus, ele îl descoperă) în urma unui incident petrecut pe când se afla în Italia, la Rimini. Acolo asistă la debarcarea ilegală pe timp de noapte a unor emigranţi albanezi, nişte umbre fără nume, fără chip. Printre ei, o femeie tânără, frumoasă- misterioasa Ridvana, pe care Luc o salvează de carabinieri ascunzând-o în camera sa de hotel. Dar Ridvana, după o săptămână, va dispărea din camera de hotel şi din viaţa lui Luc, va deveni o umbră. Ei, povestea de-abia acum începe…Umbrele ies la iveală, îşi cer drepturile…Luc nu mai poate rezista asaltului acestora, lumea sa devine o lume a umbrelor. Iată o situaţie oarecum inedită, în măsura în care se propune ca o variantă inversată a mitului platonician al peşterii: Luc, spre deosebire de eroul platonician, nu iese din peşteră la lumină, ci intră din lumea luminii în peşteră, în lumea umbrelor, trăgându-i după el fără milă şi pe cei din jurul său. Lumea umbrelor, insidios, se substituie celei reale. Luc poartă cu umbrele adevărate discuţii care, ce e drept, nu poartă amprenta limbajului natural (deşi autorul încearcă să dea această impresie), dimpotrivă, avem un limbaj schizofrenic care exprimă clar sciziunea petrecută în mentalul lui Luc. Astfel, în faţa psihologului (iată un clişeu atât de prezent în filmele americane: cel al medicului psiholog), Luc va nega acea lumea întunecată care-l bântuie: „-Doctore, eşti complet nebun, cum poţi să mă acuzi pe mine că văd umbre…eşti nebun, doctore, scuză-mă! Eu am venit la tine, doctore, într-o problemă de afaceri, iar tu mă faci nebun…” De fapt, Luc dorea să-l convingă pe doctor să-i dea umbra spre a o depozita în depozitul de umbre, depozit administrat cu mândrie de către arhitectul „schizofrenic”. Şi culmea, îi mai cere medicului ca taxă de depozitare o sută de euro:„- Dă-mi, doctore, o bancnotă de o sută de euro, iar la plecare îţi voi lua umbra. Te asigur că pentru banii ăştia ţi-o voi păstra în depozitul meu de umbre la loc de cinste, pe un raft al marilor personalităţi. Acum plec, te rog, scoate banii, căci vorba rămâne vorbă.” Medicul îi dă suma cerută, pentru ca, după plecarea lui Luc, să exclame: >>>>

A treia carte de poeme a Olgăi Alexandra Diaconu, Ochiul de Veghe (Editura Cronica, 2007), se circumscrie poeziei sentimentului religios, care prin amploare (un număr mare de autori, preoţi şi mireni), dar şi prin valoarea estetică dovedită în multe cazuri, constituie deja un capitol distinct în lirica noastră de azi. Două alte volume de versuri, Dreptul la nemurire (1993) şi Hora stihiilor (2003), un roman, Aşteptînd să vină un val (2005) şi un eseu, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade (2001) trasează căile unei abordări diverse (lirică, roman, filosofie) a condiţiei umane de aici şi acum; poemele din Ochiul de Veghe deschid, iată, şi calea comunicării cu Dumnezeu, a credinţei şi (re)definirii fiinţei prin raportare la El. Psalmii poetei ieşene par a fi departe de cele scrise în tradiţia lui David şi mai aproape de tonalitatea şi problematica psalmilor arghezieni. Regăsim astfel, mai întîi, pendularea între înalt şi adînc, între lut şi cer; simboluri ale închiderii şi căderii (pereţii casei interioare, cercul) fixează fiinţa la graniţa dintre pămînt şi cer, între aspiraţia zborului şi lanţul greu al legăturii cu teluricul: năzuind către înalt, fiinţa e mereu ameninţată de abisul căderii, de spectrul său, cum îi spunea Baudelaire, iar condiţia ei rămîne contemplarea zonei de neatins a intersecţiei lumilor („Nu mi-a mai rămas/ decît contemplarea/ punctelor dintre două lumi/ indefinite/ ca nişte constelaţii/ ascunse sub pleoape/ şi care-mi aduc/ departele aproape”) şi aşteptarea luminii, a retopirii „departelui” eminescian în „aproapele” arghezian („Nu mi-a mai rămas/ decît aşteptarea/ luminării trupului meu/ pînă la topire/ pînă la pierdere/ în nevăzutul Zeu”; „Noaptea-mi aţintesc privirea/ spre stele/ şi devin aşteptare/ devin tăcere/ fără de gînd”); poate încă mai exact, sjîşierea, cum spune poetul într-un text semnificativ: „Sfişiată mereu/ între Pămînt şi Cer/ nu ştiu cînd plec din mine/ ştiu doar că simt cum pier/ cum devin plînsul/ unei sălcii pletoase/ care nu-şi poate îndrepta/ crengile în sus/ cum devine mersul/ unui prinţ al văzduhului/ care se-mpiedică/ în aripile prea mari/ Eu am venit să vă învălui în lumină/ dar ziduri nevăzute mi-ntîmpină fiinţa/ înclinînd-o spre fiorii abisului/ De-aceea/ un far eu însămi/ simt c-am să devin/ să pot deschide/ un tărîm divin” (Între cer şi pămînt). >>>>

“Fiecare poem al acestui artist, care este Ioan Gabriel Coman, se aseamănă cu o ideogramă chinezească, dacă nu cumva un “spirit de haiku” post-nichitian, tragic şi îndelung explicat în mai mult de şaptesprezece silabe aşezate în trei versuri.” (Ioan Mihai Chochinescu)

Format din patru mari capitole: “Amurgul zăpezilor”, “Vama oglinzilor”, “Ecouri medievale” şi “Culegătorii de pietre”, volumul de poeme semnat de Ioan Gabriel Coman (născut la 12 aprilie 1963 în Vălenii de Munte, Prahova) se remarcă, în primul rând, printr-o sinceritate asumată cu discreţie, dară fără patetism. Demersul stilistic rezidă – vădit- în efortul de înţelegere a textului, iar contemplarea îşi are sursa în voinţa structurală de autocunoaştere.

“Caut un loc de dor/ unde să-mi pun inima/ să plângă/ Caut un loc/ pe dungă/ unde limba să-mi soarbă/ din izvor/ setea neclară a iubirii./ Caut un loc amar pentru artă/ în coasta de iarbă a înserării./ Ceea ce iubesc este tot/ ce pot da în schimb disperării./ Caut un loc/ dulce-intim/ unde spe-ranţa pâlpâie/ din pragul alb al zorilor/ peste care ai trecut sub/ clopotele de ceaţă/ iubind/ Caut un loc/ secret şi cald/ să cobor spre sânul tău/ orbit de penumbră/ apoi spre rădăcină şi furtună,/ apoi spre somnul miturilor/ de sub lună.” (pag.29)

Uşor redundant acest poem este un “tablou” reflexiv, desprins din spaţiul faptei imediate în cel al cuvântului etern. Aici se vede cum poetul Ioan Gabriel Coman practică o scriitură dramatică şi spiritualizată prin care meditaţia lirică trasează cu rigoare contururile unui “spectacol” al realităţii diurne, surprinzând “tragismul” sub care existenţa sfâşiată perpetuu, stă întru înălţarea momentelor de iluminare. În fine, scenariul poetic relevă mai cu seamă senzaţia concretă a trecerii timpului cum şi a amintirii recuperatoare: “între trecere şi timp aleg trecerea!/ Timpul mai zăboveşte puţin/ sub praful fin de pe rafturi, peste cărţi/ şi masa la care am tăcut/ în faţa cuvintelor./ De o vreme cărţile citite dorm./ Eu ating doar trecerea./ Cineva îmi rosteşte cuvintele:/ am uitat că am făcut cândva caz de atâtea/ lucruri neimportante… Atunci,/ la sfârşit îmi pot oare aminti/ acea viaţă secretă a facerii?/ De moarte n-am timp. Am privit/ o vreme în oglinzi, iar când am ajuns/ în dreptul unei ferestre, n-am înţeles nimic…” (Am privit o vreme în oglinzi) >>>Victor Sterom>>>

Un poet sedus de himera clasicităţii este Nicolae Costea Teleajen în volumul”Orologiul toamnelor”,(103 pasteluri),Editura Printeuro,Ploieşti,2006.

Autor a numeroase volume de poezii,proză şi monografie,Nicolae Costea Teleajen este un poet puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane,preferând experienţa predecesorilor,vizibilă nu atât în substanţa viziunii,cât în prozodia incantatorie,cizelată,aproape narcisiacă:”Colindă în vie drumul de sânge/Cu lungi tremurări în asfinţituri/Prin ochiul de frunze care răsfrânge/Drumuri de toamne în infinituri”.(Cântec).

O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impinge această poezie către discursul muzical în care par a fi strâns cele mai incitante ritmuri.Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice,un act de exorcism:”Ai rămas în inimi acea veste/Noapte de stele,vorbă-n poveste,/Glasul iubirii ce urcă hain/Treptele sorţii cu chip de strein.”(Toamnei).

Pastelurile sunt un pretext de a evidenţia trăirile eului în toamna vieţii,dar şi în anotimpul acesta:”Zi de septembrie,coclit/In dorul frunzelor de vis/Prin zeci de drumuri răscolit/În vânturi care bat pieziş;”(Rodul toamnei).

Pentru poet toamna este anotimpul roadelor ”şi un ochi de zare în ploaia sfântă”.Există o înclinaţie spre melancolia optimist/romantică,spre imageria pastelată,uneori fantastă,ceremonioasă,familiară:”Lumina trece din struguri/Prin ochii adânci,în priviri:/Toamna îşi arde pe ruguri/Un dor care creşte-n iubiri.”(Iubiri).

Anotimpul toamnei este privit şi trăit ca o împlinire a vieţii,existenţială în toate ipostazele şi din toate unghiurile.Ea se constituie într-un tablou policrom,care devine”fiinţa”ce doreşte să evadeze din ramele impuse de”pictorul”-poet. >>>Al. Florin Ţene>>>

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). I-a făcut atunci lui Petrache (care nu ducea defel lipsă de “portrete” faimoase) o eminentă caracterizare, de stil platonician (aprecia Ţuţea): un zeu perfid îi şopteşte adevărul la ureche şi el, gânditorul risipitor, îl împarte în vântul care bate şi duce. L-am zărit apoi pe Lemnaru după moartea unui prieten bun, colonelul Borneanu, şi el comesean la acele strălucite simposioane: era acum ca o pasăre împuşcată (în aripi mai fusese el găurit), cu ciocul lung căzut în pene, cu ochii privind înăuntru, într-un gol ce se căsca acolo şi necontenit se lăţea. Am simţit că se stinge.

Ce a fost Petre Ţuţea, m-am întrebat şi în cartea din 1995, Pariul cu legenda: mărturisitor, sfătuitor, îndrumător de spirite ? Lehrer, sau Tsadiq-ul acela al lui Martin Buber; asistentul spiritual, cel ce ne învaţă sensul duhului după scânteile divine ? I s-a zis filosof, gânditor, deşi, practic, el s-a dorit legiuitor şi a fost şi înalt funcţionar de stat, demnitar, adăugând însă îndeletnicirii birocratice, ca şi Mircea Vulcănescu, eminenţa conştiinţei teoretice. La senectute, după suferinţa anilor lungi de temniţă, pe chipul şi în cuprinsul gândului său părea să fi coborât harul proorocesc (kerigma), te duceai la el ca spre a afla vestirile şi îndreptarea. Giovanni Papini ne spune undeva ce este proorocul: nu e filosof, căci nu-i pasă de substanţa şi alcătuirea universului, ce dacă e această substanţă o vădire a focului, a apei etc.? >>>A.I. Brumaru>>>

Poet ce vine din lumea arhaicelor balade , dar aduse în contextul modernităţii, având o încărcătură ideatică originală şi personală, este Şerban Codrin cu al său volum (la propriu) monumental, dar”şi la figurat”(Ion Roşioru), cu un titlu original Baladierul, amintind de Petrarca, apărut la editura Helis, Slobozia, 2007.

Volumul se deschide cu o baladă, profesiune de credinţă, închinată maestrului care ocean îmi eşti, şi cer mărinimos, în timp ce maestru radiază ca un altar.

Poetul scrie în stil clasic, în majoritatea cazurilor , cu rimă încrucişată, desfăşurând un univers liric ondulator cu lungi acumulări de detali, în viziuni ce dizolvă realitatea din pasta istoriei, dar, şi din prezentul vâscos:Sclipici de briliante, ireal/Vibrând pe margarete-ncoronate, /Extatice garoafe, crini royali/de nouăzeci şi nouă de carate, /Presimt în fastuasa revărsare/Şi neastâmpăr peste trotuare/Cum bântuie din cer în văgăuni/Şi curg de-a rostogolul pe imperii, /Curg hăituiţi călare de-un nebun, /Curg demonii din marile Siberii. (Balada când viforul călare pe dragoni sălbatici bântuie coclauri). Incă de la prima baladă autorul ne fixează intenţioa sa şi scenariul pe care îl doreşte să-l desfăşoare în cele ce urmează. Observaţia se amplifică până la percepţia realităţii ca halucinaţie, iar din felul acesta precipitat de a trăi fenomenele şi a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei:Jos, într-un târg de lene, dobrogean, /Cu felinaru-n creştet, idiot/Luna-ntărâtă, goală sub capot, /Butoaiele cu apă la burlan. /O fată pritoceşte prăjituri/Cu praf de nuci în sucul purulent/Şi-mbălsămează cerul spre-Orient. (50). Plonjonul în mitologia biblică, uneori cu un scenariu burlesc, îl face pe poet să descopere abuzuri de utopii fără greşeală, iar ironia fină emanată de baladă îl conduce pe cititor să perceapă o stare paradoxală de natura revelaţiei:Chiar Domnul în obsesiile Sale/ Îşi face socoteli câte păcate-a/Plantat cu fast livezi ideale, /Din plin să Le deguste voluptatea. (Balada fericiţilor Adam şi Eva în grădina desfătărilor). >>>Al. Florin Ţene>>>

“Undeva într-o altă lumină/ creanga se scutură deloc melodioasă/ Fiinţele au zburat lucrurile-au zburat-dincolo de şerpeasca/ bătaie de aripi a nimicului/ cine îşi sună/ încălţările de iarnă?” E un fragment din poemul “Despo-dobirea” în care Marian Drăghici meditează liric sesizând condiţia esenţialmente spirituală şi subsidiar-afectivă.

Metaforele funcţionează după un cod personal fiind, de fapt, şi de drept, reverberaţii imaginabile ale unei lumi abstracte ori ale unei paralumi, elibe-rate de greutatea materiei. Fiorul e prezent insistent şi ilustrează adâncimea interiorităţii asumatoare: “Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum)/ într-un negru pământ, cu sfială/ am sădit roza mentală./ Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum, dau să intru în casă)/ liber de toate şi egal/ mi-am întors privirea înăuntru, spre/ soarele prenatal. Acolo lumea e un declin, o picătură deasupra/ mării secătuite – apoi nimeni/ nimic. Cerul cu stele dedesubt Cassiopeia în anii tineri, departe-/ ochi de fiară se holbau în cartea ta/ sau zăpada fierbinte a îmbrăţişării prin moarte?/ şi eu ca orbul sigur că da/ dintr-un negru pământ petală cu petală/ am cules roza mentală (chiar eu sunt/acel negru/ pământ)” (pag.42)

Misterul substituirii nu este numai ceremonialul întru extatica participare a subiectivităţii dinspre spirit spre orizontul solitudinii: “(chiar eu sunt/acel negru/ pământ)”. Latura motivării – fie reflexivă, fie meditativă în mai toate poemele marca: Marian Drăghici, vădeşte o maximă stilizare în care gândul îşi îngăduie a fi ludic – deci a se “juca” tulburător cu “orgoliul” unei pu-teri aproape necunoscute. Arta poetică pare a fi aici o hermeneutică subtilă pe seama unui “corpus” psihologic, dar şi o meneutică înlăuntrul unei confesiuni. Bunăoară, exerciţiul conceptual se manifestă în inima simbolurilor în care tensiunea persuasivităţii creşte analogic, defi-nind identitatea harului poetic al autorului. >>>Victor Sterom>>>

=================================================================

OBIECTIVE

O CARTE PE ZI exista in cadrul unui proiect iniţiat şi organizat de Artur Silvestri şi susţinut prin contribuţia ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR CREŞTINI DIN ROMÂNIA şi ARP-ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU ; el a inceput sa functioneze de la 15 Ianuarie 2007 . O CARTE PE ZI este o revistă literară despre literatura de azi, ce cuprinde cronici, „puncte de vedere“ şi recenzii despre cărţi comentate de critici literari, istorici, sociologi , cărturari şi scriitori . Opiniile şi propunerile dvs. pot fi trimise – şi sunt aşteptate cu interes şi solidaritate – la adresa de e-mail: publicatiile.arp@gmail.com