O CARTE PE ZI

Din „proze ultra-scurte“ „blitzuri“ epico-lirice, îndeosebi, pasteluri, „segmente“ din realitatea imediată eternizate în ultimele 49 de zile petrecute de autor în această lume, se constituie volumul Frumuseţea lumii cunoscute (2009), de Artur Silvestri.

În prefaţa O elegie a vieţii, doamna Mariana Brăescu Silvestri iese în întâmpinarea Distinsului Receptor cu câteva lămuriri foarte interesante, privitoare la geneza cărţii: «Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, ma-ronie, începută în sudul Franţei, continuată în Bucureşti. Am desco-perit-o la doar câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mănăstiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despărţea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am des-chis-o: „l’esquisse d’un livre“, schiţa unei cărţi, Frumuseţea lumii cunoscute».

Chipului silvestrian de electrizant critic / istoric literar, ramei silvestriene de prozator / povestitor neoexpresionist, ori paradoxist bine temperat, profilului de teoretician / estetician ce prindea ideea cu lasou de fulgeraşe „molcome“ (cum le-ar zice Lucian Blaga), i se a-daugă încă unul, absolut necunoscut până în acest anotimp de tristeţe postumă, chipul charismatic al blitz-pastelistului, pictor în cuvânt, poet de curcubeu ieşit din tornadă la iluminările, la boiereşti-pil-latienele „eternităţi de-o clipă“, >>>>

„Eu sunt „istorie” – declară Artur Silvestri în Prefaţa la cartea  „Exerciţii de exorcism social, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, carte apărută la Carpathia Press în 2006.

Şi, mi-aş permite, smerită să adaug: Noi toţi suntem istorie. Orice entitate existentă într-un timp material este istorie. Cu toţi alcătuim un Rotund uriaş din Fiinţa Cosmică, din uriaşa Creaţie divină, pe care, Dumnezeu, contemplând-o, la sfârşitul fiecăreia din cele şase zile ale Facerii, a văzut că era bine întocmită, şi că „toate erau bune”. Aşa cum le alcătuise, în perfectă armonie universală – toate erau perfecte. Dar ce nu a fost perfect?

Şi pe Om l-a creat în sintonie cu natura, cu grădina înflorită, în mijlocul căreia creştea falnic, verde, cu roade îmbietoare, Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Călcând interdicţia divină, omul a stricat, a sfărâmat armonia, a distrus echilibrul perfect creat de Dumnezeu, colţul acela de cub ciobit, care-l făcea să nu se mai bucure de perfecţiune.

Extrapolând, până la acea „desluşire de fenomene” de la care porneşte Artur Silvestri în ceea ce priveşte „Faţa imprevizibilă a României”, să aruncăm o privire asupra Cosmosului mic, asupra acelui „Megalopolis valah”. >>>>

Al. Florin Ţene  îşi lasă amprenta conştiinţei în creaţia şi personalitatea sa, demonstrând voinţă şi suflet de poet puternic.

Apropierea celor doi scriitori, filozofi şi promotori ai culturii Artur Silvestri şi Al. Florin Ţene atraşi ca de un inefabil magnet, se deduce din operele lor scrise şi din prietenia lor.

Ziua a şaptea după Artur, cartea autorului Al. Florin Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova, 2009, scrisă la scurt timp după ce Artur i-a rămas prezent în scrieri şi în gând,   acum doar în amintirea câmpului fluid al gândurilor sale mai apropiate sau îndepărtate, este cartea care  respectă destinul autorului –acela de a face bine.   Cartea poetului Al. Florin Ţene  construieşte punţi peste veacuri, conţine adevăruri veşnice vis-a-vis de Artur Silvestri în cadrul lui de viaţă şi nu numai. Simţim acestea, prin intermediul poeziilor lui Florin Ţene, prin cercetările lor necontenite, cu reacţii şi schimbări, cu împliniri şi neîmpliniri, cu desăvârşire sau înfrângere, cu evadări sau depăşiri de sine.    Eveniment socratic de memoria ta consemnat/Să rămână prin noi mai departe, /Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt /Rămânând, acolo Sus, în Marea Carte/Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt. “Lumina din Acrostih” pag. 7.

Versurile croiesc drumul limpezirii unor lucruri în clipe nesfârşite. Credinţa e bogăţia sufletului, ce ne susţine şi înalţă susţine poetul.     Lumea este în concurenţă cu ea/ Şi mai puţin se uită spre Tine sus,/ Tu, Doamne, eşti Călăuza mea/ Când din morţi înviază Iisus. „ A înviat Iisus”pag. 15. >>>>

Aceasta dorita veste vine odata cu cartea “ARTUR SILVESTRI- Vocatia Caii Singuratie” a autoarei Cleopatra Lorintiu, desigur prin  bunavointa Asociatiei ARP-Bucuresti- Romania.

Aceasta carte, un adevarat ghid in marea opera silvestriana apare sub ingrijirea si coordonarea Doamnei Mariana Braescu Silvestri, sotia marelui om al culturii romane, trecut la vesnicia cerurilor(30.11.2008).

Pentru mine cartea insemna un adevarat “chivot biblic” in care se asezase sufletul viu al lui Artur Silvestri ajungand astfel in Australia!

Autoarea cartii doamna Cleopatra Lorintiu ne spune direct despre imboldul personal si de respect ce a avut pentru a aduna  granitul, stralucirile, gandirile, aspiratiile, intr-un cuvant construirea acestei carti de prezentare si intelegere a ilustrului ganditor si deschizator de taine al sufletului romanesc, Artur Silvestri.

Si iata marturisirea: “Vocatia Caii Singuratice” este un eseu subiectiv desprins din felul in care eu percep o parte din opera scrisa si publicata de Artur Silvestri.

Personalitate complexa, fara comparatie in literatura noastra de azi si in cultura contemporana, adorat, idolatrizat de multi, neinteles complet de altii. Artur Silvestri a fost, prin insasi felul sau de a fi, de-a se forma si a creste in valoare si complexitate, in virtute crestineasca si din daruire altruista, prin insasi viata sa si mai ales prin cultul pentru carte si litera scrisa pe care l-a avut, o mare, enorma lectie pe care viata ne-a dat-o intr-o perioada de confuzii sociale. >>>>

De foarte mulţi ani, istoria literară engleză, deşi remarcabilă în realizările sale, cuprinde şi destul de numeroase lucrări potrivit cărora cea mai proeminentă personalitate literară a acestei ţări şi unul din vârfurile literaturii universale nu ar fi existat în realitate.

Personal, în urmă cu mai bine de trei decenii, am avut posibilitatea de a vizita casa memorială a lui William Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, şi am ascultat explicaţiile ghizilor care aduceau dovezi diverse privind multor aspecte legate nemijlocit de viaţa şi activitatea marelui dramaturg.

Cu toate acestea, copleşiţi de amploarea geniului său, sunt numeroşi exegeţii care, din diverse motive, contestă încă nu atât existenţa fizică a omului William Shakespeare, ci capacitatea sa extraordinară de a fi produs lucrări atât de variate, şocante dar şi mereu încântătoare, asemenea celor care sunt cunoscute ca fiind opera shakespeariană. La aproape patru secole de la dispariţia sa, William Shakespeare continuă să îi preocupe pe istoricii literari, atât din Marea Britanie, cât şi din alte părţi ale lumii.  În paranteză fie spus, o contribuţie strălucită, singulară, în opinia noastră, la studierea operei literare a lui William Shakespeare în România, şi-a adus-o regretatul Mihail Bogdan, extraordinar profesor al Almei Mater Napocensis, invitat permanent – în semn de recunoaştere a strălucitei sale munci – de marile universităţi engleze sau nord-americane, pentru a prezenta rezultatul cercetărilor sale eminente în materie. >>>>

Cartea Cleopatrei Lorinţu, Artur silvestri – Vocaţia Căii Singuratice (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009) este un omagiu adus lui dr. Artur Silvestri, personalitate marcantă a culturii zilelor noastre. Este un eseu subiectiv – cum însăşi autoarea mărturiseşte în Epilog subiectiv, realizat în manieră lovinesciană – impresionist – deşi respinge ideea că ar fi critic literar: „Cum nu sunt critic literar, îmi pot permite fericita libertate de a încheia  această carte într-o notă profund subiectivă, chiar personală aş zice.” (p. 305).

Autoarea studiului monografic îşi structurează cartea în funcţie de principalele domenii ale activităţii scriitoriceşti ale lui Artur Silvestri. Noi o să ne oprim la trei dintre acestea, celelalte subsumânu-se acestora.

În primul capitol, Arhetipul călugărilor sciţi, Cleopatra Lorinţu atrage atenţia asupra unui fapt (după cum noi înşine am făcut-o mai întâi în articolul omagial Artur Silvestri – intelectualul renascentist, publicat în revista Viaţa de pretutindeni, anul IV, nr. 11-12, decembrie 2008, p. 24) asupra necesităţii relevării la justa valoare a investigaţiilor în domeniul protoromânismului cultural-literar realizate de către acest om de cultură. Referindu-se la cartea Arhetipul călugărilor sciţi, monografista apreciază efortul cercetătorului de a combate viziunea catastrofistă (corect catastrofică! – n.n.) asupra blestemului întreruperii brutale a istoriei şi culturii noastre: „În sprijinul teoriei care o combate, vin revelaţiile şi accentuările care privesc scitul Anacharsis din Carpaţi…” (p. 29).  Sunt evidenţiate şi meritele incontestabile pentru această scriere: dincolo de atitudinea detectivistică – investigare şi coroborare a faptelor, „Fiecare din aceşti scriitori de epistole sau gânditori sau clerici sunt amintiţi cu contribuţia fiecăruia, bine amplasată în context (…) mi se pare remarcabil (…) modul literar pur în care o face, căci te-ai aştepta, sincer, ca aceasta să fie o scriere seacă…” (p. 36). >>>>

Cartea ilustrului profesor universitar, Doctor Honoris Causa menţionată  cu titlul de mai sus, în prima sa variantă a apărut sub formularea: “Necesitatea religiei pentru individ şi societate”, în anul 1946, servindu-i drept teză pe baza căreia a obţinut Licenţa în Teologie. Au urmat evenimente ce l-au determinat să retuşeze şi să completeze lucrarea anterioară. România a fost supusă unui regim totalitar, ateist, dornic să-l substituie pe Dumnezeu din conştiinţa oamenilor, cu propriile lui reprezentări, decurgînd de aici concluzii şi realităţi nefaste de ordin cultural, spiritual şi existenţial (precizările, sublinierile aparţin autorului). Retuşările şi completările sînt şi urmarea experienţei de filolog (lecturilor făcute cu atîta pasiune), percepţiei atît de evidente că lipsa credinţei religioase aduce mari şi multe nenorociri, pînă la nebunie şi sinucidere.

Cel puţin o întreită calitate a autorului: (de filolog, dr. în filologie, litere), licenţiat în teologie şi profesor, universitar. (spirit ales pentru instruire şi formarea conştiinţei), copleşesc, se manifestă în calităţile acestei cărţi: (Religia suport şi sens al existenţei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1966). Enumerările care motivează aceste ultime constatări, desigur nu vor putea fi încheiate. În dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a necesităţii religiei pentru individ şi societate s-au perindat argumente din domeniile Cosmologiei şi Teologiei. Calea raţiunii pe de o parte şi Calea Revelaţiei – pe de altă parte au fost supuse convingerilor şi unui farmec personal pentru a demonstra, a ne convinge. PROFESORUL întrepătrunde raţiunea cu revelaţia, le desparte din raţiuni metodice şi de comunicare. Forţa vie a acestui demers o imprimă o atît de aleasă inteligenţă. >>>>

Scriitoarea Cleopatra Lorinţiu propune o reconstituire a vieţii şi activităţii lui Artur Silvestri prin intermediul volumului „Vocaţia căii singuratice”, apărut la Editurii Carpathia. Cartea, prefaţată de Mariana Brăescu Silvestri, aduce, prin intermediul poetei, personalitatea puternică a lui Artur Silvestri, conturată aşa cum simte, trăieşte şi conturează în gânduri Cleopatra Lorinţiu. Este marcantă frumuseţea prozelor scriitorului plecat un pic să se odihnească în lumea cu stele, cartea având menirea de a apropia sufletul nostru de inima operei silvestriene. Exegeza operei maestrului sesizează nucleul felului de a fi şi de a scrie: postmodernul neetichetărilor neînregimentării şi neclasificării. Eseul „Vocaţia căii singuratice” surprinde, prin ochiul subiectiv, tot ceea ce înseamnă literatură adevărată, portretul psihologic al omului apreciat de mulţi, neînţeles de alţii, prin ţinuta lui morală aparte. Un om pentru oameni, un om pentru Dumnezeu, un om care nu va fi uitat prin opera gigantă, rămânând parte integrantă din istoria literaturii.
Cleopatra Lorinţiu ne face părtaşi la contopirea operei cu divinitatea, la frumuseţea nemuririi întruchipată în versul celest, la bucuria netrecătoare, la valoarea şi complexitatea credinţei, a dăruirii altruiste pentru litera scrisă şi pentru semeni. Citind cartea, facem cunoştinţă cu un răzvrătit cu un farmec uluitor pe care, din păcate, unii îl cunoaştem doar acum: Artur Silvestri. >>>>

Olimpiu Vladimirov se află la cel de-al treilea volum de versuri (dupa Confesiuni, Tulcea, 1980 şi Semn, Ex Ponto, 2006) cu această, relativ recenta ,,Identitate”, apăruta la editura Ex Ponto din Constanta, cu o grafică de excepţie, aparţinand artistului plastic tulcean Vasile Draguşanu, membru al Uniunii Artistice Plastice din România, Filiala Tulcea.
Olimpiu Vladimirov, acum un pensionar visator care işi soarbe ceaiul la o cofetărie de pe faleza Dunării, privind la anii care trec ca apa, este de  profesie geolog, profesia obligandu-l să cutreiere toată viaţa, cu ciocanul in traistă, batrânii munţi Hercinici in căutarea aurului şi a pietrelor pretioase.Urcând muntele, pipăind stânca, poetul-geolog se identifica el insuşi cu muntele sfânt, dar si cu apa, nisipul, florile, precum reiese din versurile
Sunt muntele/din care se desprind mereu stânci/vise alungate,rostogolite/spre câmpii sau ape/până isi pierd mândria şi numele/devanind nisipul/in care cineva va căuta/stralucirea aurului/.In tacerea pedepsită/doar lacrima/din ochiul meu de piatra/peste anotimpuri/. >>>>

Filozoful,istoricul literar,criticul de artă,ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut.Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”. >>>>

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează  istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta. >>>>

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburatoare prin “tacerea absoluta care definea totul”..Si noptile “erau stranii.Chiar catelul din vecini ‘scanceste emotionat, fara iluzie, in sunete care tulbura”.Artur Silvestri era mereu in dialog cu viul.Auzea sunete, si frumusetea locurilor era inconjurata de o “muzica nesfarsita”.Bucuria ragasirii florilor de-acasa “sanatoase, vii intarite” pentru o clipa i-au dat un sentiment de siguranta.Revenind acasa “mesajele ininteligibile” ale proumbeiolr pe care ii hranea adesa, privind cerul apasator incerca sa descifreze “o potrivire tulburatoare intre vocile acute si culorile plumburii”. >>>>

Nu mă erijez în apărător al Melaniei Cuc în faţa celor ce o acuză de faptul că titlul romanului dânsei, Miercurea din cenuşă, apărut la o editură bucureşteană din România anului 2008, a plagiat titlul volumului de poeme al lui Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), Ash-Wednesday (Miercurea de cenuşă), publicat în Anglia anului 1930, pentru că, astfel, crede a se fi raliat unei „mode postmodernist-optzeciste, nouăzeciste etc.“, „modă păguboasă“, fireşte, oricărei lite-raturi (ce permite plagiatul, „rescriitura” cu textul capodoperei clasice / moderne în faţă etc.), indiferent cărui continent spiritual aparţine aceasta. Dincolo de titlul comun, direcţiile – poematic-elioteană şi ro-manesc-melanian-cuciană – sunt diferite şi originale. De aceea nici nu fac vreo paralelă între poemele din cele şase secţiuni ale volu-mului Miercurea de / din cenuşă (1930), de T. S. Eliot, inspirat din Purgatoriul lui Dante, şi Miercurea din cenuşă (2008), de Melania Cuc, roman ce – ca şi anteriorul său roman, Graal (recenzat de noi la vremea potrivită) – îşi are sursa de inspiraţie, ca „Purgatoriu autoh-ton“, în folclorul valah, de unde îşi recrutează eroi ca pelasgo-dacul Făt-Frumos, ca Ana, Manole ş. a., dar şi eroi din basmul cult (Setilă, Harap Alb), ori în euro-asiaticul folclor al vecinătăţilor, de unde îşi ia eroi ca Rasputin, Contesa, Bulibaşa ş. a., fără a-şi duce neapărat Re-ceptorul la „hapul de nitroglicerină“, invocat în finalul cărţii, un final ancorat în telejurnalele crizei declanşate normal / artificial în octom-brie 2008: «– Aşa, demografia iar a crescut. >>>>

Mulţumită distinsei doamne Mariana Brăescu Silvestri, care a publicat ultimele notiţe ale soţului său Artur, regăsite în agenda maronie de care pomeneşte în cuvântul introductiv, am în faţă o carte de excepţie, cu un titlu de excepţie, „Frumuseţea lumii cunoscute” (Editura Carpathia, 2009) titlu, ce m-a determinat să-i acord sensul psihoid,(comentatorii având datoria să meargă mai departe decât autorii) ca şi cum regretatul confrate Artur Silvestri a lăsat a se înţelege că a fost  înconjurat apriori de semnele destul de banale, cu totul ignorate, ce l-au călăuzit pe calea „lumii necunoscute” amintind aici acele manifestări ale transmisiunii naturale care desfid legile fizicale unde, ideea funcţiei ontologice, între mister şi relevare capătă în cele din urmă sensul descifrat (parţial) al existenţei individului în orizontul misterului.

Concepută ca un jurnal-album cartea, oferă cititorului cronologia unor observaţii dintr-o ordine de fapte fizică, într-o ordine de fapte psihică, acestea fiind notate în perioada dintre 1 septembrie şi 30 octombrie 2008. Aşadar, 1 septembrie, „Trandafirul roşu.” >>>>

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil.

Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime.

Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii.  >>>>

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare. >>>>

Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni? Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani, Ţinteşti, Pogonele. >>>>

Afirmată,în ultimii ani, ca o cunoscãtoare în profunzime a literaturii române şi universale,prezentă cu cronici, recenzii şi articole în numeroase reviste de cultură,antologii (“Mărturisirea de credinţă literară’’ 2008, de exemplu,dintre  cele recente) şi volume de critică literară,Ana Dobre publică o interesantă carte de eseuri, unele apărute în presă, din care desprindem ideea, inspirată şi parafrazată după cronicar, că “nasc şi la Teleorman oameni” de litere.

Titlul volumului  evocă  operele a doi mari scriitori ai lumii, “Don Quijote de la Mancha”  de Cervantes şi “Rinocerii” de Eugen Ionescu, unde spiritul elevat, creator, dedicat duce un război,uneori părând fară şansă, cu obtuzitatea,răutatea,incultura şi mizeria unui mediu ostil ideilor şi personalităţilor superioare.

Prefaţa cărţii,semnată  de scriitorul Gheorghe Stroe, menţionează  informaţia vastă, curajul abordării şi dotarea deosebită pentru teorie şi critică literară,conştiinţa existenţei unui anumit context cultural şi  optimismul funciar al eseistei.

Despre rostul scrisului,Ana Dobre afirmă că scriitorul scrie atât pentru sine, ca să  răspundă la întrebările care îl frământă,cât şi pentru cititor, care se poate regăsi  în operă, utilizând însă cheia oferită de autor. >>>>

Deshid cu emoţie, pentru a câta oară, micul şi elegantul Jurnal – Album ilustrat de Vasile Cercel, Frumuseţea lumii cunoscute, îngrijit şi coordonat de scriitoarea Mariana Brăescu – Silvestri.

Un desen, o fotografie sugestivă ce deschide albumul mă duce  cu gândul în alt timp aşezat, cu rânduieli înscrise pe îmbrăcăminte, pe gestul tandru al boierului stând în picioare, ocrotind pe Doamna sa, aşezată cu graţie întrun fotoliu de epocă, intro ţinută sobră, dar elegantă, cu un detaliu-un şal, ce sugerează discret vremuri ce nu se mai întorc.

O oglindă veneţiană întrun fundal, eliberat de orice alte constrângeri, de linii, de accesorii interioare. O invitaţie la meditaţie.

Doi oameni fericiţi, zâmbind firesc, transmiţând un calm, o duioşie şi o dragoste matură, neostoită, frumoasă.

Dincolo de această fotografie, un alb absolut, ce duce la infinit, zborul gândului.

Pentru cei ce i-au cunoscut pe Artur şi Mariana Brăescu această fotografie –simbol poate fi punctual de plecare în realizarea unui roman al unor destine pline de frumuseţea înţelegerii sensului vieţii, al calmului şi al echilibrului, ce transcend dincolo de contururile prinse în desen. >>>>

Autoare, în 2002, a unui impozant, erudit studiu comparatist, Darie Magheru. Trasee tragice, De la Sisif la Pygmalion (a contat, se ştie, şi ca teză pentru un Doctorat în Litere), a unui roman  existenţial, însă pe strat ideistic (Fatimata, 1995), Mihaela Malea Stroe va risca în poezie, după volumul Spre al nouălea cer (2008), aprecieri deduse, de regulă, din sfera conştiinţei teoretice. Cu ani în urmă i s-a întâmplat ceva asemănător (ştiu, pentru că eram şi eu în caz) Ninei Cassian: caracterizată invariabil şi nemilos ca producând un lirism de idei, va încerca să corecteze în timp prejudecata criticii; opune adică, în cărţile ulterioare nefericitei judecăţi, inspiraţiei cerebrale, cu alte cuvinte, sicităţii reflexiei, emoţia cu rădăcini viscerale, sfidează, provoacă din subterane raţionalul; va ezita, fireşte, între acestea, caută totuşi să le reechilibreze.

Tot astfel, am impresia, Mihaela Malea Stroe, astăzi, cu 7 x 7 poeme de iubire. Dimensiunea (dacă nu deja dominanta) intelectivă din lucrarea poetică anterioară e compensată aci, uneori, prin elementul cotidian, ludic domestic, amintind, de exemplu, de Angela Nache (Mamier), din Miraculum şi Femina (cărţile publicate în ţară): >>>>