O CARTE PE ZI

Traianus: condiţia mesianică a poeziei şi revelaţia singurătăţii sinelui

În ultima vreme valoarea şi originalitatea poeziei se discută tot mai mult prin raportarea la noţiunile de „globalizare” şi „singurătate”. Dacă o concepem ca nivelare a culturilor, prima se taie de la sine ca o creangă pe care stă homo sapiens, inclusiv artistul. Dacă o înţelegem ca pe o contribuţie la înnobilarea umanului, atunci este necesar să ne asigurăm locul şi rolul în această colaboraţiune. >>>>

Toate iluziile, toate cuvintele ard în sufletul poetului ca un anotimp reinventat în consens cu puterea trăirilor clipei. „De la un arbore cu rădăcinile în cer” învaţă „astronomia” … „într-un regat în care / cântecul este negaţia cântecului”.  Se face că omul suferă ori nu  pentru „toate cuvintele de dragoste din dicţionar”, chiar dacă niciunul (dintre cuvinte) „nu s-a făcut om”,  apoi „fulgerul luminând sânii goi la fereastră / e un miracol irepetabil”.

Asemenea unui vulcan ce a erupt, în măsură să erupă încă, oricând, în Geamantanul de sticlă / The glass suitcase a lui Ion Cristofor, poemul e asemenea unui răsărit – se naşte, se reinventează, fiecare vers este dăruit timpului său. Totul e alb sau nu e alb, dar nici negru nu e, sunt toate culorile sufletului… ce iradiază, se lasă privite. >>>>

E îndeobste cunoscut faptul că epistolarul, ca ”text” nonfictional al asa-zisei literaturi de frontieră,  constituie una din sursele importante în documentarea cât mai exactă a vietii si operei autorului respectiv. În cazul lui Vasile Alecsandri, vocatia epistolară este una reală si probatorie în întelegerea mai aprofundată nu numai a acestui profil uman si scriitoricesc, ci si a unor contemporani, într-o epocă de mari prefaceri socio-politice si de modernizare a statului român. Este vorba de personaje de prim-plan ale vietii culturale si politice, dar si de unii apropiati ai poetului, fată de care ”felibrul” bard de la Mircesti nutreste fie o cordială pretuire, fie o mai apropiată întelegere si afectiune, care-i permit să se confeseze cu rezervă ori să se destăinuie în tonuri intime, totdeauna însă mentinând un echilibru emotional si o mai asezată asumare a relatiilor interumane. >>>>

Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi substanţă poetică de neconfundat.

Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un  florilegiu din întreaga sa creaţie. >>>>

Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,

„Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”.  >>>>

Palmaresul cu adevărat impresionant pentru  preatânărul autor Darie Ducan este grăitor, el numărând, pe lângă volume de versuri, teatru, eseistică, publicistică, făcându-se cunoscut în media drept unul din copiii teribili ai scrisului, nu numai prin faptul că a reuşit să debuteze şi să devină membru al URS la vârsta de 18 ani, dar prin întreaga activitate şi prin prezenţa la radio şi televiziune precum  şi la Cenaclul Facultăţii de Litere, Atelier postmodern, alături de alţi studenţi fondatori, precum şi prin declaraţiile îndrăzneţe cu privire la scrierile sale: „Nu se pot scrie cărţi perfecte. Într-o lume de cărţi, eu scriu oameni!” >>>>

Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem. >>>>

De ce trebuie mereu să explicăm inexplicabilul? De ce simţim nevoia să disecăm, să mursecăm realul până la limita cu imaginarul? Ce ne frământă şi nemulţumeşte atât încât să dorim să ne creăm propria lume în care să ne desfăşurăm abilităţile, dorinţele refulate, ideile, împlinirile şi neîmplinirile? Întrebări retorice, desigur.

Proză surprinzător de proaspătă, autentică, de nuanţă autobiografică, tonică, realistă, cu inserturi onirice, ori mai degrabă psihanalitice, roman postmodern de o viociune a exprimării demnă de marii condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan, alias Adala Chifor, alias Elina – personajul graţie căruia s-au încropit aceste rânduri. >>>>

Într-o societate confuză în care toţi aleargă debusolaţi, oamenii îşi caută repere, fie istorice, economice, culturale, artistice. Reperele constituie firul Ariadnei care i-ar putea scoate din labirintul  în care, zi de zi, tot mai mult se afundă. Nu e mai puţin adevărat că există oameni care oferă aceste repere, nu numai pentru cei rătăciţi, dar pentru toţi care doresc să nu-şi piardă busola ci să rămână pe linia de plutire, într-un eventual naufragiu. Aceşti oameni luminoşi şi iluminaţi, răspândesc lumină. Şi sunt destui încă, rămaşi cu candelele aprinse. Unul dintre aceştia este semnatarul volumului “Conjugarea verdelui”.>>>>

Poetul, prozatorul si eseistul Lazăr Popescu (n.    ) s-a afirmat în ultimii cincisprezece ani nu numai ca un autor de mari disponibilităti artistice, dar si ca intelectual de aleasă conditie, prestatia universitară sporindu-i, deopotrivă, statutul scriitoricesc si cel social.

Cultivând cu aplomb eseul critic si studiul literar, ca exercitii interpretative si evaluatorii în plan literar si cultural, dl Lazăr Popescu a investigat câteva subiecte de strictă actualitate literară (Trei exercitii critice, 2007; Cinci voci ale optzecismului, 2008; Sansa si restul, 2009), dar si de asa-zisă arheologie lecturală, menită a evidentia paralelisme, conexiuni, reevaluări, interferente de conceptii si mesaje artistice (Două lecturi arheologice, 2004; Interogatii si revizuiri, 2005). >>>>

V-aţi întrebat vreodată, cât ceresc şi cât pământesc se află în Universul de la Răsăritul Cuvântului? Ei bine, poeta de faţă susţine, cu argumente forte, că locuieşte pe cupola Universului şi casa ei are o singură fereastră la Răsărit. Că poeţii călătoresc adesea cu închipuirea printre aştri, cu capul printre nori, cu privirea la blânda Selene, e adevărat, de când poezia e Poezie. Adică din totodeauna.  Dar că ai locuinţa pe cupola Universului, asta, e drept, nu s-a dovedit. Până una-alta, trebuie s-o credem pe cuvânt. În ultima cameră unde locuieşte, de cele mai multe ori se întâlneşte în taină cu Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puţin. Ei doi stau la un plăcut colocviu. În virtutea acestei intimităţi cu divinitatea, chiar şi razele îi pictează pe buze “zâmbete persuasive”, îndemnând-o să iasă din carapace, adică din camera de taină, pentru că, în stânga sau în dreapta, încă nu se ştie precis, va întâlni un stâlp cu o potcoavă în vârf. Se ştie că potcoava este simbolul norocului, al şansei, şi dacă o mai arunci şi peste umăr, sigur va înflori un pom pe locul căderii. >>>>

Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă transgresează secolele. Sculptor şi povestitor din spiţa lui Ion Creangă, mureşeanul Ion Vlasiu, ţăran din Lechinţa şi-a înscris numele, nu numai în piatră şi lemn, dar şi pe tâmpla unor cărţi memorialistice în care artistul îşi evocă satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii.

Un om care ne-a lăsat o imensă moştenire culturală, atât literară, cât şi artistică, pe care, din păcate, îşi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în atâtea sute şi mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare. >>>>

Fiecare întâlnire cu poezia lui Al Florin Ţene înseamnă o sărbătoare a Cuvântului, o sublimare a spiritului, în care ideile, sentimentele, conceptele se întrepătrund într-o construcţie imprevizibilă, alcătuind un edificiu al optimismului, al încrederii depline în talent şi muncă, acceptate ca daruri divine. Dealtfel cum ar putea fi un scriitor care a publicat până în prezent 34 de volume de versuri şi proză, care a fondat şi care conduce asociaţia literară Liga Scriitorilor Români, cu 30 de filiale, din care 18 în ţară şi 12 în străinătate, decât optimist, încrezător în destinul literar pentru care l-a hărăzit Dumnezeu, întru însufleţirea Cuvântului. >>>>

Paradigma exilului şi, ca urmare a acestuia, literatura diasporei, sau a „evadării” din spaţiul concentraţionar din Est, cel puţin în veacul al XX-lea, s-a impus prin nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec,  Bujor Nedelcovici, Neagu Udroiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pentru a aminti doar câteva vârfuri. Seduşi de Măiastra Libertăţii, artişti şi scriitori şi-au încercat aripile spre zările – patru, încercând să-şi construiască un cuib, o situaţie, un nume/renume şi să fie ambasadorii culturii româneşti în lume. Unul dintre aceştia,  Paul Goma, o voce distinctă a exilului românesc, spunea: >>>>

Uniilă între „mofteme“ şi „ecologia limbajului“. Enciclopedism-hasdeian aureolează lucrarea publicată de curând de Ion Coja, Unu în limba română… (2009*), prima încercare de a realiza o „monografie“, după câte ştiu, a lui Unu, în spaţiul spiritual pelasgo-dac (> valaho-dac), structurându-se în opt capitole ale „panoului central“: «I. Preliminarii. Limitele metodei ştiinţifice», «II. Unu în limba latină», «III. Unu în limba română», «IV. Unu la Eminescu şi Brâncuşi», «V. Unu în Dicţionarul Tezaur al limbii române», «VI. Altele despre consonantism», «VII. Cred într-Unnul Dumnezeu» şi «VIII. Amestecate», spre care se ivesc din planuri complementare alte capitole foarte interesante, aureolând o conştiinţă ce trăieşte intens „limba valahă“ >>>>

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată. >>>>

Lucrarea „Victor Daimaca – descoperitor de comete” (Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010) constituie prima monografie ce se dedică lui Victor Daimaca, matematician şi astronom român al cărui nume a intrat în istoria cosmologiei mondiale. Pătruns încă din anii liceului de pasiunea pentru astronomie, la Liceul «Traian» din Turnu-Severin, Victor Daimaca se înscrie la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, devenind profesor în învăţământul secundar. În perioada 1929-1950 funcţionează ca profesor la mai multe licee din Târgu-Jiu, impunându-se prin seriozitate şi profesionalism. >>>>

…Scoasă de Editura FIDES, din Iaşi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUŢ CARAGEA, intitulată, cu simplitate (nu ştim şi cu câtă modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisivă cultural-problematizantă Prefaţă, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdată, are mari dificultăţi cu cititul pe orizontală…al Prefeţei lui Corneliu Leu – aşa că, „mai va” până la verticala, de Coloană Infinită, a Poeziei!!! – …de aceea şi apar, pe blogul inginerului userist, alegaţii aberante, referitoare la secvenţe…”din alte filme”  – vizionate de domnia sa, >>>>

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră…” şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu instenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!”), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!” >>>>

Apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefaţatoare uluit-strategic aşteptătoare, a lui Calistrat Costin) stârneşte, ca mai toate cărţile sale, probleme şi, deci, exerciţii  de inteligenţă, de conştiinţă – şi problematizări deosebit de grave. Motto-ul, extras din Oana Orlea[1] (cea care „a învăţat meseria de deţinută”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinţă, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Mă îngrozeşte uitarea colectivă. A ţine minte nu înseamnă a te da cu capul de pereţi în fiecare dimineaţă. A ţine minte înseamnă a-ţi trăi viaţa firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile şi micile bucurii pe care ţi le oferă ea, dar şi a şti, în sinea ta, că ştii şi a transmite mai departe. >>>>

Afirmat în ultimii douăzeci de ani, la vârsta deplinei maturităti creatoare, cu antologii de epică populară si culegeri de folclor din zona Teleormanului (Basmul cu Soarele si Luna, antologie de epică populară fantastică si studiu introductiv pe tema timpului si spatiului, Ed. Minerva, 1988; Folclor din satele de pe Burdea, culegeri, Ed. Teleormanul Liber, 1994; Cultul grâului si al pâinii la români, monografie, Ed. Minerva, 1997), dl IULIAN CHIVU a perseverat în domeniul folcloristicii si etnologiei, îmbogătindu-si cercetarea cu recursul la instrumentarul semioticii si psiholingvisticii, la istoria mentalitătilor, filosofia culturii, etnosofie, etică, religie (Semioză si deictica semnului în credintele românesti, studiu de semiotică folclorică, Ed. Universal Dalsi, 2006; Studii si articole de etnologie, Universal Dalsi, 2007). >>>>

…Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, de la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, a apărut, la Editura Gabriel 2005 („Creată ca să lumineze”), Bucureşti, în primăvara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tărâmurile artei”. Această lucrare sintetizează tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Ediţia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românescă (comunicări din 22 de judeţe şi din Bucureşti) şi internaţional-românească (participanţi din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 şi din Australia – 1). De data aceasta, faţă de ediţia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite şi, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondenţele” baudelaire-iene. >>>>

Titlul de mai sus preia un generic sub care, ani la rând, am publicat în revista ”Portal-Maiastra” câteva interviuri cu scriitori de azi care l-au cunoscut pe marele Blaga, între care cel realizat cu criticul Gheorghe Grigurcu este unul din cele mai percutante. De fapt, dl Gh. Grigurcu este cel care ne-a recomandat să-l contactăm pe criticul şi filosoful ieşean Al. Husar de la Iaşi, care l-a cunoscut bine pe Lucian Blaga. Astfel, în toamna anului 2007, în urma unei mai scurte corespondenţe, Al. Husar a fost de acord să-i adresez câteva întrebări, la care a răspuns cu simpatie mărturisită şi amabilitate. Interviul a fost publicat, sub genericul de mai sus, în numărul 4/2007 al revistei „Portal-Măiastra” (Cu scriitorul Alexandru Husar: Lucian Blaga – între amintire şi actualitate, p. 26). >>>>