22 Martie 2007-MONICA MURESAN:”Steaua de Murano”,ed.Vasile Carlova,2006(Al.Florin Tene )

 

Conceptul de „gândire subiectivă“ (Carl Jung) seamănă cu un radar deschis spre toate direcţiile deodată. El detectează fără să caute. Poeta Monica Mureşan reuşeşte în cel de-al treilea volum de poeme: „Steaua de Murano“, Editura „Vasile Cârlova“, Bucureşti, 2006, volum în ediţie bilingvă: română-franceză, traducere de Paula Romanescu, să redea impresiile subiective prin conotativele semnificaţii poetice, iar limbajul folosit să devină eficient în straturile de comunicare şi, implicit, în sfera gândirii subiective.

Aristotel spunea că: „poezia prinde sâmburele din esenţă, iar relatarea exactă înşiră doar amănunte“. Nu vreau să fac o trimitere directă la poeziile din această carte, scrise în dulcele stil clasic din două motive: unu, că poeta Monica Mureşan depăşeşte simpla relatare comună a întâmplărilor, şi doi, ea a învăţat să ştie că poetul care gândeşte subiectiv, gândeşte metafizic, gândeşte în mod expres intim, gândeşte „deschis“. Aşa se face că un astfel de creator nu are memorie limitată. El poate pătrunde în lumea diurnă imediată, fără s-o parafrazeze neapărat şi convenţional, mişcându-se lesne în zonele în care are loc interferenţa între gândire şi simţire, între intuiţie şi cunoaştere. „Când barca-i ancorată în canal/ Şi clipocesc parâmele sub zid,/ Se zbate-n ritmul vântului un val/ Şi felinarele clipesc timid./ Eu stau şi mângâi vâslele tăcută/ Visând romantică-n acest amurg…/ La balurile de demult trecute,/ La o caleaşcă trasă de un murg…/ Şi-aşa m-apucă amocul deodată/ Şi-mi vine-a râde-atunci de orişicine,/ Că un Ronsard m-a fost iubit de fată/ Însă slăvindu-te-n rondel pe tine./ dar undeva, pe cheiul din Burano/ Sclipesc pe boltă stele de Murano…“ (Steaua de Murano).

Poeta Monica Mureşan este – structural – meditativă, inspectându-şi biografia cu sfială şi tandreţe, transformând-o într-o confesiune nostalgică. „O nostalgie mă lovi în plex,/ Departe-aud al ploilor tumult,/ Vai, semăn cu aspectul circumflex/ Ce-mi chinuia vacanţele, demult!/ Aşa… de-accentuat îmi era versul/ Prin el eu domoleam, adesea, furtuna/ Şi clătinat ca valul mi-era mersul/ Dar nu-mi păsa şi îmi era totuna.“ (O nostalgie).

Metafora, sugestia, spunerea în sine păstrează puterea de penetrare în realul miraculos, în fascinant. Puritatea sufletească face parte integrantă din aspectele neobişnuite ale vieţii acestei autoare de poeme, parcă „rupte“ din spaimele şi bucuriile existenţei ei. Meditaţiile despre suferinţă, iubire, aşteptare, singurătate au ponderea cea mai importantă, sunt cele mai substanţiale din acest volum. Astfel, poemele de aici par a fi idei ilustrate, invadate de sentiment. Altfel spus, poeta Monica Mureşan „vede“ idei cum odinioară Camil Petrescu, însă, mai special, ea simte lacrima temelor dintotdeauna pe care ne-o relevă în versuri memorabile.

Poeta Monica Mureşan (născută la 24 decembrie 1953) caută să exprime sub imperiul autenticităţii, propriile trăiri, cum şi contradicţiile sufleteşti în raport cu lumea în care „se aude viaţa în toate dimensiunile sale esenţiale“ (Gabriela Melinescu). Motivaţia estetică şi de preferinţă a autoarei apare într-o poezie contemplativă, revărsându-se parcă dintr-un prea plin sufletesc, saturat de amănunte şi tânjind mereu după spaţiul, timpul şi mediul visării – determinării – de ordin psihologic. Monica Mureşan scrie cu – steaua (ei) de murano – poeme cu o stăpânire magică a înţelesurilor aproape de o metafizică gravă, irigată uşor filozofic, valoarea semantică a fiecărui fior liric rezidând în puterea nebănuită, de parcă ar deschide ferestre şi ar desfăşura curcubee în faţa ochilor, precum – nişte – energii doldora de înţelepciune, de expresivitate logică.

„E cineva la uşă, e târziu/ În ceasu-n care sforăie planeta,/ Că n-ai găsi pe globul albăstriu/ Un suflet treaz, chiar de-ar veni cometa!/ E cineva afară, ei şi ce?/ Programul meu de vise-i pe retur,/ De ce-aş deschide? Totuşi, cine e?/ Privesc pe geam, nu văd nici un contur!/ Un mesager stelar, îmi zic în gând,/ Ei au venit şi iată-s printre noi/ E bulbucat, e verde şi plăpând/ Mă rog, o fi având nişte nevoi!/ Privesc fantoma ce-o… presimt afară:/ De ce-s oare pe glob singura trează?/ Dar nu mi-e frică şi-mi zic, aşa-ntr-o doară,/ Că eu de mică am fost cea mai vitează./ Deodat’ se luminează cerul tot/ Însă m-am împăcat de-acum cu gândul:/ Probabil, m-a văzut şi-acum socot/ Că în curând o să îmi vină mie rândul!…“ (E cineva la uşă).

Forţe parapsihologice străbat poezia Monicăi Mureşan, căpătând un aer iniţiatic şi împrumutând – ceva – din limbajul oracular al basmelor, unde miracolul şi tămăduirea provin din elementele celeste, fantastice, devenind medium fast pentru poezie… Bunăoară, în poemul cu care voi încheia această – notă de lectură – se sugerează ajungerea la esenţă prin portretizare – o călăuză alegorică în lumea astrală. Aşadar, pentru Monica Mureşan, poezia pare a fi un „jurnal“ existenţial în care tensiunea lirismului este „mediată“ de un reflex al oglindirii în marile experienţe ale propriei sale vieţi. Chiar în poemele de dragoste, poeta se raportează la „modele“, la „chipuri“, la „contururi“ axiomatice, de anatomie paranormale. Confesiunea, emoţia, sentimentul cunoaşterii îmbracă armuri cu eticheta reflexivităţii prin plasticitate şi atmosferă.

„El se-ntoarce din drum. Sub pelerină/ I se zărea costumul bleu-marin,/ Bombatul tors, alura balerină/ Şi trupul fusiform de manechin./ Avea un nu ştiu-ce foarte străin,/ Ghiceai că nu-i oricine şi orice:/ Te aţâţa şi te îndepărta puţin,/ Dar fără ca să ştii, să spui de ce./ Privirea-i se-ncălzea numai la stele,/ Plutea uşor, venit dintre Luceferi,/ N-avea podoabe, nici măcar inele,/ Dar strălucea de fosfor şi sidefuri./ Nimic n-a zis trecând pe lângă mine,/ Părea că nici nu vede că-s acolo./ Cunoscu-l oare, cine-i, cine?/ Şi brusc mi-am zis: dar, poate, e Apollo!“ (Dragoste astrală).

AL.FLORIN TENE