Martie 2009


Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind, (răscolind) prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa, atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii.

Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă.

El este altfel, cu totul altfel,  şi nu rostesc aceste cuvinte din complezenţă. În tot ce întreprinde, prin  multiplele raze pe care le răspândeşte, în încercarea disperată de a-i lumina pe cei din preajmă, se poate vedea acest semn al unităţii care nu cunoaşte locul comun, cărările bătătorite, deşi inspiraţia lui este uneori livrescă. El realcătuie, rescrie, reiterează marile teme ale literaturii universale, cu aceeaşi dezinvoltură şi măiestrie, de parcă ar fi scrise acum. Vasta, colosala erudiţie pe care a acumulat-o prin străduinţe jertfelnice, supraomeneşti, ar putea speria, intimida, pentru că se ridică la cote de neatins.

Spirit enciclopedic, oferă însă, cu reţinere, fărâme din  monadele minţii, atât de bine organizate, doar atât cât putem noi oamenii, îngurgita, îndeobşte.

Dar, ce asupră de măsură conţine verbul său, esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină!

Dacă ar fi să ne raportăm la alte personalităţi enciclopedice, care şi-au înscris pana  în cartea de aur a liricii noastre, Gellu Naum ori Emil Botta ar fi palide umbre. >>>>

Anunțuri

“Patriotismul? Spun unii c-ar fi un sentiment anacronic,demonetizat de regimul comunist.Cine ne opreşte să spălăm zgura patriotardă pentru a se reînvia aurul pur al adevăratului patriotism? Se întreabă Ana Ruse în Prefaţă la frumoasa antologie România din suflet alcătuită de un colectiv condus de aceasta,format din:Laura Văceanu şi Valeriu Cuşner,iar coperta şi desenele fiind executate de Nina Vizireanu.

România din suflet ce are ca subtitlu “90 de poeţi cerebrează 90 de ani de la Marea Unire”,a apărut la Editura Boldaş,Constanţa,2008,şi pe lângă Prefaţa semnată de Ana Ruse,se deschide cu un Scurt istoric de Cezar Pânzaru,Preşedintele Asociaţiei Pro-Basarabia şi Bucovina Constanţa şi cu o scrisoare deschisă adresată Doamnei Ana Ruse de către Valeriu Ostaş,Directorul Centrului de Cultură şi Asistenţă Didactică”Casa limbii Române-Căuşeni”.

Din versurile publicate în acest interesant volum se desprinde acel sentiment inefabil al dragostei faţă de Patria-Mamă care a dat pe Mircea Eliade,Eugen Ionesco,Brâncuşi,Enescu,etc,faţă  de Patria Limbii Române în care s-a născut şi au scris Eminescu,Coşbuc,Radu Gyr,Nichifor Crainic,sau Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu.

Volumul cuprinde versuri scrise de autori mai puţin cunoscuţi,dar sunt prezenţi şi poeţi de notorietate ca:Ionuţ Caragea,Mircea Ioan Casimcea,Valeriu Cuşner,Victoriţa Duţu,Adina Enăchescu,Al.Florin Ţene,Ion Găbudean,Florin Grigoriu,Adrian Lesenciuc,Amelia Magori,Mihai Merticaru,Ion Pachia Totomirescu,Bogdan I.Pascu,Ion Roşioru,Ana Ruse,Florentin Smarandache,şi mulţi alţii.România din suflet reuneşte poeţi de expresie română din România,Republica Moldova,Italia,S.U.A.Ucraina,Rusia,Franţa şi Canada.O parte din aceştia sunt membrii Ligii Scriitorilor din România,de expresie română de pretutindeni.

Din multe poeme se desprinde dorinţa autorilor ,inclusiv speranţa ,că v-a veni şi clipa când  vom putea reclădi România Mare,aşa cum frumos zice Ana Ruse în poemul Rugăciune :Dă-ne,Doamne,şi răbdare/să ne făurim la loc/iarăşi România Mare/sub o stea de alt noroc. >>>>

Emil Lungeanu (n. 04.06.1958, Bucureşti) are o creaţie diversă, cu un bun echilibru al genurilor literare. A a publicat versuri: Eu, deodată (1989); romane: Strict secret (1999), Profesorul de frig (2000), Metropolis (2001), Ereticii (2001), Steaua Polară (2003), Graffiti (2003), Jurnalul lui Henry Wilde (2008); dramaturgie: Moarte în cinci mutări (2003), Grajdurile lui Augias (20039, Profesor de frig, ofer meditaţii (2003), Teatru (2008); critică literară: Lecturi pe întuneric (2007); eseistică: Ceasul lui Făt-Frumos (1997), Conspiraţia Shakespeare. În recenta apariţie, Gramatica tăcerii sau codul poetic al lui Costin Tănăsescu, Emil Lungeanu aduce în atenţie cărţile de poezie ale lui Costin Tănăsescu, pe care le analizează in extenso, la modul cel mai atent şi minuţios, procedând la o serie de asocieri şi legături ţinând de o aproape luxuriantă disponibilitate şi vivacitate a criticului, spre norocul de necontestat al poetului. Parcursul actului critic, treptat, capătă virtuţile unei creaţii literare în sine, realizată cu vioiciune de spirit, cu nerv, cu abundenţă de informaţie, cu ironie, cu umor. Acesta din urmă nu bagatelizează subiectul, dimpotrivă, îi accentuează semnificaţiile, nuanţele ce dau textului o vibrantă coloratură. Vâna de dramaturg transpare, se implică, vrând-nevrând, căci această savuroasă cronică literară pare să răspundă structurii unei piese de teatru. Autorul ei prezintă în deschidere cadrul socio-cultural actual, manifestându-şi deschis dezgustul pentru vulgaritatea şi trivialitatea întâlnite la orice pas, în realitatea prezentă, fie că e vorba de afişele sau titlurile unor spectacole de prost-gust, de reclamele, de comportamentele frivole sau de textele aşa-zis poetice ale unor veleitari debusolaţi. Apoi intră în scenă o serie de personaje: poeţi, critici, dramaturgi din literatura naţională sau universală pe care autorul îi citează, îi aprobă, îi dezaprobă, îi ia ca repere pentru silogismele sale. >>>>

Aşa îşi încheie Liviu Grăsoiu, cartea sa Voiculesciana, apărută recent la editura Nouă din Bucureşti. Lucrarea este rezulatatul ,,a 40 de ani de cercetare a operei voiculesciene”, după mărturisirea autorui.

Tot mai mulţi critici literare scriu exegeze, având încă multe de spus despre universul ideatic al creaţiei Ultimului berevoi, care a fost de curând sărbătorit. (Amintim că V.Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, pe Valea Buzăului în seara zilei de 13 octombrie şi nu 27 noiembrie, aşa cum apare în acte, fiind cel de-al şaselea copil.)

Nu există critic care să nu fi scris despre V.Voiculescu, poet, prozator, dramatrurg sau publicist. Amintim contribuţiile semnate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ştefan Aug.Doinaş, Eugen Simion, Ion VIad, Ov.S.Crohmălniceanu, Adrian Marino, George Muntean, Marin Bucur, Ovidiu Papadima, Nicolae Manolescu ş.a.

Liviu Grăsoiu trece în revistă întreaga preocupare a sa, de la cea a tânărului absolvent al Facultăţii de filologie, repartizat la Televiziunea Română încă din 1968, când a realizat primul documentar despre Voiculescu, a urmat un drum ,,necesar şi firesc pentru impunerea adevărului, când a continuat cauza nobilă, aşa a servit ciudata epopee numită Voiculesciana.” Această carte, scrie autorul este ,,cel mai preţios titlu de glorie pentru munca mea”.

Ce conţine această epopee? O suită de conferinţe, interviuri, scenarii de televiziune, articole publicte în Ateneu, Luceafărul, Ex Ponto, Jurnal literar, precum şi unele fotografii sau coperţi (ediţia din 1983 a ,,Poeziilor” fiind îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de L. Grosu sau cartea monografică ,,Poezia lui V. Voiculescu”, de acelaşi critic. <!– /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent:””; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family:”Times New Roman”; mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;} a:link, span.MsoHyperlink {color:blue; text-decoration:underline; text-underline:single;} a:visited, span.MsoHyperlinkFollowed {color:purple; text-decoration:underline; text-underline:single;} @page Section1 {size:612.0pt 792.0pt; margin:72.0pt 90.0pt 72.0pt 90.0pt; mso-header-margin:35.4pt; mso-footer-margin:35.4pt; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –> >>>>

Deşi nu se află încă la vârsta senectuţii pentru a-şi scrie şi publica amintirile, cunoscutul poet, prozator, cercetător, critic şi istoric literar, biograf şi editor Florentin Popescu adună în această carte – spre care te ademenesc în primul rând titlul, dar şi coperta sau bogatul material ilustrativ – amintiri şi impresii din copilăria, tinereţea şi maturitatea sa. Aflată la limita dintre amintire şi jurnal sentimental şi subintitulată „Amintiri şi evocări”, ea vine să confirme încă o dată părerea generală că fluxul rememorării este unul absolut imprevizibil. În viaţa fiecăruia, chiar a persoanelor mai tinere, survine un moment când – voluntar sau involuntar – amintirile te asaltează, simţi nevoia să priveşti în urmă. În cazul de faţă, deşi autorul mai inserase prin diferite reviste evocări legate de anii formării sale, imboldul declanşator şi ordonator al fluxului memoriei a fost un fapt precis – în anul 2005 oficialităţile buzoiene i-au conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău. Încă un motiv în plus ca autorul cu o experienţă literară şi publicistică de invidiat, instalat comod în „fotoliul de onoare”, să se lase ademenit de efluviile nostalgice ale trecutului, cum fac mulţi oameni lucizi în momentele de bilanţ ale vieţii lor, căci „Atunci când priveşti lung înapoi, vezi mai bine drumul în faţă!”, după expresia lui Gh. Mincă, confrate de gazetărie al autorului. >>>>

De indata ce Cultura Neamului dilueaza in luminile sale o personalitate, identitatea la acel Neam devine consfintita si recunoscuta! Confirmarea acestei legitati o intareste din nou cele doua romance Veronica Balaj si Cristina Mihai, prin lucrarea lor adunata din acele convorbiri/interviuri cu scriitorii romani, si puse in cartea AREOPAGUS. Aceasta carte este o adevarata marturisire de credinta literara a celor cu semnul artei pe frunte si in inima. O carte care se aseaza ca parte vie si reprezentativa Istoriografilei Literaturii Romane Universale.

Asa cum de fapt confirma randurile pe care le reproducem spre exemplificare: „Volumul de fata se vrea o intalnire de idei si marturii. Semneaza in paginile sale o mica parte dintre scriitorii de origine romana aflati dincolo de granitele tarii, in Franta, Germania, Elvetia, Spania, Israiel, Canada, SUA, Australia. Fara a-si propune sa fie macar un dictionar, cartea reuneste convorbiri realizate fie direct, pentru emisiuni radiofanice, fie prin formula electronica, in credinta ca, la un anume moment, toate acestea s-ar putea constitui intr-un document al memoriei afective privind identitatea culturala romaneasca.

Fiecare interventie subliniaza in modalitate proprie, o nota din concertul interculturalitatii pastrand marca spirituala careia, structural, continua sa-i apartina”.

Adica, tocmai ce dezvaluiam din contextul cartii, consfintirea si recunoasterea, cu mandrie, apartanentei noastre romanesti, identificarea cu tara de origine, mai intotdeauna cu cei suferinzi si cinstiti care ne asigura fiinta de Neam in interior si in fata lumii!

Cartea AREOPAGUS, prin daruirea autoarelor se afla acum si la Biblioteca „Mihai Eminescu”-Australia, bibliotecar Ioan Miclau,(subsemnatul ce confirm primirea ei). >>>>

În suita de povestiri intitulate, atât de inspirat, „Grădina care s-a suit la cer”, autoarea aduce în prim plan valorile morale creştine, uitate sau ignorate astăzi: cinstea, respectul, ruşinea, pudoarea, dintr-o vreme când acestea erau socotite virtuţi de căpătâi ale omului şi nu se concepea încălcarea lor, fără a aduce grave prejudicii personalităţii umane, şi fără a cere o compensaţie pe măsură.  Flăcăi şi fete mari sunt puşi faţă-n faţă să-şi probeze demnitatea şi, cu toate că dintru început, câţiva băieţi pun la cale răpirea unei fete de la horă, ajunşi la o rudă, în alt sat, îşi dau seama cu toţii de grozăvia faptei lor. (La furat de fete).

Unchiul protagonistului, Fane, ca un veritabil judecător, analizează la rece fapta flăcăilor şi pune deîndată lucrurile la punct.

Dovadă că sufletul tinerilor era încă nepervertit, este că nici unul nu ştie cum să procedeze şi ce să facă mai departe în atare caz. Şi situaţia creată îi depăşeşte. Ei acţionează în virtutea inerţiei şi a unei ambiţii puerile, pentru a demonstra că nu sunt cu totul proşti.

Faptul că fata, plângând apelează la demnitatea şi cinstea unchiului, implorându-l să o scape de ruşinea aceasta şi să o elibereze din mâinile răpitorilor de ocazie, rugându-l în genunchi,  să nu permită ca flăcăii s-o necinstească, reliefează buna creştere creştinească, învăţătura de acasă şi are darul de a răsturna situaţia. Tinerii, din răpitori, devin pârâţi şi sunt nevoiţi să suporte oprobiul satului.  Aceste lucruri dovedesc că valorile morale sunt la mare cinste în acele locuri şi ele sunt puse pe primul plan în întemeierea vieţii.

Băiatul care pune la cale totul, luându-şi două ajutoare, pentru a-şi îndeplini planul, nu este nici el prea convins de propria acţiune şi, cu o îndrăzneală care nu-l caracterizează, ia o hotărâre supremă: o dată ajuns la unchiul Fane, declară că vrea să se însoare cu fata, ceea ce ar fi şi făcut, dacă unchiul accepta compromisul. Intenţia lui nu este tocmai rea, ci vrea să-i servească o lecţie fetei care a râs de el şi i-a spus că băiatul nu-i de nasul ei. >>>>

Pagina următoare »