19 Septembrie 2007 – FLORIN PARASCHIV: „UCENICUL INIŢIAT“ (Adrian Botez)

Când cineva, precum Florin Paraschiv, este un superb eseist, timp de o viaţă de om – este foarte greu (dacă nu imposibil) să nu rateze în alte genuri/specii literare. Iar cazul lui Florin Paraschiv este unul chiar special: deşi devorat de idee, este un intelectual prea paşnic, utopist de paşnic (uneori, chiar narcisiac de paşnic) pentru ca fiinţa domniei sale să accepte altceva decât speculaţia “brillantă”- mergând, în registrul pur narativ, cel mult până la anecdotă/anecdotic (savuroasă anecdota, parabolică – am văzut aceasta în cărţile sale precedente! – dar…cam atât, neangajând vijelii interioare ale Naratorului). Or, povestirea, nuvela, romanul – presupun stare de conflictualitate, răzvrătiri zburlite, alarme teribile, tăieri ale respiraţiei, pline de nelinişti şi groaze. Iar Florin Paraschiv, după cum ne-a vestit devreme, pune surdină şi “temperare” (aproape cu de-a sila – silă făcându-şi, uneori, chiar sie însuşi! – spre autodisciplinare interioară) vieţii-realităţii. Şi cazul Ucenicului iniţiat confirmă: rateu deplin ca povestire – succes desăvârşit ca eseu!!! Şi totuşi… – totuşi, efortul interior al lui Florin Parachiv de a se desprinde/delimita, fie chiar şi în plan teoretic, declarativ/proiectiv, de eseu – este semnul unei mari bătălii interioare cu sine însuşi: Măria Sa Autorul ne vesteşte, aproape pe muteşte, că nu mai e dispus să rămână un spectator pasiv al Teatrului Infam al Lumii – ci vrea să sară pe scenă… – să FACĂ (orice!), nu doar să privească înregistrativ, meditativ, introspectiv etc. Vom mai vedea, în viitor…

Deşi Florin Paraschiv se ambiţionează, din toate puterile, în pseudo-povestirea Ucenicul iniţiat (iniţiatul îl ştim – este Traian-Florin Paraschiv… – dar s-ar putea să se sugereze că, în mediul românesc, şi în genere: MODERN – orice Maestru nu poate ocupa, în Munte, poziţia imperial-cosmică a Magului eminescian – ci se află, etern, “sub vremi”, adică sub Viscolul Schimbării/Transfigurării – el trebuie să rămână, în veci, Veghetor-Ucenic, având în vedere schimbările aiuritoare ale ambientului socio-politic-spiritual terestru, extrem de dese şi imprevizibile – singura constanţă a vieţii noastre moderne fiind inconstanţa) – să creeze un centru narativ relaţional, prin Traian (de fapt, perfectul, până la absoluta suprapunere – alter-ego al lui Florin Paraschiv)– şi un perimetru narativ, prin alte trei personaje:Exilatul, Taciturnul şi Ţăranul – nu avem de-a face decât cu o singură voce, împărţită la patru difuzoare-guri (nu se reuşeşte deloc personalizarea personajelor – în ciuda replicii Ţăranului:”Suntem un neam amăgit” – sau a Taciturnului, care prea seamănă şi el a Ţăran, în expresia sa verbală, de tip ardelenesc-mesianic:”Aveau dreptate crăişorii noştri” – cf. p. 28). Şi această Voce Unică narează, meditativ, într-un discurs-comentariu amar (sub masca imparţialităţii şi a detaşării temporale, a perspectivei istorice, pe care ar da-o mediul românesc postrevoluţionar, al mineriadelor, I.M.G.B.-ului şi “Apacăi”(cf. p. 30), asupra celui de-al doilea război mondial) – veşnica neşansă românească – neşansă aflată, de fapt, sub imperativele unei prea strâmte istorii. “Boicotul istoriei”, de care vorbea Blaga, nu este decât o metaforă frumoasă: Florin Paraschiv, atunci când, în singurul punct non-eseistic al “povestirii” – finalul, spune:”Cei 4 bătrâni se simţiră mai cărunţi decât Timpul” – nu vrea să sublinieze atemporalitatea Spiritului Românesc, ci veşnica stare de tragedie a acestui Spirit, doar pe jumătate asumată – pe de cealaltă jumătate căzută peste capetele oamenilor de-aici, odată cu cerul şi belelele…

Pseudo-povestirea începe astfel:”Haupt-Kampf-Linie, aşa numeau Hitler şi Guderian acea linie absolută de rezistenţă împotriva hoardelor bolşevice, între Carpaţi şi Dunăre, unde puternice forţe germane şi române ar fi trebuit să reziste, începând din august 1944”.

Dar omul propune şi Dumnezeu (prin propuşii/prepuşii săi…) dispune…Bolşevicii ruşi (şi români…), un blestemat (de mult necontroversat!) 23 august 1944, trădarea Apusului (atât de idolatrizat/zeificat, atunci ca şi azi… – dar murmurele apostate se înmulţesc…).Meditaţia strălucitului eseist care este Florin Paraschiv pare a merge în direcţia constatării că, deşi geografia, mână-n mână cu teoria probabilităţii – merg spre desemnarea României şi românilor drept izvoare de şansă şi rezistenţă şi fericire prin succes istoric (propus să fie/devină chiar planetar…) – realitatea strict ştiinţifico-istorică întoarce totul pe dos: nu numai”alţii” ne amăgesc – ci şi noi ne auto-amăgim, ba chiar şi transcendenţa ne râde în nas! Degeaba politica “celor două săbii în teacă” – degeaba chiar utopia meditativ-propusă a lui Traian:”Lancea pregătită, plus dimplomaţie subţire” (cf. p. 28) – căci istoria ne perpeleşte tot pe partea care îi place ei…Fatalism? Nu, ci realitate istorică jalnică – aceeaşi realitate care îl transformă pe “Christul slav, chinuit şi disperat, vai de mama lui” (cf. p. 23: “Trebuie să fie vreunul din armata lui Vlasov” – dar aşa ca acesta arată toată istoria, şi ea esenţial nefericită, a Rusiei prea militarizate şi modern-politizate, a ultimelor două veacuri – şi istoria, la fel de ciudat de jalnică, a prea militarizatei şi modern-politizatei Germanii, de la Frederic cel Mare încoace…) în sperietoarea popoarelor…

Concluzia eseului/pseudo-povestire, Eseul Amăriciunii, al unui Florin Paraschiv care, de mult, nu mai rămâne zâmbitor-cinic, neangajat în realitatea celor despre care scrie – ar fi: politica lumii moderne nu e doar “curvă” – ci, din punct de vedere metafizic – scârţâie cumplit – şi miroase şi mai cumplit…Şi nu e nevoie de parfumuri, pentru a masca această realitate jalnico-teribilă – ci (cel puţin în cazul românilor – dar nu excludem deloc celelalte neamuri!) – de “crăişori” – adică de Spirite Înalte şi Neabătute de la linia neamului lor şi de la linia omeniei-umanităţii. Cine vor fi fiind acestea? Numai Dumnezeu poate (dacă şi vrea) să răspundă la o astfel de întrebare, plină de speranţă, dar şi de disperare şi amărăciune – disimulate, probabil, sub împărţirea/distribuirea sarcinii/misiunii/poverii responsabilităţii teribile a naratorului – pe “roluri”, pe “guri” ale Vocii Tragice, întru bocetul discret (dacă există aşa ceva, un astfel de paradox oximoronic – în sensul “României în disperare temperată”) al Sorţii Românilor…

ADRIAN BOTEZ