O CARTE PE ZI

Este surprinzător impactul peren, revelatoriu, trăit de poetul Traian Dobrinescu, în prelungire, după succesul înregistrat cu volumul de debut Cântec de violoncel – 60 de texte lirice apărut în anul 2002, la Editura Ziua. Am spus „în prelungire“ având în vedere următorul volum care ne confirmă consistente unui demers liric îndelung amânat.

Indiscutabil original în rostirea lirică, poetul constată, cu a! doilea volum, că, deşi amprentele îi sunt distincte, inconfundabile, parcurge, totuşi, un suiş cu borne / „urme“ de neocolit. Urme se intitulează sugestiv volumul la care ne vom referi şi care îl „disciplinează“ pe poet în acceptarea / asumarea nobilului canon / ritual al exprimării lirice. Pentru el, lirismul rămâne, ca şi pentru acei pe urmele / paginile cărora a luat cunoştinţă de inefabilul poetic, singurul reper către care aspiră: cel care te înalţă în sublim şi te salvează de amăgitcarea atracţie a magnetismului teluric. Temele şi motivele care dau profunzime şi substanţă noului demers liric al lui Traian Dobrinescu nu diferă în mod Iniţial de acelea din Cântec de violoncel. Am zice chiar că le continuă cu sonorităţi afective mai decis neliniştitoare. Philippidian vorbind, par să sugereze finalităţi ce anunţă „marea ispăşire“, un preludiu thanatic şi o singură posibilitate de salvare şi dăinuire – „M-atârn de tine, Poezie!“.

Volumul se deschide cu semnul mitologic al începutului? Genessis: Cuvântul = Alpha, şi întreaga devenire mito-poetică. Urmele se înscriu într-un timp ieşit din timp. Extras din măsurătorile lui Cronos şi învălurit într-o devenire din care trecutul a fost abolit. El devine stare, trăire, levitaţie evanescentă, visare.

Calm, la început, pseudo-dialogul cu divinitatea va deveni tot mai tensionat cu fiecare poem, cu fiecare aşezare în vers a unei insinuante insatisfacţii a zbaterii de gând. Insatisfacţia canonului implicit actului creaţiei, mereu nedesăvârşite, face să mocnească o blândă / „amicală“ revoltă. Nici măcar libertatea pe care şi-o asumă de a se tutui cu Dumnezeu nu atenuează viciul dorului de absolut: „Toţi şi toate sunt în mine ca nişte largi vitrine. Cât am mai trăit! Şi nici nu ştiu de m-am descoperit! Ce timp mai sunt! Ce cântec cânt! Mă duc. Mă-ntorc. Mă las împrăştiat de vânt… M-adun într-un cuvânt, alte zăpezi înfrunt“ (Ce timp mai sunt!). Cine sunt eu? Cât adevăr?, Doruri, Ce rămâne etc. sunt titluri de poeme ce divulgă o dureroasă criză de identitate şi integritate spirituală. Refuzul unei identităţi incerte, anoste, maladive, teme: „Când dorul mă cuprinde, altcineva trăieşte-n locul meu… Ce lume trece, ce lume vine, din nou sunt singur, sunt iar cu tine. Ce viaţă vine, ce viaţa trece, îmi este cald şi-mi este rece“ (Doruri). Şi un înfiorat adevăr: „Cine suntem? Ce rămâne?“.

Dacă ar fi să ne rezumăm la câteva repere, de neocolit în acest volum, am începe aşa: Urme – 51 de texte lirice este structurat pe câteva coordonate, inteligent contopite în text, sub o „acoperire“ ce se cere desluşită sub variate accepţii. Ba am zice că autorul lasă fiecărui cititor posibilitatea uneia ori alteia dintre interpretările / accepţiile posibile. Procedeu legiferat în lirică. Abia în al douăzeci şi optulea poem – Oho, ce pedepsit! – îi desluşim crezul poetic manifest. O ars poetica neaşezată şi neexprimată ostentativ în prima pagină: „Te grăbeşti, atras de un făţarnic ideal. Când te grăbeşti, eşti pedepsit. Oho, ce pedepsit! Ohoo, ce pedepsit! De pământ lovit! (…) încet, să mergi încet, să suferi, să-ţi plăteşti râsu! cu plânsul, în pas domol, nici vesel şi nici trist, schimbând din când în când, haina divină cu cea de anticrist“.

În acest poem, încărcat de exclamaţii şi interogaţii emotive, aflăm transpus adagiul latin ce-l nelinişteşte pe Tudor Arghezi – festina lente, remediu al temperării exceselor vanităţii epidemice. Nu mai cochetăm cu destinul / moira, ci căutăm o şansă oriunde. Traian Dobrinescu a ales POEZIA, poezia ca şansă.

Şi refuzul stagnării spirituale boţite de fi prea mult zgomot (pentru nimic!).

Speriată, o mare ooetă naufragiată în politică a strigat:

– Se vorbeşte atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea.

Deci, înapoi la… Poezie!

Nu mă voi opri / referi la tot ce cuprinde acest volum în amănunt.

Voi relua succint timpul ca temă şi supratemă în volumul Urme; semnat de Traian Dobrinescu şi apărut la Editura Cartea Românească. Ecourile vin de la iluştri înaintaşi. Horaţianul Cârpe diem, „trăieşte clipa“, în varianta clasicizată de Goethe, „clipă, rămâi!“ în celebra lucrare Faust şi mai înainte amintita expresie – festina lente, cu aproximativ aceeaşi semnificaţie lirosofică, nu constituie un imperativ la stagnare, şi nici în volumul la care facem trimitere nu este vorba de aşa ceva, ci de intensitatea trăirii spirituale a acestei fulgurante unităţi de timp / trăire.

Invoc în acest sens pe ce! mai hulit român de către… români, Eminescu:

„Nu e păcat/ Ca să se lepede/Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?

Impalpabila curgere a timpului o măsoară şi contemplă heraciitian Traian Dobrinescu, reluând mitul râului ca devenire, crug vital, schimbare, identificare:

„Lunca mea de ieri, lunca mea de azi, eu sunt râul verde în care te scalzi“.

Acest verde al râului îl reperăm, surprinzător, ca fiind un motiv liric inedit prin originalitatea infuziei de lirism elevat. E un verde noncromatic şi se percepe cu sufletul. Emanaţie / expresie / efect al reflectării în ogiinzile spiritului. O „culoare“ care nu se priveşte, ci se trăieşte intens. Un „verde“ psihologic, tinzând spre metafizic.

Râul verde reprezintă o lentilă cosmică mişcătoare, re-evaluatoare şi întâiul semn al unei răzvrătiri care nu neagă, ci afirmă: „râul sunt eu!“.

În poemele lui Traian Dobrinescu nu întâlnim „verdele crud“ bacovian, simbolist, ce-şi cere o individualizare distinctă, pură, ci un verde monocolor, dinamic, vitalist, substanţializat, exprimând o frenezie de sorginte hedonistă. Un verde „reabilitat“. „Ochi verzi“ în care îţi afli extincţia / contopirea în Eros: „mor din verde-n verde“, sugerând cadenţa „ca din timp în timp“, „femeia mea verde“ – proiecţie auroreală, halucinatorie, într-o planetă-nălucire; „doruri verzi de nuntă“, de înălţare / împlinire în sublim, „sufletul culorii!“.

Înaintăm cu deducţia către un verde expresionist, incendiar, precum cel al chiparoşilor taifunici din tablourile iui Vincent van Gogh, cu irizări de smarald fiuid şi întunecimi-luminoase de jad.

Un verde nocturn, nu solar.

Sunt tentat să cred, lectura repetată pare să-mi confirme, că autorul acestor „urme“ lirice impune un puls vital, mitizând un cromatism al substanţei fiinţale. Ar fi de ştiut culoarea „mărului erotic“, din reluarea textului sacru, care nu ne vorbeşte despre „culoarea fructului cunoaşterii / oprit“, dar mergând pe firul mitului vom observa persistenţa literară a verdelui. Porumbelul, purtând „o ramură verde de măslin în cioc“, îi vesteşte lui Noah sfârşitul potopului. Un alt şarpe / Lucifer nu va merge pe urmele înaintaşului său paradisiac în a spori osânda „păcatului originar“, ci va veni în ajutorul omului picurând elixirul vieţii din verdele de viperă ai veninului în cupa-simbol al medicinii, sugerând o şansă a purificării. Se pare că acest „verde liric“, miracolul său, l-a tentat şi pe Arghezi. Ce altceva ne lasă de înţeles:

„Veninul strâns i-am preschimbat în miere /Lăsând întreagă dulcea lui putere“.

Verde, culoare „lirică“ a vieţii, susţine, în fond, acest mit inepuizabil. Traian Dobrinescu, în „textele“ sale lirice, pune constant un accent dinamic pe viaţa trăită intens, plenar, începând cu unitatea ei de măsură cea mai mică, dar esenţială – CLIPA! Singura care confirmă prezentul. Nu o „consumă“ fără saţiu, ci o celebrează ritualic, intens, participativ, dyonisjac. Imperceptibila „curgere“ a timpului doar clepsidra inimii poetului o măsoară şi o filtrează, melancolic, viciat de absolut.

Momentul, ori Clipa, ce ne ţine ancoraţi în cotidian este în poezia lui Traian Dobrinescu pulverizat(ă) şi orientat(ă) spre zone încărcate de fiorul transcedental, lumai de poezie, captat(ă) prin infinite antene. E o desprindere de teluric, o nălţare în zone pure, în visare, cu fiecare poem, strofă, vers, cuvânt, aspirând utopi/ liric(?) apropierea, învecinarea cu nemărginirea.

Erosul, omniprezent, este tot de extracţie / obârşie mitică, dar ridicat în sublim. Niciodată vulgarizat. Poetul nu se adresează biblicei Sulamita, dar sunetul lyrei, harpei, muzicii divine, în mod voit, nu este suficient estompat, ci, din contra, descătuşat:

„Leagă-ţi, iubito, părul la spate şi vino ca vântul la poarta de noapte!

Vino, iubito, aşa cum te ştiu, albastră-n priviri sub cerul pustiu!

Vino, iubito, cu sufletul cald, te-aştept lângă noapte, când stelele ard…“

Ca şi în poemul Toate verile şi toate femeile ori Amintiri cu Metania iradiază un fluid, un suspin erotic, abstract, inefabil, metafizic. Dar freamătul erotic, fiinţai, este lipsit de icnete interjecţionale zoo.

Erosul, cel mai nobil sentiment uman, rămâne la altitudini alpestre.

CUVÂNTUL – titlul poemului ce deschide volumul – ne trimite la miracolul LOGOSULUI, care transformă increatul în creaţie, sugerând participarea la o infinită GENESSIS, prin harul insuflat din impuls creator, divin. Un însemn al damnării onotologice, al competiţiei cu sine. De aici şi „sămânţa“ răzvrătirii creatoare. Dezinhibiţia de tot şi de toate nutreşte acea desprindere din logos şi rămânere în cuvânt.

Autointerogarea, interogaţia reproş (ca în psalmii arghezieni!) adresate unei divinităţi simţite ca… rudă, prin chipul şi asemănarea LUI:

Am fost creaţi de EL şi, liric, nu este îndreptăţit să ne uite.

În poeme ca Eretica, La margine de răspuns, La margine de viaţă şi altele, ecourile psalmilor din literatura profană, temele şi motivele încărcate afectiv/emotiv ne reamintesc ceea ce prea uşor şi adesea uităm. Un duh thanatic, lipsit de fiorul glacial, îl propulsează pe poet în temeritate, în a afla ceea ce romantic tot caută, avântându-se riscant dincolo de limită. Calea nu este nouă, şi nici insatisfacţiile.

Traian Dobrinescu Dare să aleagă o soluţie amiabilă în raport cu divinitatea. Este vorba de o Divinitate în vocativ, coborâtă din tării, din transcendent în domestic, în profan. Personificarea divină are un roi de partener colocvial, mai blând, nearghezian, un vocativ către o persoană a doua generalizată, căreia îi adresează răzvrătirea sa lirosofică.

Şi, totuşi, indiferent de masca etalată, Traian Dobrinescu este un liric rebel. Un răzvrătit prin autocontopire la actul creaţiei, nu prin uzurpare. în actul său creator (geneză lirică!), poetul nu strigă precum Dionis: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…“, riscând prăbuşirea. Cutezanţa sterilă, iluzorie, nu-l încearcă, dar orgoliul implicit e clamat, însă neostentativ.

Să rezumăm:

Eu sunt nul, eu sunt călătorul şi nebunul (romanticul!), eu sunt cuvântul-al-pha („şi cuvântul plutea peste ape, şi cuvântul era…“). Atitudine de neistovîn actul de creaţie. Damnaţiune niciodată prescrisă!

„Vino, iubito, să-mi fii blândă moarte, că vreau să petrec cu tine la noapte!

Să vii lângă mine, iubito, aproape, să trecem cântând prin pânza de moarte!

Să trecem abisuri şi ceruri înalte în această nebună, sălbatică noapte…“

(8 Decembrie 2005, NewYork Magazin)

GEORGE MIREA