23 Aprilie 2007 – RADU P. VOINEA – „Evocări“, Ed. Alma ,2006 , Craiova(Doina Dragut)

Cel de-al doilea volum al lucrării „Evocări“, apărut la editura ALMA din Craiova, în 2006, ingrijit de acad. Radu P. Voinea, cuprinde între copertele sale tulburătoare episoade confesive – „crâmpeie de viaţă“, cum spune distinsul academician.Aflăm din „Cuvântul înainte“ al primului volum (Ed. ALMA, 2005) că, în anul 1971 (primăvara), Biroul Prezidiului Academiei Române a hotărât înfiinţarea unui ciclu de conferinţe la care să participe membri ai Academiei, precum şi alte personalităţi ale culturii române „pentru a evoca momente din viaţa lor“.Conferinţele aveau loc la Casa Oamenilor de Ştiinţă (COŞ), într-o sală de 80 de locuri. Celui care conferenţia, la început, i se făcea o scurtă prezentare de către preşedintele sau secretarul Academiei, iar la sfârşit urma un scurt program muzical susţinut de studenţii de la Conservatorul din Bucureşti. Conferinţele erau înregistrate pe benzi de magnetofon şi, aşa cum remarcă acad. Eugen Simion în „Cuvântul înainte“ al celui de-al doilea volum, „aceste evocări se constituie (…) într-un fel de tezaur al Academiei Române“.

Constantin Ionescu-Târgovişte evocă personalitatea şi drama profesorului Ion Pavel, conducătorul Clinicii de Nutriţie, pe care o înfiinţase şi unde formase prima generaţie de diabetologi din România. Figură marcantă a medicinii româneşti şi europene, laureat al mai multor premii internaţionale, la vârsta de 70 de ani, prof. Ion Pavel este dat afară din clinică, în preajma pensionării, iar lucrurile sale sunt scoase pe holul clinicii de conf. Ion Mincu, cel care urma să-i ia locul. Lucrul acesta l-a durut atât de tare pe profesor încât n-a mai trecut niciodată pe acolo până la sfârşitul vieţii sale.Dimitrie Vatamaniuc istoriseşte, printre altele, întâlnirea cu G. Călinescu  pe când dădea examen la Academie, unde erau 15 candidaţi pe un loc. D. Vatamaniuc îi spune „divinului critic“ că are o nelămurire în legătură cu îngerii pe care în „Estetica poeziei“ acesta îi descrie ca fiind asexuaţi, iar în „Istoria literaturii române“ afirmă că au crize erotice. Lui G. Călinescu i-a plăcut această observaţie, l-a lăudat că are imaginaţie şi astfel a trecut examenul, iar ceilalţi 14 au căzut.Răzvan Theodorescu vorbeşte despre rădăcinile sale (părinţi, bunici), trecerea sa prin viaţă, dar şi despre oamenii cu care a venit în contact şi care au „suprema calitate de cărturar român“. Îi evocă aici pe prof. Emil Condurachi (tatăl Zoei Petre), pe prof Ilie Murgulescu, pe criticul de artă George Oprescu, pe acad. Nicolae Cajal etc.Marius Sala îi evocă pe doi dintre maeştrii săi, membri ai Academiei Române: Iorgu Iordan şi Al. Rosetti, pe care îi numeşte „cei doi stâlpi ai înţelepciunii“.

Mircea Petrescu-Dâmboviţa aminteşte despre profesorul său de liceu Aetiu Hogaş, fiul prozatorului Calistrat Hogaş, cu figura lui de dascăl de provincie, cu necazuri şi curiozităţi. Vorbeşte apoi despre istoricul Ion Andrieşescu, director al Muzeului de Antichităţi (cu contribuţii remarcabile în domeniul Preistoriei României), despre prof. Ion Nistor (un demn urmaş al lui Vasile Pârvan). Îl aminteşte în evocarea sa pe marele cărturar Nicolae Iorga, care ţinea „prelegeri fluide, cu mare bogăţie de date şi interpretări originale“, uluindu-i pe cei care-l ascultau.
Matilda Caragiu-Marioţeanu evocă figura fratelui ei, actorul Toma Caragiu, mort la cutremurul din 1977.Mircea Maliţa descrie întâlnirea lui cu scriitorul Mihail Sadoveanu, în anul 1949, când acesta era vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale; vorbeşte despre necazul lui Lucian Blaga şi despre umilinţa la care a fost supus, fiind îndepărtat de la Academie; cum l-a cunoscut pe Gala Galaction şi despre legătura sa cu Grigore Moisil, cel ce „avea replici pline de umor, iar întâmplările cu <Moisil> făceau turul oraşului“.

Nu-l omite nici pe Ion Barbu (Dan Barbilian), cel care printre poeţi era matematician, iar printre matematicieni era poet. Vorbeşte, de asemenea, despre Tudor Arghezi, cel căruia „îi plăcea să facă calambururi“.Volumul mai conţine evocări cu: dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, ing. Panaite Mazilu, acad. Margareta Giurgea, dr. ing. Mihai Bălănescu, acad. Gleb Drăgan şi dr. Leonida Gherasim.
L-am lăsat la sfârşit pe academicianul Radu P. Voinea, în carte fiind primul, care, cu modestie, spune: „Aş dori să vă mărturisesc cât de greu mi-a fost să scriu această evocare. Este atât de dificil să vorbeşti despre propria ta viaţă, să alegi din noianul de întâmplări pe care le-ai trăit pe cele care ar putea interesa un public (…)“.Trece fugitiv în revistă datele biografice, vorbeşte despre câţiva profesori de liceu, elogiindu-l pe cel de latină şi chiar recită în latină un pasaj din „Metamorfozele“ lui Ovidiu.Aminteşte o frumoasă întâmplare din anii ’50, când exista o dispută între matematicieni şi ingineri în legătură cu matematicile pure şi cele aplicate, cei dintâi susţinând că există numai matematici pure. Cu stilu-i tăios, Grigore Moisil a replicat: „ Există şi matematici pure şi matematici aplicate. În matematicile pure, cercetătorul face <cum trebuie, ce poate>; în matematicile aplicate face <ce trebuie, cum poate>“.
Dl. Radu Voinea mai numeşte aici pe câţiva dintre oamenii cu care a colaborat la Academie: acad. Miron Nicolescu, acad. Ştefan Milcu, acad. Remus Răduleţ, acad. Atanasie Joja, acad. Şerban Ţiţeica etc.În finalul evocării sale ne face o mărturisire, „un ultim act pe care l-am făcut în calitate de preşedinte al Academiei Române“. În proiectul pentru decretul din ianuarie 1990 în legătură cu Academia Română a propus ca aceasta să numere 230 de membri, ceea ce însemna 1:100.000 din populaţia ţării (23.000.000 locuitori, la acea dată). Propunerea nu i-a fost respectată şi în decret a apărut numărul 181.Acest al doilea volum al „Evocări“-lor (ca de altfel şi primul) este o carte de literatură bună, aşa cum spune criticul literar Eugen Simion în prefaţă, o literatură indirectă, o literatură confesivă, care interesează în egală măsură atât pe umanişti, cât şi pe oamenii de ştiinţă şi, de ce nu, pe oamenii de rând.

DOINA DRAGUT