Septembrie 2010


Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum de povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest autor lu-cruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului român con-temporan“, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focşani, «ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p. 17), asociaţie ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine redactor-şef, calitate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, şi cu Marcel Shapira, mare maestru al Maso-neriei Române» (p. 18); tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu «primeşte titlul de Cavaler al Literaturii Române, acordat de preşe-dintele României, Ion Iliescu» (ibid); în anul 2002, primeşte «Diplo-ma de Binecuvântare Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea şi Di-ploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Argeş» (ibid); în anul 2005, devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc. >>>>

Anunțuri

Prin cărţile publicate până acum Nicolae N. Tomoniu ne-a obişnuit cu rigoarea şi precizia cercetătorului care cu acribie studiază hrisoave şi documente pentru a aduce la lumina prezentului adevăruri despre personalităţi şi evenimente din zona timpului istoric creator.

O astfel de carte semnată de distinsul profesor a apărut de curând la Editura “Cuget Românesc “-Bârda, 2010, intitulată “Sfântul Nicodim de la Tismana “, ce cuprinde ” noi cercetări privind biografia primului Arhimandrit al Sfintei Mânăstiri Tismana “, având un cuvânt înainte semnat de Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu-Bârda.

Despre  autorul acestei cărţi Artur Silvestri scria în februarie 2008 că este  un “cercetător în domeniul istoriografiei locale, jurnalist, remarcabil promotor în reconsiderarea  “ regionalismuluicreator”, “webmaster “ cu o uimitoare putere de invenţie şi acţiune articulată; a conceput studii despre Nicodim de la Tismana( biografie, operă, influenţe etc.)”( …). >>>>

Incepe abrupt, cu naduful acela tipic ardelenesc, tasnit violent dupa prea multa adastare, acumulata, veac dupa veac, de traitorii de pe aici, taindu-le piezis si inverzindu-le uitatura: „Si iar accepta, trebuia sa accepte, revoltat, umilit si supus, optimist si trist, inabusit de ura si de mila, ura fata de sine insusi ca trebuie sa existe, neavand incotro, neintrebandu-l nimeni, pe el, materie si existenta si spirit, deci neintrebandu-l, trebuise, repetand si blestemand, mereu repetand, sa accepte, sa indure toata mizeria, si injosirile, si umilintele pe care poate si trebuie sa le accepte un om. Intrebarea, de la inceputul inceputurilor, sau solutia, aruncata in lume, scuipata, construita ca sa fie intoarsa pe toate partile cu acelasi rezultat: de ce eu si numai eu, de ce nu si celalalt, sau nu si ceilalti, in aceeasi masura, pentru ca, la urma-urmei, toti, intr-o forma sau alta (…), toti muritorii sunt loviti, si umiliti, si chinuiti, si aruncati in noroi, si fara acest strop de speranta, de fapt cea mai mareata calitate umana, ei oamenii, ar fi disparut inainte de a fi apucat sa construiasca primele colibe si strazi si cetati si catedrale”. >>>>

Cartea Pragul de sus, “ediţie de ultimă mână”, (Ed. Sitech, Craiova, 2010), a lui Dumitru Velea, ridică, oarecum inedit, problema raportului scriitorului cu viaţa şi divinitatea.

Cuprinzând treizeci şi trei de eseuri, număr nu întâmplător, volumul se deschide şi se închide ca un cerc. Autorul ştie să îmbine într-o sinteză, rareori întâlnită, cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune. Ambiţia eseistului ţinteşte către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în cadrul relaţiei artei cu divinitatea şi viaţa. Dumitru Velea analizează opere din cele mai diverse locuri şi epoci, în conexiuni ce iluminează un fenomen cultural, o mentalitate a omului ce îşi priveşte rostul în lume, prin analogii rapide şi scenarii de idei, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Cartea, deschizându-se ca un cerc, în primul eseu autorul face o interpretare interesantă a loialităţii faţă de Fiul Domnului a ucenicilor Săi, ce-l părăsesc când este arestat, doar un tânăr cu o “învelitoare de in“ aruncată pe trupu-i gol îl urmează. Alergat de oamenii legii, pentru a-l aresta, scapă aruncându-şi pânza de in de pe el. >>>>

Despre scriitorul interbelic Gib.I.Mihăescu s-a scris, relativ, destul de mult, dar nu în de-ajuns şi cuprinzător pe cât ar fi meritat acest autor despre care au scris cu profesionalism: Perpessicius, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu, Papahagi, şi mulţi alţii.

Prima monografie despre autorul romanului” Rusoaica”( “ romanul n- a fost reeditat niciodată în timpul comunismului. Motivul este în primul rând titlu”- N.Manolescu) a apărut în 1973 sub semnătura lui Mihail Diaconescu. Monografie care pentru epoca aceea în care cenzura comunistă avea un cuvânt hotărâtor, nu a putut să aducă originale şi inedite date şi interpretări despre opera acestui scriitor ce apare, în perspectiva timpului, ca un Parâng retezat de fulgere.(Vl.Dogaru). >>>>

În 1986, Artur Silvestri considera exegeza poeziei lui Zaharia Stancu inegală şi monotonă, monotonia venind din lipsa de pătrundere şi din gustul apologetic practicat până la moartea marelui scriitor (1974). După 1989, bibliografia s-a îmbogăţit prin studii mai ample şi prin lucrări cu caracter monografic care oferă îndrumări generale asupra operei. Cartea la care ne referim („Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu”) a fost scrisă în 1987 din dorinţa de a servi o operă evaluată până atunci mai mult conjunctural şi festivist. Născut în 1902, Z. Stancu a deţinut în timpul regimului comunist demnităţi înalte, precum redactor şef al unor publicaţii, director al Teatrului Naţional, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al USR, academician. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră, alături de Adrian Maniu şi de Ion Pillat, un poet al sevelor pământului natal, cu o carieră literară gorkiană. Ca director al revistei „Azi” a adunat în jurul său generaţia tânără, ajutându-l să scoată în 1934 o „Antologie a poeţilor tineri”. A tradus din Serghei Esenin, uşurând percepţia poetului rus de către scriitorii români. A făcut jurnalism de stânga, ceea ce l-a dus în lagărul de la Târgu Jiu. Marian Popa a remarcat (în 1977) „înclinaţia păgână, de rit autohton, către comuniunea totală cu natura, pentru contactul primitiv cu realitatea”. >>>>

Despre arta narativă a prozatoarei timişorene Nina Ceranu s-au mai scris recenzii şi studii aprofundate de multă vreme, de către autori prestigioşi. Cu modestie şi smerenie mă opresc acum asupra versurilor conţinute în recentul volum, de poezie al autoarei.

Imnele neîntoarcerii – poartă pe coperta iniţială o imagine simbolică, densă în sugestii spirituale şi  din care cititorul este cuprins de o copleşitoare emoţie, greu de definit. O cale ferată părăsită, o poartă de tunel sugerând infernul din care nici o ieşire nu se întrevede…  Vegetaţia sălbatică ivită printre traverse duce gândul către o pustietate greu de suportat…

Din ferestruica turnului ideal de fildeş al poeţilor, criticul, – neavând acces la nici un fel de informaţii concrete despre ce anume a stat la temelia inspiraţiei artistice, – trebuie să se mulţumească cu ceea ce dau de înţeles enigmaticele versuri. E limpede că e vorba de o suferinţă copleşitoare, de o tragedie reală, cu care realitatea vie îl încearcă, deseori, pe nefericitul muritor. >>>>

Pagina următoare »