O CARTE PE ZI

Mihai Hanganu a publicat la Editura conferenţiarului Constantin Dram de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi mai multe volume de poezii. Recent el şi-a lansat la Sala „Cupola” a Bibliotecii „G. T. Kirileanu” cartea cu titlul de mai sus; nu este un volum de poezii, ci tratează o problemă de ordin social, protecţia copilului, Domnul Mihai Hanganu fiind directorul Direcţiei de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului a judeţului Neamţ. Cartea ne propune o problemă deosebit de spinoasă şi de actualitate: Protejarea copiilor, oamenilor în general, împotriva efectelor nocive pe care le are cuvântul transmis neraţional, multiplicat în zeci de articole sau emisiuni prin presa scrisă sau audio-vizuală, transformând dramele unor oameni în mijloace publicitare pentru a obţine audienţă sau tiraj.

„Bombe cu efect întârziat” porneşte de la un caz concret, o dramă de familie, violul asupra unui copil, care a avut loc pe aceste meleaguri în care domnul Mihai Hanganu are o responsabilitate în domeniu. Prin carte, dumnealui afirmă, şi îi dau dreptate, că prezentarea exagerată în mass-media a unor asemenea cazuri produce traume adânci în viaţa oamenilor, adăugând la faptul în sine alte lovituri. Autorul face exemplificări pefaptul în speţă, statistica fiind revelatoare şi sprijinindu-i demersul, apărarea fiinţei umane de mass-media amatoare de senzaţional. Iată câteva cifre edificatoare: violul amintit a fost subiectul a 263 de titluri de presă scrisă şi 720 de ştiri la posturile tv, locale şi centrale. S-au făcut 1700 de referiri la numele fetiţei şi 1380 de referiri la numele părinţilor.

Concluzia trasă din carte este că mass-media, în cazul amintit, a făcut un adevărat linşaj cu urmări psihice negative ce vor apărea mai târziu şi care pot fi de durată. >>>>

Aflat la cea de-a treia carte, scriitorul Tudor CICU (născut în 1952 în comuna Comana, judeţul Constanţa) a publicat în anul 2005 volumul de poezii „Cu marea în suflet” , caracterizat printr-o lirică elegiacă surprinzând prin fineţea dialecticii sentimentale şi melancolia înstrăinării, acceptând ravagiile timpului cu resemnare filozofică, iar un an mai târziu romanul „Iarba de mare”, o poveste de dragoste romantică şi suavă tutelată de ideea că „ţărmurile vieţii uneori sunt înroşite de ierburi cum şi plaja sufletului la oameni este îmbâcsită de multe, multe ori din păcate şi de ierburi uscate, iar pentru a le îndepărta va trebui să-şi învingă teama şi să-şi ia în propriile mâini soarta.”

Atmosfera romanului se regăseşte în volumul „Călător prin valea plângerii” , Editura Rafet, 2007. E o proză a patosului moralist din care nu lipseşte viziunea utopică a îndreptării lucrurilor prin mobilizarea unor energii constructive. Pe autor îl încălzesc mai cu seamă destinele mărunte nutrind o ipotetică speranţă de schimbare. Cartea are două secţiuni : „Oameni risipiţi în câmpie” şi „Cântecul îndepărtat al amintirilor”, în total 35 de schiţe şi povestiri care au contingenţe cu proza doamnei Mariana Brăescu în ce priveşte mânuirea fanteziei poetice şi a psihologiei eroilor, în selecţia amănuntului şi în impunerea lui. E o proză care pare în unele locuri poezie de calitate superioară, evocând lumea satului dobrogean depozitată în memorie. Accentul cade pe noţiuni etice cum sunt binele, toleranţa, blândeţea, candoarea. Autorul „e pe deasupra hipersensibil, spiritul său are mai curând virtuţi poetice”, cum remarcă pe ultima copertă Dumitru Istrate Ruşeţeanu. >>>>

„Poezia lui Vladimir Belity se desprinde din chiar cur­gerea continuă a existenţei umane, consumate sub sem­nul efemerului şi conversiei“. (Dan Lăzărescu)

O poezie de atmosferă con­fesională, de cântec şi de descântec, prin care circulă motivul erotic, elementul ele­giac, sugestia nostalgiei, amintiri pătrunse de ecourile venite din peisajul şi spiritualitatea neoro­mantică găsim în aceste Poeme – al doilea volum sem­nat de Vladimir Belity.

O poetică a evocării, a căutării, a autocunoaşterii, unde dialogul – mai mult monologat – e regăsit într-o notă existenţială, dramatică şi asumată, ce mărturiseşte, de altfel, „trauma“ unui „eu“ liric situat într-un univers cu semnificaţii morale. De fapt, prin această „evocare“, autorul ţinteşte la o laxă construcţie spirituală, bazată pe elemente de tip baroc, dar cărora le imaginează liric, coerenţa.

E o poezie aflata sub tutela simbolică a unui – pre­supus – interlocutor de atâtea ori invocat întru identificare.

„Ai fost la început doar un nimic, o ştire/ din care-apoi/ o magică dorinţă te-a hotărât/ de întrupare,/ înainte ca-ntâmplarea să mi te scoată-n cale, încă,/ în gând te-am rostuit să-mi vii venire;/ ţi-am aşternut drept cale de-ntâlnire/ tot ce avea un an de plinătate:/ flori, recoltele bogate şi uimire,/ în toamna ce cocea-n struguri potire/ şi-n mine gânduri doldora-n carte!/ Ai fost, deci, la-nceput doar un nimic, o ştire,/ din care-apoi o întâmplare te-a hotărât de împlinire,/ că eşti doar Utopia mea mult adăs­tată!“ (pag. 25) >>>>

Redactorul-şef al cunoscutei reviste “Oglinda literară”, Gheorghe Andrei Neagu, arată în Cuvântul introductiv că sunt aici cuprinşi, cu câteva piese, toţi poeţii publicaţi timp de 7 ani, cât a împlinit această publicaţie. In ciuda greutăţilor financiare, antologia a apărut, totuşi.

Peste 200 de autori sunt incluşi în antologie, de la cei mai tineri, care nu au vârsta când Eminescu a debutat, până la consacraţii care publică volume şi în reviste din România, din Uniunea Europeana şi din America.Site-ul revistei a fost vizitat de mai bine de 4 000 de personae din 30 de ţări, iar revista “pe hârtie” este, de asemenea, căutată la chioşcuri şi în biblioteci.

Dintre numele autorilor, amintim: George Anca, Angela Baciu, Calistrat Costin, Nichita Danilov, Nicolae Esinenku, Medana Făt, Constantin Ghiniţă, Ruxandra Aida Hancer, Marin Ifrim, Leonida Lari, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Neagu, Ştefania Oproescu, Virgil Panait, Ion Roşioru, Petru Scutelnicu, Valeria Tăicuţu, Vasile Tărâţeanu, Nicolae Uţică, Şerban Codrin, Elena Vulcănescu, Ana-Maria Zaharia. >>>>

Marginalii la monografia comunei Dalboşeţ scrisă de prof. Icoana Budescu
Până  acum 70-80 de ani, despre  localităţile din pitoreasca Ţară a Almăjului, situată în Banatul montan,  se ştiau puţine lucruri. Referiri la anumite momente istorice s-au făcut de către: Francisco Grisellini, Johann Jakob Ehrler, Nicolae Stoica de Haţeg, Pesty Frigyes,Nicolae Iorga,P.B. Haşdeu, Patriciu Dragalina şi mulţi alţii.O prima monografie a localităţii Pătaş a încercat,  la 1910, cu puţinele  sale cunoştinţe culturale, preotul Vasile Popovici. A trebuit să treacă şapte decenii ca  un alt intelectual al satului almăjan, Vasile Nemeş, să  schiţeze o primă şi interesantă contribuţie monografică  despre Rudăria, satul lui Eftimie Murgu. Crearea liceului teoretic din Bozovici, în 1956, o  binecuvântată pepinieră pentru creşterea unor intelectuali ce s-au străduit să-şi onoreze statutul, având o puternică influenţă asupra nivelului de cultură al zonei,  apariţia în 1999 a revistei Almăjana, iată două momente, două instituţii care au generat, cred, un climat propice, stimulativ, pentru alcătuirea unor monografii valoroase ale multor localităţi almăjene. Prima dintre ele a fost semnată de profesorul Pavel Panduru din Prigor( 2000), i-a urmat monografiile: Bozoviciului, Băniei, Rudăriei, Şopotului Vechi şi în acest an cea a Dalboşeţului, comuna mea natală, având ca autoare pe profesoara Icoana Budescu. Respectând tipicul unor asemenea alcătuiri, Icoana Budescu îşi călăuzeşte  cititorul în arealul geografic al localităţii, povestindu-i despre condiţiile naturale, descriind elemente de ordin geologic, climă, caracteristici hidrografice, colorându-şi naraţiunea cu o toponimie locală, de un pitoresc deosebit, cu istorisiri despre „potop” şi vijelii unele bazate pe istorisirile bătrânilor Dalboşeţului, vijelii, grindine care au  făcut mari pagube şi au rămas în  legendele locului. Autoarea, specialistă în geografie, discută despre flora şi fauna locului. >>>>

Pentru ce scrie omul? Pentru cele ce s-au întâmplat în trecut? Pentru toţi cei plecaţi demult? Nicidecum. Pentru prezent? Dacă prezentul acesta continuu este capabil să rezoneze la cuvintele lui. De obicei, mesajul scriitorului, în chip deosebit, al celui creştin, nu e recepţionat, ori este recepţionat deformat, dacă nu chiar respins.

Atunci? Ceea ce NE RĂMÂNE e viitorul. Un mâine devenit azi, care se va preface în ieri, într-o clipită.

Şi speranţa vădită, sau numai presimţită că mesajele noastre, uneori scrise cu sudoare şi lacrimi (nu vreau să par patetică – dar uneori cu jertfe de sânge!) vor fi recepţionate în viitor. De către urmaşi.

Acesta este mesajul generos al cărţii – de excepţională valoare documentară pentru istoria literaturii: „Cuvinte pentru urmaşi…”,alcătuită de distinsul cărturar Dr. Artur Silvestri.

Dar oare nu lăsase Ştefan cel mare şi Sfânt un Cuvânt-Testament drept moştenire urmaşilor, privitor la Moldova, care nu aparţinea atât trecutului ori prezentului, ci, în chip deosebit, viitorului, „urmaşilor urmaşilor voştri, în vecii vecilor!”

Aceasta obligă în conştiinţă. Responsabilizează. Să păstrăm cu sfinţenie – ceea ce avem. Şi nu numai să păstrăm, dar să şi transmitem mai departte. Şi CUVÂNTUL va rezona în inimi şi se va întoarce la noi îmbogăţit, înmulţit, precum talantul dăruit de Dumnezeu, fiecăruia.

Cuvântul bun şi ziditor de suflete, adunat întrun florilegiu de învăţături care, după expresia autorului, este destinat „celor ce sunt şi mai ales celor ce vor veni după noi”, un adevărat tezaur de spiritualitate, povăţuiri, exemple, frânturi de biografii, evocări, în spiritul cărţilor cu care deja ne-a obişnuit (citiţi: ne-a binecuvântat! – n.n.), Dr. Artur Silvestri.

Aceste „şire – spune Artur silvestri – care impresionează, întâi de toate, pentru că există.”

Şi această copleşitoare „înfăptuire” a Domnului Artur Silvestri se daugă la tezaurul sufletesc, la rotundul armonios numit sufletul român – încearcă a se sustrage vremurilor şi, puse toate „cap la cap” par un fel de creaţie rapsodică de esenţa întocmirilor ce nu au nume.”

Această inedită „colecţie de mărturisiri” debutează cu un Cuvânt al lui Artur Silvestri intitulat: ”Câteva preliminarii la „Reconquista”. >>>>

Sensibilul poet Bogdan I.Pascu nu este la prima încercare de a aborda poemul miniatural şi asimetric ce vine din tradiţia niponă.Volumul său Umbra,apărut la Editura ASZERO,Bucureşti,cuprinde astfel de micropoeme(poeme Zen),în care descoperim şi elementele poemelor tanca-cu 31 de silabe,dar şi ale haiku-ului.Matsuo Basho spunea:fără realitate,nu există haiku.Atunci,care este această realitate în Umbra lui Bogdan I.Pascu? Şi dacă acest gen literar abordat de poet,respectă spiritul insular nipon care îşi trage seva din concepţiile shintoiste,budiste,confucioniste şi zeniste.Mai ales cele zeniste,deoarece poetul specifică sub titlu volumului Poeme Zen.Aşa cum umbra păstrează conturul subiectului atâta timp cât există lumina,aşa şi poemele acestui poet păstrează lumina înţelepciunii în ele atâta timp căt cititorul le înţelege.Umbra fiind acea existenţă dintr-o frântură de timp ce ne marchează  percepţia sufletului.Cunoaştem faptul că realitatea japonezului este natura.Pornind de la acest fapt constatăm că realitatea lui Bogdan I.Pascu este,însăşi,natura:Vuietul mării-/Nesomnul amintirii/adus de valuri-/Înlănţuit e visul/de umbra fiinţei tale.(Tanka).Apoi,respectând câteva reguli,observăm,la micropoeme,elemente ce ţin de filosofia japoneză:timp-spaţiu-obiect,toate exprimate la japonezi,prin cuvântul care indică anotimpul:kigo:Şuieră vântul/prin hornurile reci-/pe drum doar umbre(Haiku).Toate acestea indică faptul că fiecare moment e absolute viu.La urma urmei,expresia se reduce până la absenţa cuvintelor,se reduce până la acel vid,concepţie provenind din filosofia chineză,preluată,apoi,de japonezi în cultural lor:Prin pădure-/cărări întortocheate/sufletele noastre.(Haiku).Unde sufletul ,acel element inefabil,este vidul de care vorbeam comparat cu cărări întortocheate. >>>>

Cu ocazia comemorarii Parintelui Coriolan Buracu,ce a avut loc in Prigor,Almaj,in 10 August,2008,Ion Marin Almajan mi-a daruit cartea sa,”Ca mierea,ca fierea-Cuvantul”,247 p.,Excelsior,Timisoara,2007.

Am citit cartea cu mare repeziciune si apoi pe indelete.Gandul pe care l-am avut si care staruie ,dupa citirea cartii, este,”cainii latra si caravana trece”.

Aceasta carte reprezinta o certitudine,certitudinea ca epoca de bajbaiala,de indoiala,de confuzie,de ape tulburi,de fripturism institutionalizat, in care se afla literatura  romana dupa 1989 s-a terminat.Apare literatura solida,intemeiata pe valoare si continuitate de gand si traditie.Cartea lui Ion Marin Almajan este dovada  de netagaduit in acest sens si mai mult ,dincolo de orice stari circumstantiale,aceasta carte este indemn la optimism si la munca.Vremea indoielior a trecut si apele s-au separat de uscat.Cei care cred in Neamul Romanesc si in rostul sau trebuie sa priveasca inainte cu nadejde si trebuie sa trudeasca pentru ceeace cred.Asa cum face Ion Marin Almajan.

Cartea este extrem de densa  si intensa.Ion Marin Almajan nu vrea sa piarda vremea si deci foloseste „economie de mijloace”.”Cuvantul” este folosit in si cu toata puterea lui.

Cartea este impartita in trei mari grupaje;interviuri,portrete si  comentarii de tot felul(„Galceava mea  cu lumea”).De fapt fiecare „unitate” ar merita un studiu critic propriu.Caci fiecare unitate arata  ce au fost lucrurile,ce ar fi putut sa fie si chiar ce ar fi trebuit sa fie.

Fiecare subunitate,”articol”,surprinde o clipa de viata,prezentata in starea ei istorica,”vremelnica” dar si in conditia ei vesnica,pentru totdeauna.Ion Marin Almajan foloseste un procedeu stilistic pe care personal nu l-am mai intalnit.El adauga la multe din „articole” un post scriptum explicativ,de reflectie personala „post festum”,ulterioara intamplarii prezentate.In acest chip toate cele prezentate,fiecare clipa infatisata,sta sub intrebarea,”acea clipa a avut sau nu rost?”.Evident Ion Marin Almajan pune intrebarea dar se opreste scurt din a da ,raspicat,raspunsul.Aceasta va fi menirea si sarcina cetitorului. >>>>

Cine altcineva decât un Poet ar fi ispitit să alcătuie o “antologie” a zăpezilor, a ninsorilor caste întruchipând neprihănirea?

Nevoia de alb, de Înalt, de Sublim sub toate aspectele şi nuanţele esteticului, dorinţa de purificare, de scăldare rituală în apa sacramentală este – de asemenea – apanajul celor care tind spre alte dimensiuni decât cele materiale.

Către villonesca “Neauă de mai an” – ne duce gândul retrovers ca spre Paradisul pierdut şi râvnit din nou, acel paradis de unde-am purcer de dinainte de cădere. Şi nu în zadar, căci, protopărinţii noştri, cunoscând Lumina edenică şi acea linişte în care se auzeau doar foşnetul moale al frunzelor printre rodiile date în pârg şi adierea Sfântului Duh care plutea încă, – după acea “Felix culpa” – nevoindu-se să-şi redobîndească locul, liniştea, apartenenţa de copii ai Creatorului Suprem, de custozi ai grădinii cunoaşterii binelui şi răului, privilegiu pierdut într-o clipă de dulce restrişte şi mai ales să-şi recapete starea de Rai pe care desigur, doar Duhul-poet a construit-o.

“Şcoala de viaţă” pe care au urmat-o apoi, perechea adamică, uneori trecând probele, alteori rămânând la acelaşi nivel sau chiar mergând înapoi, i-a întărit în convingerea că “Doar poetul…” “în fiecare zi condamnat/ să vină să înfrunte/ comandouri de cuvinte/ asiduu antrenate/ să ucidă…”; doar el, “prizonier al metaforei” (…) “implorând ajutor/ de la stea/ de la fluturi copii iubite – / Îngeri ai Domnului/ Eliberatori” – doar eel – nimeni altul (şi aici I se recunoaşte statutul, carisma) – e ca o “cămilă purtând/ în cocoaşă/ tristeţile lumii” (“Doar poetul”) – poate reclădi Paradisul. Şi pentru aceasta fi-va îndreptăţit a fi răscumpărat, mântuit de toate păcatele săvârşite cu voie ori fără de voie. >>>>

„Nicolae Theodor Poiană sporeşte cu încă o treaptă experienţa sa poetică anterioară. Urcuşul e greu şi acest lucru se simte uneori, dar el este onorabil şi înviorător pentru toţi aceia care obişnuiesc să rătăcească, din când în când, prin grădinile pline de surprize şi de minuni ale Poeziei.“ (Nicolae-Paul Mihail).

Simplitatea expresiei, condensarea ideilor, folosirea motivului parabolic vin în sprijinul temelor propuse din acest volum, sugerând atmosfera celor mai însemnate momente din viaţa scriitorului.

Uneori, palpabil, concretul, diurnul iau o turnură abstractă, comunicând mai întotdeauna existenţialul. Însă, poetul Theodor Poiană e atent la ceea ce se întâmplă cu sufletul lui, la ecourile care pătrund în toate acele elanuri lăuntrice, subtile, care, printr-o metamorfoză inefabilă, se prefac într-o suferinţă candidă.

În fond, autorul acestui volum – e şi aici – precum în precedentele sale cărţi un căutător al celor de dincolo de aparenţe, al esenţelor, al certitudinii cum şi al visării – şi în final – el însuşi „îmbolnăvit“ de Munte, de Păsări şi Poezie. >>>>

Petre Bucinschi a descoperit punctul G al poeziei cu ajutorul unui dispozitiv special, o inovaţie de provenienţă muzicală, trompeta fără muştiuc. La brevetare a fost sprijinit de Editura „Transilvania Expres”, în anul pe sfârşite 2008.

Uimitoare expresivitatea şi bunul gust al graficii de pe copertă, o creaţie a autorului. Poemele în proză, patruzeci şi unu plus moto-ul, poem de asemenea, nu poartă titluri, de aceea le-am numerotat eu pentru a face posibilă verificarea credibilităţii comentariului. De la 1 la 41, poemele se bazează pe relaţia ambiguă, multiformă, foarte credibilă, dintre sex şi text.

Jurnalul unor întâmplări mai mult sau mai puţin imaginare furnizează imaginea unui univers atât de familiar încât devine familial: „Mi-a venit o idee. Să duc computerul la un medic ginecolog.” (2). Ca mai toate jurnalele şi acesta este scris (exclusiv) la persoana I, care face gesturi teribiliste în (con)texte de o oroare îmblânzită – autorul se joacă de-a Antonin Artaud, însă cruzimea lui este explicit imaginară. Asta pentru că Petre Bucinschi are încredere în inspiraţie, fie ca şi împiedicată. Spiritul lui este de fals perdant care îndulceşte eşecul şi dresează clişeele: „Călătorii care şi-au condus iluziile în vagoane sunt rugaţi să coboare împreună cu visele lor”(5). Lucru ciudat, în câteva rânduri autorul drăcuie în text, lucru pe care nu îl face în viaţă. Din contrasens însă vine poemul 7 cu un P.S. emoţionant, cu tonul marii poezii: „Am rămas fără vedere. Continui să mă uit după femei. Le văd imaginar, urâte, slute sau frumoase. Şi tot mă uit după femei.” În bună măsură autorul urmează spiritul şi litera suprarealismului târziu, încă fecund estetic: „Cu mâinile prinse în sicriu continui să visez că sunt focul care dărâmă bariera dintre vis şi realitate.”

Cititorul este zgâlţâit de interpelări directe, forţat să vadă prin prisma magnetică a imaginaţiei autorului în fundul ceştilor de cafea ori al halbelor de bere funduri de adolescentă. Un poem remarcabil prin tehnică (19) explică acest tip de vedenii. El începe ca un text de muzică uşoară imediat postbelică, după care Petre Bucinschi sfâşie suportul sentimental-semantic pentru a-l lipi la loc; rezultă un colaj de banal şi trăire avangardistă. „Trăiesc cu impresia că m-a blestemat norocul. Fir-ar să fie de fete! Sunt mereu îndrăgostit. Ba de o ciungă. Ba de o slută. Ba de o şchioapă. Ba de o mioapă. Ba de o slută(…) Doar una singură este frumoasă. Şi se numeşte viaţa.” Unele versuri au valoare generalizatoare şi aforistică: „Toate femeile poartă în ele acelaşi destin organic.” >>>>

„Mana destinului”, dar si mana cu talent a Rodicai Elena Lupu, am putea zice chiar de la inceputul acestor notite.

Imi place sa citesc gandurile Rodicai Elena Lupu asternute pe hartie si revin la scrierile ei cu o bucurie speciala,  izvorata si din bucuria de a-mi rasari in fata chipul ei in timpul lecturilor. Cand cunosti autorul, mergi in intampinarea scrierilor  lui cu sentimentul cald si benefic al prieteniei,  ii intelegi si ii admiri altfel scrierile. Se strecoara ceva in plus din fiinta autorului printre randurile pe care tu le deslusesti in anumite culori, parca numai pentru tine.

Profesia de jurista n-a impiedicat-o sa dea glas vocatiei  pentru creatia literara careia i s-a dedicat cu toata fiinta ei. Romanciera, eseista, poeta si editoare este un artist complet, cu un univers spiritual de mare adancime.  Proza ei, desi este scrisa cu sufletul,  poarta marca realismului scriitorilor ardeleni Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan.

Critica literara are cuvinte de aleasa consideratie pentru creatiile ei. Prestigiosul scriitorul si critic literar, profesorul Stefan Dumitrescu a facut ample prezentari ale romanelor sale pentru care are comentarii elogioase:

„Cu siguranţă că doamna Rodica Elena Lupu este una dintre cele mai  importante scriitoare ale generaţiei 70. Pentru cine îi cunoaşte opera rămâne uimit de setea şi curajul cu care romanciera şi poeta pătrunde în adâncimile abisale ale fenomenului uman, aceasta fiind obsesia melancolic-dureroasă a întregul demers artistic al autoarei. Găsirea, iluminarea adevărului despre ciudata, paradoxala, frenetica, şi poliedrica lumină plină de umbre, de piscuri şi de scorburi, care este fiinţa umană. >>>>

Carte de mini poeme, în care metafora se simte la ea acasă aproape în fiecare vers. Într-o viziune specială, filosofică, Radu F Gurău – regizor de profesie, transformă cu uşurinţă universul într-o scenă de teatru. Actorii sunt pur şi simplu toţi “Fiii Universului” (Personajele). Condiţia existenţială este comunitatea şi totodată păstrarea echilibrului în univers. Sunt atribuite roluri principale, unul avându-l chiar autorul care trebuie să privească pentru a putea povesti. Însă, poetul sensibil din fire, nu poate privi nepăsător, ci trăieşte totul la intensitate maximă: “Şi EUL MEU care trăieşte / şi moare în fiecare clipă, / pe valul VEŞNICIEI” (Personajele). Un alt rol principal îl are omul. Prin natura superioară cu care l-a înzestrat divinitatea, omul se face responsabil de păstrarea echilibrului în univers. Însă, în actuala perioadă denumită cea a vitezei, există oameni care nu au răbdare să cugete la cele ce au de făcut şi se lasă duşi de val, asemenea unei meduze. Superficialitatea cu care sunt tratate problemele, duce uneori la dezechilibrul universului: «Bărbierit de vânt / Infinitul obosit / Devine falit» (Clipe deocheate). Şi fără a fi măcar un pic îngrijoraţi, cei ce au contribuit la producerea dezechilibrului îşi fac bagajele şi se mută în alt loc, unde le este bine pentru moment. Şi tot aşa, migrează pe te-miri-unde pierzându-şi identitatea, asemenea unei meduze care a apărut cândva, de undeva din imensitatea oceanului: «Păsări migratoare / fără rădăcină / Cântec vinovat» (Migraţii acrobatice).

Păcatul sau îndepărtarea de divinitate sunt principale motive de chiar pieire a universului: «Clipă tăcută în ceaţă / soare fără dimineaţă / Prinţul uitat de iubire» (Lacrima de rouă). Recunoaşterea păcatului, revenirea la credinţă, înseamnă revenirea la viaţă a întregului univers: «Inima ce bate / În lacrima de rouă / învie universul pustiu» (Destinul clipei); «În zori la orizont / zburdă lumina / uitată de noi în cer» (Zboruri uitate); «Ploaie măruntă / Clipă căruntă / Destinul la nuntă» (Destinul clipei). >>>>

Debutând de timpuriu (a fost descoperit, în anii 70, ca elev – era atunci sfios şi neajutorat în treburile lumeşti, vivant însă şi inspirat – de  venerabilul Gherghinescu Vania, scriitorul emblematic al Braşovului, şi ocrotit sub aripa villonescului George Boitor), Ion Stanciu nu tipăreşte totuşi, până la pasul în vârsta a doua, ca om la casa lui, tată de copii şi profesor de Filosofie la Buzău, mai mult de trei volume, între care doar două cărţi de poezie, e drept că prima, Despre uimire (Editura Cartea Românească, 1975), va fi premiată de Uniunea Scriitorilor, cea de a doua (Fiinţa concretă) urmându-i destul de repede, în 1979. Apoi poetul a tăcut mai mult de două decenii, până la eseul amplu, Mihai Eminescu. Un sistem de filosofie politică românească (Editura Rafet, 2000). Despre lirica lui Ion Stanciu s-au exprimat, în epocă, de regulă laudativ, poeţii Dinu Flămând şi Petru M.Haş, criticii N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, N.Ciobanu i-au dedicat cuvinte de apreciere în reviste şi în culegeri de cronici. Astfel, i se vor remarca vecinătatea cu esenţele („În jurul muntelui şi-au aşezat tabăra lor sobră esenţele…”), apelul la „luciditatea conştiinţei poetice”, salvarea, în „poeme de o tăietură modernă”, a unor teme „aparent desuete” (Petru M.Haş), „o poezie inteligentă, de subtilă sensibilitate, poezie de poet cultivat” (Dinu Flămând), „uimirea adolescentină” sublimată „în act conştient de contemplare şi meditaţie” (N.Ciobanu), „graţiile unui câmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii” (N.Steinhardt), în fine, Ion Stanciu, scrie Laurenţiu Ulici în Prima Verba I (1978), e „o mare promisiune a generaţiei tinere”. La rându-mi, observam, în revista „Astra” din noiembrie 1979, „percepţia originarului”,”telurismul gros şi expresia biruitoare, alimentate de un crez neclinitit în forţa generatoare şi în principiul de fecunditate absolută a naturii”, considerând Despre uimire drept un „imn al nesfârşirii”. >>>>