O CARTE PE ZI

UN TRANSMODERNIST ARDELEAN MODELAR

Primind, acum câteva zile, din generoasa şi eleganta bunăvoinţă a autorului, volumul proaspăt apărut al acestuia, Cenuşă vorbitoare – am regretat – pentru a câta oară? – climatul total anticultural/antispiritual din România zilelor noastre, climat care produce ruptura de cunoaştere între fraţii din breasla scriitoricească. Poetul care atestă, prin versul său, o atât de mare forţă a conştientizării şi (auto)interogării asupra ontologiei şi Misiunii Poetului („dar noima vor pătrunde-o ei, poeţii!” – cf. Balada noimei pierdute, cu sarcastica dedicaţie: criticilor zei…- p. 7)– psalmist-argheziană revoltă şi disperare – dar şi vizionarism asupra Sfintelor Esenţiale Frumuseţi ale tărâmului Ardealului – este insuficient, în nedreaptă măsură, cunoscut restului de provincii ale României. Debutând în volum, în 1982 (Fereastră de apă, Facla, 1982), membru-ctitor al cenaclului Flacăra-Hunedoara, premiat cu Premiul pentru poezie al USR, filiala Sibiu, 2003 – poetul de excepţie Ioan Evu editează, în 2006, un nou volum dens de „cântece de exorcizat eul şi lumea” – Cenuşă vorbitoare. Deşi un inspirat aed revoltat este aproape imposibil (şi-i şi păcat!) de fixat cu acul în vreun curent literar – Ioan Evu, cel care oscilează, agonic, între tradiţionalism, neoclasicism (înafară de tonul elegiac al celor Câteva elegii, unul dintre poeme, cel de la pagina 13 – Timp abia început, este închinat hölderlinienei Diotima…), expresionism şi neomodernism – nepărăsind, o clipă măcar (oricât l-ar scârbi adâncile, devastatoarele, dar legic-trecătoarele izbânzi ale Bătrânului Demon, senil şi pervers, asupra omenirii de-spiritualizate, de-sacralizate, de azi!), din privirea sa dureros concentrată, Duhul Naţional şi Altarele Sacre ale Ţării – considerăm că ar putea ilustra cel mai bine, dintre toţi poeţii români contemporani cunoscuţi nouă, conceptul lansat de criticul moldovean Theodor Codreanu – de transmodernism (cf. Transmodernismul, Junimea, Iaşi, 2005) – prin care se adoptă modelul propus de Părintele Dumitru Stăniloae, construit pe trei niveluri ontologice: NATURĂ-OM-DUMNEZEU – transgresând Suferinţa terestricităţii umane în Iubirea de/întru Cer – ca stare de recuperare a divinului din om/umanitate. Omul, ca fiinţă dialogică, are sentimentul comuniunii cu Divinitatea, iar „timpul i s-a dat omului ca şansă(…): cine înţelege timpul, înţelege eternitatea lui Dumnezeu” – cf. Th. Codreanu, Transmodernismul, Junimea, Iaşi, 2006, p. 21.

Cele 37 de poeme ale volumului ( de 74 de pagini) sunt oarecum inegal distribuite, în trei părţi: primele 16 sunt cuprinse în ciclul Cenuşă vorbitoare, urmând şase elegii, în ciclul Câteva elegii – iar ultima parte, intitulată Texte (unele inedite, altele revăzute şi adăugite) – conţine 15 poeme.

Un atât de vast diversificat câmp poetic – alternând extrema tensiune spirituală vituperantă, cu cele mai pure şi nostalgico-elegiace sau meditativ-sublime atitudini ele eului poetic – este, azi, foarte rar de văzut într-un volum de poezie. De la satira cea mai învăpăiată/otrăvită de negre flăcări – şi până la coralele măreţe, împletind metrica populară cu solemnitatea ideatico-armonică a lui Bach – de la poemele de largă respiraţie lirică şi până la haiku-ul fulgerând-zvâcnitor – pare a fi, la Ioan Evu, doar un pas – pe care acesta îl face aproape dansant, într-un joc fascinant între Mâniile Jupiteriano-Neptunice şi Iubirile Sublime. De la flegmele de întuneric ale paroxisticei nelinişti, cu îndreptăţire condamnând lumea „gângavului tril” al „balamucului” aezilor-huhurezi, poeţi ai Curţii Neantului şi ai imnurilor către Vidul Satanic (ante- şi post-„revoluţionari”!) : „Un balamuc pestriţ unde aezii/prea lesne-şi schimbă lira în chimvale/şi dedulciţi la stârv ca huhurezii/ gângavul tril şi-l vând drept osanale(…)/Căci tâlcul îngropat în apoftegmă/ce pretindeau că-l prind anahoreţii/pe drept cântar nu face cât o flegmă(…)”(cf. Balada noimei pierdute, p. 7) – se trece, cu o răsucire de o eleganţă splendidă, la haiku-ul de-a dreptul miraculos de frumos, din finalul Romanţei (p. 11): eram curaţi ca două lacrimi/de bucurie/pe obrazul lui Dumnezeu” – sau la tot atât de hieroglifica frumuseţe a finalului-distih al poemului O altă carte(cf. p. 20): „Dumnezeu iese din versul/ abia început şi stinge lumina”. Aproape că nu îndrăzneşti să-i permiţi minţii hermeneutice să se ridice din îngenuncherea admirativă: oare se vorbeşte, îngereşte, despre desacralizarea poeziei modern-contemporane, sau despre intrarea ADEVĂRATEI POEZII, prin protecţie divină, în norul eternei enigme-întuneric, devoalabilă doar merituoşilor spiritual, iniţiaţilor-autosacrificaţilor cristic poeţi?…

Meditaţia poetică devine, la Ioan Evu, tot prin tehnica extrem-compresivă formal a haiku-ului, adevărată bijuterie-Stea Polară, etern referenţială, din punct de vedere al ontologiei cosmice : „<<nu încă>> susură apa. / <<prea târziu>> foşneşte frunza./<<niciodată>> tace piatra.”(cf. O altă carte, p. 20). Acvaticul şi vegetalul se menţin în orbita ontologică umană, a speranţei (dar, implicit, a amânării întru compromis!) – pe când mineralul intră, deja, în sfera percepţiei ontologice divine – care nu admite decât radicalismul Absolutului.

De la această percepţie splendid-fundamentalistă se trag atât Viziunea Muntelui-Om-Poet – Muntele fiind entitatea sacrală care redă demnitatea pierdută – Omului-Poet (cf. Elogiu Muntelui, p. 21: „Te iubesc munte nebun/îndrăznind furtunilor ostile!(…)/Aşa aştepţi la ţărm şi tu un semn/ al libertăţii din maree” – sau Legat de munţi, p. 57:”De munţi aş vrea să fiu mereu cât mai aproape/ ca fluturii de lampa ce pâlpâie la geam”), cât şi esenţa poemelor despre entitatea sacră a patriei-Ardeal: „Aici eternitatea-i doar o treaptă/ pe care-o sui cum ai urca un deal/iar dacă treci de vama ei înaltă/ vei nemuri o clipă în Ardeal”(cf. Ardeal, p. 22) – sau poziţionarea Poetului, în raport cu Topos-ul Sacru al Naşterii Sale: „Din preaiubire m-am născut/pe o colină transilvană/să ard cuvintele la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană.(…)/Ci mai degrabă verbul mi-e greoi/ un bolovan pe care-l duc în spate/ca pe o troiţă-nmugurind/sub raza stelelor curate”(cf. Preaiubire, p. 22). Iată rezolvată blestemata problemă sisifică, sub zodia cristic-înnoitoare – prin entitatea sacrală Patrie-Mocşă-Tărâm Sacru!

Sub zodia Nouă a lui Hristos – nu sunt inutile nici Poezie-Logos-Orfism Reîndumnezeitor, şi nici Prietenia, întru Eros-ul Agapè, al Cinei de Taină – căci doar datorită lor, cosmosul nu intră în faza escatologică:”Aveam nevoie de voi dragi prieteni/de cei azi de faţă şi de cei ce s-au dus/chemaţi la răscruce de vremi să vestească/dimineaţa de după mileniul apus(…)/pentru o clipă să crezi că-i aievea povestea/ şi că totuşi un cântec nu este-n zadar” (Aveam nevoie de voi, p. 25).

Ciclul al doilea, Câteva elegii – păstrează şi Eros-ul, şi Femeia, atât sub zodia Logos-ului-Carte, cât şi într-un hieratism panteistico-ortodox: „azvârle-mă în foc ca pe o carte/ pe care-o vei fi răsfoit cândva/în tinereţea ta fără de moarte.//Şi fie-ţi frumuseţea veşnic chip/de soare oglindit în luciul mării [de observat cum Femeia se menţine în zona de sinteză sacrală a Androginului, sinterizând solarul cu neptunicul!]/păstrează-mă ca urmă pe nisip/ în spulberul de valuri al uitării”(cf. Prima elegie, p. 28) – sau, iată, aspectul marianic şi de Evă ameliorată spiritual, al Femeii: ” „Femeia mea lacrima mea/izvorul meu rănit cu tină/smulge-mi din umăr aripa/lasă-mă gol şi fără vină”(cf. A doua elegie, p. 29). Iubirea este, funcţional, „pharmakos anastasias”, euharistia: „iubirea-i toată averea mea/ şi-o să renasc doar prin iubire” – dar, în acelaşi timp, chiar şi ceea ce ţine de tăcerea sublimă, Iubita-Iubire-Frumuseţe – ţine, implicit şi cu necesitate, de Logos-ul Sacru al Cuvântului Orfic-Poezie – pentru că, într-adevăr, Poezia începe dincolo de tăcerea cuvintelor: „poate n-ar fi aflat niciodată/cât de frumoasă este/dacă nu s-ar fi contemplat/în oglinda cuvintelor mele” – Poezia Sacră nu este oglindire narcisiacă, ci revelatorie a Esenţelor-Entelehii. De aceea, dispare, prin smerenia către Iubirea de tip autosacrificial-cristic, însăşi teama în faţa morţii – aducând chiar bucuria franciscană a autosacrificiului umil, care jertfeşte ego-ul, pentru înălţarea/spiritualizarea Fiinţei, în alteritatea ei sacră: „tu vei răsări din mine/ca un nufăr din noroi”.(cf. A treia elegie, p. 33).

De aceea, dacă va veni „dispariţia”-finalul, ea nu se poate face decât întru cuplul androginic – şi spre NORD – misticul „loc” al lui Dumnezeu: „Ce-ar fi să dispărem iubito într-o zi/ cum puful păpădiei pe coline/ de australe vânturi purtaţi din miazăzi/spre miazănoaptea iernii care vine”(cf. A cincea elegie, p. 35).

Bineînţeles, lui Ioan Evu nu-i poate dispărea percepţia dezolantă a realităţii istorico-terestre – dar, în spirit creştin, Poetul întrezăreşte renaşterea-Învierea, precum ieşirea-transfigurarea lui Iov, din athanorul- „pântecele lui Chit” – aşteptând, în mare taină, regurgitarea sa dinspre inutilitatea cuvintelor, înspre Sublimul Cuvânt-Logos (Re)Ziditor – aşteaptă, fără straniul răgaz de moarte, restaurarea Eros-ului, din toamnă către primăvară, mereu sub semnul trinităţii:” „Plouă de trei zile neîntrerupt/zac în băltoaca ăstei melanholii/precum Iona în pântecul lui Chit/şi aştept să mă vomite poemul/ca pe un fetus zadarnic/înfiripat din inutile cuvinte(…)/Plouă de trei zile şi tot atâtea nopţi/ iar eu n-am timp să mor/de-această incurabilă toamnă/ce poartă astăzi numele tău”(cf. Ultima elegie(a ploii), p. 36).

Ultimele poeme ale volumului alternează mult mai violent-evident expresionismul îngreţoşat/exasperat de „circul” înjositor al istoriei(cf. Hamlet în Bizanţ, p. 44: „Să vină poliţia chemaţi vidanjorii/să spele haznaua de circ ambulant”) – cu aproape-suavitatea paradisiac-serafică a viziunii asupra unui Logos Restaurat – fireşte, doar în urma suferinţelor golgotice!: „Poemele mi se aşază pe umăr/ca stolurile de grauri guralivi/când dau iama prin fructe/ se hrănesc din carnea/din sângele meu apoi/îşi reiau viaţa pe cont propriu(…)/apa aceasta ce susură trecerea/poartă-n aval toată/gologota cuvintelor mele” – cf. Sărac lipit cuvântului – lui Valeriu Bârgău in memoriam, p. 47.

Poate că, uneori, violenţa ca hybris, strică desenul interior, atât de exact, armonios chiar şi în suferinţă, al desenului spiritual, al Poetului, scufundat-înălţat în propria Golgotă – şi, noi cel puţin, nu vedem vreun câştig semantico-poetic, prin scatologizarea limbajului poetic („clasicule în viaţă europa/e la degetul tău mijlociu. Fă-o!”), chiar dacă se încearcă, uneori, jocuri de cuvinte, cu ţinte sublim-mioritice – parcă ceva este fals, gratuit, depăşit spre inutilitate spirituală: „rămân aici băga-mi-aş piciorul/de plai în semantica ta poezie de mahala” (cf. finalul la Sărac lipit cuvântului, p. 49). Aceasta o spunem, fireşte, pentru că avem termeni sublimi de comparaţie tot în poezia lui Ioan Evu – în cadenţele psaltice-cronicăreşti ale frazării sale poetice, în ritmări imagistice intraductibile, pe care şi Orfeu ar rămâne invidios: „Coborâtori din mit, în straiţă/ cu miez de lacrimă curat//cu greul munţilor în cârcă/pe scara veacului surpat.//Coborâtori din calendare/prin colb de veacuri – din arhive// vor mai aduce în oraşe/ de la pământ srăvechi misive” – cf. Coborâtori din calendare – Unchiului meu Evu Ioan, p. 51.

Nu sunt nicidecum ratări poetice nici modernismele sarcastic-exasperate ale dicteului automat, căci se potrivesc cu haosul satanic, atotamalgamant, al lumii noastre contemporane, al momentului ieşit/scăpat din Ograda Sacrală – puse de Ioan Evu sub semnul sarcastic-îngrijorat al lui Caragiale: „puţintică răbdare domnilor/ce dracu tovarăşi doar ne/integrăm tranzităm nato ue/drogurile corupţia fără corupţi/aviara inundaţiile/anul mileniul caragiale” – cf. Mileniul caragiale(poem patriotic) – şi ar trebui citată aici, în întregime, de-am avea spaţiu tipografic.. – pentru „realismul” ei delirant-exaspera(n)t-poetic, Doina de reformă, p. 64 – care condamnă, prin trimiterea sugestivă, în finalul poemului, la serialul Telefonul de la miezul nopţii – „noapte bună Românie/ orişiunde te-ai afla!” – americanizarea cu totul „răznită” a unui neam de atât de mare profunzime şi nobleţe arhetipal-divină. Nu, totul este la locul său, în poezia lui Ioan Evu. Dar nouă ne-a rămas la inimă, din Columbarul Poetic al Duhului lui Ioan Evu – partea de cer şi de Înviere, căci ea ne dă forţa să rezistăm, într-un veac al Nebuniei-Iarmaroc-Circ – partea de smerenie către Dumnezeu, căci, prin ea, împrumutăm, de la Poetul Ioan Evu – vizionarism pentru un „înviat ev”, re-armonizat, întru Orfeul-Rifeul Carpaţilor, întru Hristosul-Lumina Lumii, Cel „purtat de cer în pântec” : „Mulţumescu-ţi ţie Doamne/pentru cântecul acest(…)/ Mulţumescu-ţi pentru cântec/pentru graiul de pământ – / cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt!” Să sperăm că Poetul Evu va încă spori în mirabilitatea orfică a sublimei sale poezii – iar evul nebun, prin care trecem, va scădea în alienare, faţă de Unicul Reper Cosmic, Real şi Statornic: Dumnezeu.

ADRIAN BOTEZ