O CARTE PE ZI

Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum de povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest autor lu-cruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului român con-temporan“, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focşani, «ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p. 17), asociaţie ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine redactor-şef, calitate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, şi cu Marcel Shapira, mare maestru al Maso-neriei Române» (p. 18); tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu «primeşte titlul de Cavaler al Literaturii Române, acordat de preşe-dintele României, Ion Iliescu» (ibid); în anul 2002, primeşte «Diplo-ma de Binecuvântare Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea şi Di-ploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Argeş» (ibid); în anul 2005, devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc. >>>>

Prin cărţile publicate până acum Nicolae N. Tomoniu ne-a obişnuit cu rigoarea şi precizia cercetătorului care cu acribie studiază hrisoave şi documente pentru a aduce la lumina prezentului adevăruri despre personalităţi şi evenimente din zona timpului istoric creator.

O astfel de carte semnată de distinsul profesor a apărut de curând la Editura “Cuget Românesc “-Bârda, 2010, intitulată “Sfântul Nicodim de la Tismana “, ce cuprinde ” noi cercetări privind biografia primului Arhimandrit al Sfintei Mânăstiri Tismana “, având un cuvânt înainte semnat de Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu-Bârda.

Despre  autorul acestei cărţi Artur Silvestri scria în februarie 2008 că este  un “cercetător în domeniul istoriografiei locale, jurnalist, remarcabil promotor în reconsiderarea  “ regionalismuluicreator”, “webmaster “ cu o uimitoare putere de invenţie şi acţiune articulată; a conceput studii despre Nicodim de la Tismana( biografie, operă, influenţe etc.)”( …). >>>>

Incepe abrupt, cu naduful acela tipic ardelenesc, tasnit violent dupa prea multa adastare, acumulata, veac dupa veac, de traitorii de pe aici, taindu-le piezis si inverzindu-le uitatura: „Si iar accepta, trebuia sa accepte, revoltat, umilit si supus, optimist si trist, inabusit de ura si de mila, ura fata de sine insusi ca trebuie sa existe, neavand incotro, neintrebandu-l nimeni, pe el, materie si existenta si spirit, deci neintrebandu-l, trebuise, repetand si blestemand, mereu repetand, sa accepte, sa indure toata mizeria, si injosirile, si umilintele pe care poate si trebuie sa le accepte un om. Intrebarea, de la inceputul inceputurilor, sau solutia, aruncata in lume, scuipata, construita ca sa fie intoarsa pe toate partile cu acelasi rezultat: de ce eu si numai eu, de ce nu si celalalt, sau nu si ceilalti, in aceeasi masura, pentru ca, la urma-urmei, toti, intr-o forma sau alta (…), toti muritorii sunt loviti, si umiliti, si chinuiti, si aruncati in noroi, si fara acest strop de speranta, de fapt cea mai mareata calitate umana, ei oamenii, ar fi disparut inainte de a fi apucat sa construiasca primele colibe si strazi si cetati si catedrale”. >>>>

Cartea Pragul de sus, “ediţie de ultimă mână”, (Ed. Sitech, Craiova, 2010), a lui Dumitru Velea, ridică, oarecum inedit, problema raportului scriitorului cu viaţa şi divinitatea.

Cuprinzând treizeci şi trei de eseuri, număr nu întâmplător, volumul se deschide şi se închide ca un cerc. Autorul ştie să îmbine într-o sinteză, rareori întâlnită, cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune. Ambiţia eseistului ţinteşte către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrul relaţiei artei cu divinitatea şi viaţa. Dumitru Velea analizează opere din cele mai diverse locuri şi epoci, în conexiuni ce iluminează un fenomen cultural, o mentalitate a omului ce îşi priveşte rostul în lume, prin analogii rapide şi scenarii de idei, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Cartea, deschizându-se ca un cerc, în primul eseu autorul face o interpretare interesantă a loialităţii faţă de Fiul Domnului a ucenicilor Săi, ce-l părăsesc când este arestat, doar un tânăr cu o “învelitoare de in“ aruncată pe trupu-i gol îl urmează. Alergat de oamenii legii, pentru a-l aresta, scapă aruncându-şi pânza de in de pe el. >>>>

Despre scriitorul interbelic Gib.I.Mihăescu s-a scris, relativ, destul de mult, dar nu în de-ajuns şi cuprinzător pe cât ar fi meritat acest autor despre care au scris cu profesionalism: Perpessicius, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu, Papahagi, şi mulţi alţii.

Prima monografie despre autorul romanului” Rusoaica”( “ romanul n- a fost reeditat niciodată în timpul comunismului. Motivul este în primul rând titlu”- N.Manolescu) a apărut în 1973 sub semnătura lui Mihail Diaconescu. Monografie care pentru epoca aceea în care cenzura comunistă avea un cuvânt hotărâtor, nu a putut să aducă originale şi inedite date şi interpretări despre opera acestui scriitor ce apare, în perspectiva timpului, ca un Parâng retezat de fulgere.(Vl.Dogaru). >>>>

În 1986, Artur Silvestri considera exegeza poeziei lui Zaharia Stancu inegală şi monotonă, monotonia venind din lipsa de pătrundere şi din gustul apologetic practicat până la moartea marelui scriitor (1974). După 1989, bibliografia s-a îmbogăţit prin studii mai ample şi prin lucrări cu caracter monografic care oferă îndrumări generale asupra operei. Cartea la care ne referim („Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”) a fost scrisă în 1987 din dorinţa de a servi o operă evaluată până atunci mai mult conjunctural şi festivist. Născut în 1902, Z. Stancu a deţinut în timpul regimului comunist demnităţi înalte, precum redactor şef al unor publicaţii, director al Teatrului Naţional, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al USR, academician. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră, alături de Adrian Maniu şi de Ion Pillat, un poet al sevelor pământului natal, cu o carieră literară gorkiană. Ca director al revistei „Azi” a adunat în jurul său generaţia tânără, ajutându-l să scoată în 1934 o „Antologie a poeţilor tineri”. A tradus din Serghei Esenin, uşurând percepţia poetului rus de către scriitorii români. A făcut jurnalism de stânga, ceea ce l-a dus în lagărul de la Târgu Jiu. Marian Popa a remarcat (în 1977) „înclinaţia păgână, de rit autohton, către comuniunea totală cu natura, pentru contactul primitiv cu realitatea”. >>>>

Despre arta narativă a prozatoarei timişorene Nina Ceranu s-au mai scris recenzii şi studii aprofundate de multă vreme, de către autori prestigioşi. Cu modestie şi smerenie mă opresc acum asupra versurilor conţinute în recentul volum, de poezie al autoarei.

Imnele neîntoarcerii – poartă pe coperta iniţială o imagine simbolică, densă în sugestii spirituale şi  din care cititorul este cuprins de o copleşitoare emoţie, greu de definit. O cale ferată părăsită, o poartă de tunel sugerând infernul din care nici o ieşire nu se întrevede…  Vegetaţia sălbatică ivită printre traverse duce gândul către o pustietate greu de suportat…

Din ferestruica turnului ideal de fildeş al poeţilor, criticul, – neavând acces la nici un fel de informaţii concrete despre ce anume a stat la temelia inspiraţiei artistice, – trebuie să se mulţumească cu ceea ce dau de înţeles enigmaticele versuri. E limpede că e vorba de o suferinţă copleşitoare, de o tragedie reală, cu care realitatea vie îl încearcă, deseori, pe nefericitul muritor. >>>>

Primul roman al lui Gheorghe Şoptirean , intitulat simptomatic, “Dorinţă împlinită“ , apărut la Editura ETA, 2009, este structurat în trei părţi şi “În loc de epilog”. Fiecare parte având  un număr variabil de capitole, în care autorul îşi dapănă amintirile în stil romanesc.Romanul încearcă, şi reuşeşte în parte, să se construiască asemeni unei fresce, policoloră, despre o parte a istoriei veacului trecut.Nu este de neglijat nici aspectele privind marea tragedie a românilor din Ardealul de Nord din septembrie 1940.

Firul narativ al cărţi urmăreşte viaţa copiilor lui Vasile Sălăgean, întors după patru ani  de pe front, rănit, şi al soţiei sale Veronica.

În următoarele capitole naraţiunea se desfăşoară prin povestirile bătrânului Vasile Sălăgean către nepotul său Tudor, băieţel născut într-o perioadă nefastă , în preajma declanşării marii conflagraţii  al celui de-al doilea război mondial. Interesante şi plastice sunt pasajele în care sunt descrise anotimpurile, ce se construiesc ca adevărate pastele. >>>>

În cenuşiul anilor anterevoluţionari, când ziarele şi cele două ore de televiziune glorificau performanţele iluzorii ale socialismului „multilateral dezvoltat”, puţini scriitori şi-au păstrat cu adevărat luciditatea. Triumful era forma de exprimare şi elogiul nemăsurat ducea la saţietate. Valorile se confundau cu succesele măreţe ale industriei grele iar vizitele de lucru, interne sau externe, trebuiau să determine nelimitate entuziasme. Cu toate acestea, oamenii vorbeau în şoaptă iar tăcerea era o formă de apărare. Îndrăzneţii lansau bancuri şi asemenea supapă devenea antidotul pentru frica sau poate laşitatea generală. Constantin Munteanu, la Piatra Neamţ, continua, ca orice intelectual veritabil, să rămână lucid şi sceptic. Scria romane, scenarii de film şi piese de teatru. Era publicat după succesive execuţii ale cenzurii, dar tot rămânea ceva. Rămânea ceea ce românii înţelegeau la lectura printre rânduri din profilul şi nuanţele unor personaje confruntate zi de zi cu rigorile absurde ale vieţii.

Plasate mai întotdeauna în atmosfera marelui combinat chimic de la Valea Brânduşelor (gândit pe structura celui de la Săvineşti, unde autorul însuşi muncea zi de zi ca fizician), conflictele directe sau doar mocnite contraziceau flagrant declaraţiile triumfaliste ale puternicilor zilei. >>>>

La cei 60 de ani ai săi, maestrul Gheorghe Andrei NEAGU este una din personalităţile proeminente ale vieţii culturale, literare şi spirituale vrâncene. În ultimii 20 de ani, el s-a remarcat nu numai prin ctitoriile sale în domeniul mass-media, ci şi prin numeroase volume literare publicate. Cu deosebire în ultima vreme, Gheorghe Andrei NEAGU  a reuşit ca, aproape an de an, să adauge creaţiei sale literare noi volume, diferite tematic şi ca gen literar, dar care au un numitor comun: sensul pasiunii evidente a autorului pentru cuvântul scris şi, totodată, al dorinţei de a exprima trăiri şi sentimente profunde şi autentice.

Tot în ultimul deceniu, în calitate de fondator şi director al publicaţiei „Oglinda literară”, poetul şi scriitorul Gheorghe Andrei NEAGU a contribuit decisiv la renaşterea vieţii culturale şi literare vrâncene. Număr de număr, publicaţia, deschisă, deopotrivă, scriitorilor vrânceni şi moldoveni, dar şi celor din ţară şi de peste hotare, subliniază nivelul elevat al scriiturii, dar şi înscrierea publicaţiei în dezbaterea marilor teme ale actualităţii cultural-spirituale româneşti fierbinţi. >>>>

Volumul poetului Marcel Turcu apare la editura timisoreană Mirton în 2010, cu trei versiuni: în română, germană – traducerea aparţine lui Andrei Pogany (cu referiri la dificultăţi şi suprarealism), şi în franceză, de Marius Turcu (fiu al poetului care afirmă în preambul, – „traduce”, şi nu „descifrează” textul patern).

Despre copertă – remarc chipul autorului redat în culori albastre, unghiuri „ascuţite” tăios, şi o privire autoritară de „şef suprem” al stărilor de spirit poetice ce îmbogăţesc afectiv textura lirică.

Din prefaţa la secţiunea germană, Dr. Peter Erli constată: „poeziile sunt… la fel de suprarealistice  ca şi ermetice… foarte fermecătoare. Cititorului i se prezintă lumea împrăştiată, simultan… i se permite să ia parte la încercările de a reasambla aceste fragmente – cu un deliciu edificator al formei lirice.” >>>>

Am ales să încep cea de-a treia parte a marginaliilor cu Romulus Guga, ştiind ce a însemnat această  personalitate  carismatică, pentru mişcarea culturală românească în general şi mureşeană, în special. Un mentor strălucit care a focalizat în jurul său oameni de spirit, prin revista “Vatra” şi prin întreaga operă lăsată moştenire.

Un scriitor, publicist şi dramaturg despre care s-a vorbit necontenit,  se mai vorbeşte şi se va mai vorbi încă.

Nicolae Băciuţ care este şi domnia sa un reprezentant al culturii mureşene şi continuator al spiritualităţii “Vetrei” ni-l face cunoscut prin această  “Istorie a literaturii române în interviuri”, prin revista “Vatra Veche” şi cu orice prilej, pentru a-i scoate în evidenţă valoarea şi meritele, a-l cinsti şi a-l aşeza pe locul care i se cuvine. Interviul a fost realizat în 1981 şi a fost publicat în “Echinox” nr.4/5 din 1081. >>>>

Străduinţa cărturarului Nicolae Băciuţ de a alcătui sui-generis, din bucăţele de sticlă colorată şi ingenios îmbinate,  o frescă-vitraliu a literaturii române contemporane, cu străfulgerări reflexive în opera clasicilor noştri, este mai mult decât lăudabilă. Este o performanţă foarte rar de atins pentru că implică un travaliu de zeci de ani, o capacitate de sinteză remarcabilă în ordonarea materialului şi, nu în ultimul rand, fler, intuiţie, har.

Criteriul de bază în selecţie este valoarea şi notorietatea unui autor şi nu cumetrismele, nepotismele ori cercul de prieteni. Din acest punct de vedere, ca şi din altele, desigur, Nicolae Băciuţ nu face rabat de la calitate şi de la propria conştiinţă. Nu trebuie scăpate din vedere, în acest sens, jertfele şi dăruirea totală unei vocaţii certe pe care autorul le-a pus în slujba oamenilor.  Trebuie evidenţiată, desigur, imensa bibliografie parcursă, practic, întreaga operă a tuturor celor intervievaţi,  articole din publicistica vremii precum şi reactualizarea informaţiilor până în zilele noastre. >>>>

Jurnalistica literară – dincolo de opera în sine a autorului, te face să intri în intimitatea persoanei autorului, să trăieşti crâmpeie din viaţa şi gândurile sale, din structura lui sufletască şi din mecanismele ontologice care-l definesc,  să-i dezvălui puţin din misterul care-l învăluie ca un halo de lumină. Şi mai înseamnă să ţi-l faci „aproape”, semen, să intri în comuniune cu el şi cu toate personajele lui, cu esenţa de spirit a firii lui fizice şi psihice.  Aceasta presupune, deopotrivă, încredere, deschidere, tact, discreţie totodată. Şi mai înseamnă, acel discernământ de a şti să-l abordezi ca să îi câştigi  toate acestea. Nu toţi jurnaliştii pot lua un interviu care să-l oglindească pe cel intervievat cu fidelitate. Şi aceasta este o ARTĂ. Se deprinde fără manuale, însă cu reguli deontologice bine fixate. >>>>

Consider un  privilegiu de a putea începe ultima serie a comentariilor asupra Istoriei… cu o personalitate care a continuat şi continuă să fascineze generaţii întregi de  scriitori şi poeţi,  cu Nichita Stănescu. Nicolae Băciuţ însuşi îşi manifestă admiraţia faţă de cel care a devenit o emblemă a Poeziei româneşti a veacului XX: „Un început de octombrie adevărat mi-a revelat un adevărat Nichita Stănescu întrecându-se pe sine într-o competiţie care există doar în imaginaţia mea împătimită de drag de poezia lui Nichita Stănescu. Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate există un scriitor ideal a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe care nu aşteptau replică”.>>>>

Criticul Alex. Ştefănescu afirmă despre „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”:

„Nicolae Băciuţ are vocaţia dialogului, pe care şi-a afirmat-o încă dinainte de 1989, când monologul dictatorului, întrerupt doar de aplauze, acaparase viaţa publică. În aparent inofensiva revistă Vatra din Târgu-Mureş, tânărul (pe atunci) poet oferea, în avanpremieră, captivante talk-show-uri tipărite, la care participau scriitori importanţi. El a dus mai departe această îndeletnicire subversivă după 1989, când a dispărut cenzura, dar nu şi un stil al ipocriziei creat şi consolidat în timpul comunismului.

Acum, Nicolae Băciuţ, poet talentat şi interlocutor profesionist, ne pune la dispoziţie o amplă selecţie (920 de pagini) din interviurile sale. Volumul aduce succesiv în prim-plan nu mai puţin de 120 de scriitori din toate generaţiile, angajaţi în dialoguri revelatoare. Este vorba, practic, de o istorie a literaturii române contemporane dialogată.” >>>>

Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.

Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”. >>>>

De pe poziţiile unui tradiţionalism, Ion Untaru cultivă în – Floare de lotus, a treisprezecea carte de poezii, un lirism confesiv-elegiac cu accente meditative şi uneori cu implicaţii baladeşti.

“Iluzie de dincolo de stele/Întoarce-te în visurile mele/Coborând pe geana unui rid/Sunt cel din urmă fluture lucid/Să ne umplem ochii de candoare/Să ne crească aripi de răcoare/Să zburăm pe-aceeaşi filieră/Pe toate florile din seră” (Ultimul concert-p.88).

Motivele predilecte în aceste poezii sunt erosul, trecerea, cunoaşterea şi logosul creator care stă sub semnul luminii lăuntrice, fiind rădăcina tuturor lucrurilor, prin ea realizându-se posibila dăinuire întru perpetua devenire. „Această toamnă timpurie/Căzută peste noi precum o rană/Să o primim contemporană/Şi sublimat de apă vie/Amăgirea, cel dintâi narcotic/A despărţit ţinuturile-n două/Oraşul nostru dac-a prins să plouă,/Capătă un aer gotic/Cel mai frumos din lume, un amurg/Zugrăvit de pictor în acest tablou/Viaţa lui e numai un halou/Prin care-a evadat din propriul burg” (Aceste paravane-p.70). >>>>