Octombrie 2011


Traianus: condiţia mesianică a poeziei şi revelaţia singurătăţii sinelui

În ultima vreme valoarea şi originalitatea poeziei se discută tot mai mult prin raportarea la noţiunile de „globalizare” şi „singurătate”. Dacă o concepem ca nivelare a culturilor, prima se taie de la sine ca o creangă pe care stă homo sapiens, inclusiv artistul. Dacă o înţelegem ca pe o contribuţie la înnobilarea umanului, atunci este necesar să ne asigurăm locul şi rolul în această colaboraţiune. >>>>

Anunțuri

Toate iluziile, toate cuvintele ard în sufletul poetului ca un anotimp reinventat în consens cu puterea trăirilor clipei. „De la un arbore cu rădăcinile în cer” învaţă „astronomia” … „într-un regat în care / cântecul este negaţia cântecului”.  Se face că omul suferă ori nu  pentru „toate cuvintele de dragoste din dicţionar”, chiar dacă niciunul (dintre cuvinte) „nu s-a făcut om”,  apoi „fulgerul luminând sânii goi la fereastră / e un miracol irepetabil”.

Asemenea unui vulcan ce a erupt, în măsură să erupă încă, oricând, în Geamantanul de sticlă / The glass suitcase a lui Ion Cristofor, poemul e asemenea unui răsărit – se naşte, se reinventează, fiecare vers este dăruit timpului său. Totul e alb sau nu e alb, dar nici negru nu e, sunt toate culorile sufletului… ce iradiază, se lasă privite. >>>>

E îndeobste cunoscut faptul că epistolarul, ca ”text” nonfictional al asa-zisei literaturi de frontieră,  constituie una din sursele importante în documentarea cât mai exactă a vietii si operei autorului respectiv. În cazul lui Vasile Alecsandri, vocatia epistolară este una reală si probatorie în întelegerea mai aprofundată nu numai a acestui profil uman si scriitoricesc, ci si a unor contemporani, într-o epocă de mari prefaceri socio-politice si de modernizare a statului român. Este vorba de personaje de prim-plan ale vietii culturale si politice, dar si de unii apropiati ai poetului, fată de care ”felibrul” bard de la Mircesti nutreste fie o cordială pretuire, fie o mai apropiată întelegere si afectiune, care-i permit să se confeseze cu rezervă ori să se destăinuie în tonuri intime, totdeauna însă mentinând un echilibru emotional si o mai asezată asumare a relatiilor interumane. >>>>

Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru şi substanţă poetică de neconfundat.

Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un  florilegiu din întreaga sa creaţie. >>>>

Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,

Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”.  >>>>

Palmaresul cu adevărat impresionant pentru  preatânărul autor Darie Ducan este grăitor, el numărând, pe lângă volume de versuri, teatru, eseistică, publicistică, făcându-se cunoscut în media drept unul din copiii teribili ai scrisului, nu numai prin faptul că a reuşit să debuteze şi să devină membru al URS la vârsta de 18 ani, dar prin întreaga activitate şi prin prezenţa la radio şi televiziune precum  şi la Cenaclul Facultăţii de Litere, Atelier postmodern, alături de alţi studenţi fondatori, precum şi prin declaraţiile îndrăzneţe cu privire la scrierile sale: „Nu se pot scrie cărţi perfecte. Într-o lume de cărţi, eu scriu oameni!” >>>>

Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem. >>>>

Pagina următoare »