16 August 2007 – CLAUDIU MITAN, „TĂRÂMUL FRAGIL“, Editura KronArt, Braşov, 2007 (A.I. Brumaru)

Reiau ce am spus, într-o cronică pasageră, la cea de a treia carte de poeme a scriitorului (Să curgă această memorie, 2004): Claudiu Mitan e, de când îl cunosc, un singular, e adică poetul aparte, cum, probabil, puţini vor fi fost cei cu care el a împărţit epoca, boema – poate un Ştefan Ioanid sau un Virgil Mazilescu (cu care se mai vedea împărtăşindu-se întru prietenie, întru poezie), poate un Daniel Turcea… Omul e, deopotrivă, şi un singuratic, nu însă un insociabil: va căuta totuşi, dincolo de orişice aparenţă, numai, ca să zic aşa, colegialităţile bine alese, amiciţiile nestăpânite nu l-au convins niciodată. E solitar până şi în comunităţile de agapă: aici îi stau deja bine murmurul, rumoarea, muţenia, de pe care doar rareori, şi ferit de indiscreţia împrejmuitoare, îşi va ridica, precum de pe groasele ceţuri de începuturi, zicerile, apoi cuvântul.

Ceea ce se remarcă la o analiză mai atentă a cărţilor lui Claudiu Mitan (la care se adaugă acum volumul de faţă) este impresia că fiecare poem s-ar fi aflat într-o elaboraţie nesfârşită, neisprăvită vreodată. Impersonalizarea spusei poetice e aici, aş spune, aidoma aceleia a „originatului” enigmatic risipit şi pierdut între evuri – o dicţiune universală, irevocabilă, fără rest, asemănătoare întrebării iniţiale ori poruncii. Sub vorbele, cum se zice, de obşte, convenţionale, cotidiene, vei găsi aci iniţieri secrete ori prelucrări abstracte ale nemijlocitelor imagini din preajmă, graiul memoriei care sedimentează şi întemeiază. Un temei – poate timpul ce bate egal, fără de ură, fără de părtinire, coborât numai rar, în ceas de graţie, din odihna de nepătruns a clopotului, a cerului. Ca în această „amintire” (din volumul evocat mai sus) a „ieşirii din carte” – în realitate „vederea” necoruptă a aceleia:”…Şi dintr-odată mi-am amintit: Iată,/o vedere e cerul !//O imensă şi nepătrunsă vedere/e cerul.//Şi-n dreapta şi-n stânga/e timpul ce bate.//Egal” (O vedere e cerul) În chipul acesta tărâmul fragil (din titlul celei de-a patra cărţi a poetului, apărută la Editura KronArt din Braşov), care e, cu o vorbă a filosofiei, cel al „timpurilor sărace”, părăsite adică de zeul ce adună totul laolaltă şi oferă sensul, îşi reprimesc graiul, sunt încă în umbra regăsită a cuvântului: „Să ne gândim că toate acestea/sunt umbra ce-o lasă cuvântul/în ceea ce am putea numi/lunga lui călătorie/înspre apusul/înspre răsăritul/acelui străvechi viitor./Astfel să gândim în această poveste.//Şi să aşteptăm/acel trecut glorios” (Astfel).

Poetul străbate abisul – e memoria acolo care ascunde şi păstrează, în care  de regulă cobori -, şi acolo sunt urmele, semnele; le vei atinge însă numai în sărbătoare ori cu inocenţa copilăriei. Poetul le lasă totuşi în noapte, în obscuritatea sentimentelor, fiindcă sensul fiinţei e încă departe şi menirea poeziei nu pare a fi tocmai stricarea legămintelor: „Pentru o sărbătoare a sufletului/logodnă de petale de copil/şi aureola/învăluind lăcaşul memoriei.//Să scriu despre aceasta/cum mi-aş înveşmânta o vină./Şi fluvii lungi purtând corăbii/pe retină.//Deci,/peste sensul existenţei mele,/oricând vor ploua sentimente,/am un pact cu legile interioare/ale fiinţei” (Pentru o sărbătoare). Temele mari ale universului nu sunt aşadar, cum s-ar crede la o apreciere sumară, refuzate în poezia lui Claudiu Mitan, ele sunt însă reduse la înfăţişarea reziduurilor concrete atingătoare îndeosebi de simţuri; astfel halucinaţia romantică e prevenită – iată, deja nu fără o fină intenţie de humor, de ironie, într-un vag registru ludic: „Noi stăm cu capul pe piatră/tu, pe piatra tatălui tău/eu, pe piatra tatălui meu/şi noaptea coboară mereu.//Şi tata cu capul pe piatră stătea/şi mama cu capul pe piatră stătea/şi noaptea la fel cobora.//Eu tac şi ascult/şi iarna trece prin noi,/tu taci şi asculţi/şi iarba trece prin noi.//Era. Deşi este trăim în era/căci tata asemeni cu mama trăia.//Pe steaua Vega,/desigur pe steaua Vega/un greier cânta” (Pe steaua Vega un greier cânta). Registrul teoretic grav, păzit de poet cu străşnicie şi pudoare, întâlneşte în ludic, fără conflicte, şi notele bufe, vindecătoare, crede pe bună dreptate autorul, de crisparea grandiosului. Iată, în această ordine două Jocuri (în cel de-al doilea hermetismul expresiei nereuşind să evite totuşi, pe deplin, ideea de dedublare a eului, a fiinţei, precum – cunoscătorii ştiu – în grafica stranie a lui Morits Cornelis Escher): „Patru copii/sau patru pucte cardinale/rostogolesc sfera./Întâmplări povestite la lumina zilei/Un copil o scapă în întuneric/Bustul bărbos, din marginea aleii/aminteşte dispariţia copilului./Acum jubilează un punct cardinal/şi dezveleşte un loc nemaivăzut.//Patru copii/sau patru puncte cardinale/contină jocul/până încep să-l priceapă”. Şi: „Se-nvârte unul între doi/peste respiraţie nu le poate sări/sub piele nu le poate intra/mereu e prins de-mbrăţişarea lor/mereu pe urme le păşeşte.//Acuma/doi au înflorit în jos/şi unul e toiagul lor de umbră/doi se răsfrâng în el pe rând/iar el se pipăie/cântând a os”.

La Claudiu Mitan (aidoma, după priceperea mea, la Virgil Mazilescu), materia primă, ca să spun aşa, extrasă din impresii îndelung studiate, încăpăţânat remanente, întoarse apoi pe toate feţele, e curăţată totuşi de sarcina comunicării, cuvântul, spunerea se abstrag acum subiectivităţii rostitoare – sunt neimplicate, suverane. Aşadar, poetul e ispitit în caz de uscăciunea, sterilititatea ingenuă a necreatului, a vinovăţăiilor neatinse încă, a nemuririlor vegetale, a unei virginităţi fără de ameninţarea plodului menit altor înrudiri călătoare. Orişice întâlnire cu trupul e doar reminiscenţă (în sensul platonic), realitatea graiului poetic e aidoma vederii pure, aidoma întrebării necorupte: „De ce să ne zidească pe noi cuvântul,/noi răsărind din întrebări/şi întâlnindu-ne cu trupul/plutind cu nonşalanţă peste mări ?//De ce să fim noi ca şi gura/suav iluminând din amintiri/şi să cădem precum armura/ce înflorit-a nevăzută peste miri ?//Noi care suntem doar vederea/acestui grai plutind pe cer/şi pururi vom rămâne amintirea/acelui trup ce ne purtase ieri” (Amintirea trupului).Cuvântul, graiul poetic nu sunt doar transcendente corporalităţii, substanţei reproductibile în serii, singura sa înrudire e consemnabilă, ca în tradiţia antic-orfică, sau în aceea holderliniană, în teritoriul luminilor făptuitoare, unde, atunci când timpurile sunt sărace, se  întoarce: „Plin sunt de cuvinte/şi nu pot spune un cuvânt.//M-a părăsit graiul.//M-a părăsit graiul/şi s-a întors în lumina/care a fost/cuvânt” (Lumina care a fost cuvânt). 

A.I. BRUMARU