21 Martie 2007 – ELENA ARMENESCU:”Iubirea Imparateasca ” , ed. Mirabilis, 2006 ( Dan Bodea )

Este singulară, este unică, este fără asemănare acea Operă a operelor, care se deschide cu Facerea şi îşî încunună finalul cu Apocalipsa, care debutează în stilul cel mai limpede şi se închide spre a ne cufunda în Eternitate, pe tonul şi tronul cele mai încifrate…

Crucea-Lumină, Crucea-Liturghie, Crucea-Iubire, deci cantata treimică care ţine timpurile şi le descifrează începuturile: neînţelesul devine înţeles, nevăzutul devine văzut, negăitul devine grai şi cură în măreţia poemului: „Când tainic s-a deschis în întuneric / Atotvăzătorul, imensul ochi himeric / Pleoapa-Universul, s-a mişcat cu greu / A Unului UNUL Veşnic Dumnezeu… „

Cuvântul poemei ţâşneşte din aspaţialitate pentru a conferi spaţiului contur, trup, chip. Versul înnaintează pe marginea şi în miezul Sfintei Scripturi: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi Pământul. Şi Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumina!”… Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este buna lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facerea 1, 1-4). Nu se poate nicicând demonstra în ce constă măreţia, grandoarea, frumuseţea acestui moment de naştere a luminii din Lumină, lumină care se revarsă apoi în dimineaţa creaţiei ce ne stă în faţă: „Dar nu sunt singur! Lângă Mine a înmugurit / O Energie asemănătoare şi înfinitul a hăuit / El Mi-aste Fiu ce-a izvorât din Mine-stea / Iubire! Iar gândul-duh îl străbătea! „..(Elena Armenescu Iubirea împărătească).

Ne mulţumim să constatăm că Dumnezeu, care vede lumina şi prin Crucea-Lumină creaţia o vede, o menţine, o dăruieşte, o felicită şi se dăruie prin Crucea-Jertfă, deoarece timpul de veşnicie se ţine…

Din nevăzut, văzutul se arată… şi Dumnezeu a zis, denotă faptul uluitor că Dumnezeu nu mai este singur, căci cel ce-ascultă era deja din infinire în finire, adică în „teritoriul” ascultării: auditoriul a apărut din tainice mâini şi prin suflare divină o dată cu prima mărgea de cuvânt: „ Şi dintr-o dată, fulgerat, o iluminare / Le arată că SUNT TREI în fără dezbinare / Putere, Inteligenţă şi Iubire… / Dintru început Treime în fără despărţire… ” ( Ibidem)

Versul poemei înseamnă grandoare şi urcare în ţinuturile solare, acolo unde luceferii cântă şi vulturii consemnează triumful şi nemărginita vedere…

Şi totuşi, nu este linişte, ci tumult, până când Marele Maestru nu-şi încheie creaţia. Iubirea e percepută prin Crucea-Logos, prin Crucea-Jertfă, prin Crucea-Iubire, adică prin natura ei îşi naşte Făptura, îşi zămisleşte cosmosul, frumuseţe de taină. Creatul-Fructul Iubirii – este aşezat în mijlocul Paradisului, care niciodată nu-şi micşorează hotarele, „care niciodată nu-şi ofileşte trandafirii sau pădurea de crini„. Dumnezeu rosteşte şi grăieşte lumea: Cuvântul şi Lumea au ieşit simultan din gura lui Dumnezeu. Cuvântul prin propria sa valoare, prin propria sa mină auriferă, nu poate rămâne atârnat, suspendat în gol, în imensitatea hăului; El creează, El îl aduce de îndată pe cel care îl soarbe, îl priveşte, şi se hrăneşte cu El, pe TU. Înaintea lui Dumnezeu, în abstracţiunea neantului, se desprinde un chip, se arată o icoană: ochiul îl cuprinde, urechea se îmbată de atâta muzică nepângărită: „Atinsă de Inteligenţă, Puterea – Tatăl Dumnezeu / Se învăluie în iubire, şi creează mereu / Şi de-atunci croiesc proiecte şi programe / Matriţe, tipare primordiale, genoame.” (… Iubirea împărătească)

Chipul-Icoană işi reflecta originalul – şi Cosmosul îl imită : „Şi a privit Dumnezeu toate câte le-a făcut şi erau bune” (Facerea, 1,31). Bun, în universul ebraic, înseamnă exact, conform menirii: este imaginea fidelă, desăvârşită şi fără cusur.

La Crucea-Lumină – Logos se permite a urca prin cuvinte-brilian: Dumnezeu priveşte prin prpria sa icoana, om rânduit paradisului şi constată apoi cea mai bună asemănare… Bun, prin urmare, este miezul fiinţial. El are extazul, bucuria de a se încuprinde, de a se înrăma în chipul Lui, de a se admira în oglinda sa vie… şi pe toate le destăinuie cuvântul ce dă substanţă poeziei: „Te-am dăruit Fiului Meu spre bucurie / Dorind ca alta în univers să nu mai fie / ca tine atâta de frumoasă, dar acum / Iată-Mă îndrăgostit, pe acelaşi drum. „.

Lumina din care ne vorbeşte biblia rămâne potop de izvoare şi pentru versul Elenei Armenescu: ea se adapă din sacru şi ni-l dă nouă – cuvântul, poemă – ca pe o bună mireasmă; ne dă nouă pâinea – cuvant – mister din care se hrănesc neamurile pentru a nu seca.

Poemul Elenei Armenescu „Iubirea împărătească” rămâne un fruct rar, dar neamurilor la anumite date ştiute numai de el: ne îndeamnă poemul a privi – multţumire spre tot ceea ce s-a zămislit de soi de la Cântarea Cântărilor pâna la Dante Alighieri, de la Iov şi Isaia până la Milton sau Ioan Alexandru. Poezia Elenei Armenescu este o rugăciune perpetuă care vindecă, care înfrumuseţează, care purifică, care te umple de nestemate, care te îmbogăţeşte spre a fi demn de paradisul reaflat: „ Sunt cel ce Este aerul care-l respiri / Sunt Cel care hrăneşte două firi / Sunt căutatul de firea pământească / Sunt Cel aflat în firea dumnezeiască.„

Înainte în cer de lumină, este lumina care ţese, face din cele Trei Persoane divine un singur Dumnezeu: din Dumnezeu şi din om îl face pe Cristos; din două fiinţe care se iubesc face una singură; din bărbat – femeie, dualitatea bărbat-femeie… Şi se pierde întunericul… Şi se face lumină, înseamnă reaflarea comuniunii, continuitate chiar în adâncurile pământurului ori în asprimea tenebrelor… De peste tot înţelegem : „Sunt cu voi”. Poeta ne reînscrie în raiul niciodată pierdut, în paradisul niciodată părăsit de Adam-ul uitat, fiindcă Regele Crucii este cu noi: „Sunt Soare şi lumină, cerb şi ciută / Sunt cerul ce pământul îşi sărută / Sunt bucurie, sunt proaspătul izvor / Vulturi îndrăgostiţi ori porumbei în zbor! „…

Comuniunea devine principiu divin şi axul care ţine marea creaţie care se apropie de Ieremia şi se adapă din Sf. Augustin sau Sf. Paul. Poezia ori este rugăciune foc ori este imn de laudă, ori nu este nimic, spunea suveranul pontif.

Comuniunea devine, în versurile poetei Elena Armenescu, principiul dumnezeiesc… şi aici fiinţează fărâma de eternitate, pâinea veşniciei: versurile ne ţin în ziua facerii care este Botez, Regăsire şi Cununie: „Te vei topi din nou de dor adânc / De strângere, de zbatere-n prelung / suspin – sub bolta senină, îmbietoare / iar Armonia va triumfa zâmbind sub Soare! „

Cuvânt din cuvânt, bob de grâu curat şi sfinţit prin lacrima trudei şi a neîncetatei căutări, ne oferă Elena Armenescu: cuvânt care să ne întrame, cuvânt care să ne arunce în răcoarea serii – dimineaţă, după atâta arşiţă şi deşert, cuvânt care să ne împlinească şi să ne rânduie Columnei, adică Crucii-Liturghie, lăsând loc gândului să se întrebe: ce face Omul (creat tot din iubire,) cu marea, vechea, prima dragoste a Creatorului, cu planeta Pământ ?

Cuvântul Elenei Armenescu este o rugăciune negătată care ţine cerurile deschise: este o binecuvântare că un astfel de crin a apărut, a răsărit în Grădina Maicii Domnului, cum definea spaţiul Nord-Dunărean, suveranul pontif Ioan Paul al II-lea.

Acest poem-lacrimă-lumină este dispunerea poetei între „oamenii” de geniu pe care paginile literaturii şi istoriei îi va destăinui…

DAN BODEA