14 Mai 2007 – ADRIAN GEORGESCU: – „CĂPĂTANA UNEI PĂSĂRI DE APĂ” ,ed. Amurg Sentimental (Al. Florin Ţene)

Fiind la al cincelea volum de proză, Adrian Georgescu vine în faţa cititorilor săi cu un roman autobiografic, atipic, intitulat sintomatic „Căpăţâna unei păsări de apă“, Editura „Amurg sentimental“, Bucureşti, având un ton sibilinic şi incifrat, creează o atmosferă miste­rioasă ce se constituie într-o trapă a memoriei.

Autorul, ieşind parcă de sub mantaua fantas­tică eliadiană, foloseşte experienţa vieţii ca pre­text pentru a imagina complicate raporturi umane, parabole ale puterii şi adevărului, ale suferinţei umane şi ale stărilor psihologice, une­ori la limită, ale mecanismelor sociale, exprimate printr-o ţesătură metaforică (începută chiar din titlul romanului) şi printr-un decupaj fragmentar. Atmosfera oscilează între imagini ample, ce crează atmosfera războiului şi liniştea paşnică cu iz urmuzian, când „bărbatul vede că bibliotecara e încălţată cu pantofi scâlciaţi“.

Romanul rezistă nu prin fluiditatea conflictului narativ, ci prin capacitatea de a creea obsesia, aproape vicioasă, a adevărului existenţei, care mereu reînvie ca o ameobă. Naraţiunea propriu-zisă, care e un caleidoscop de depoziţii, prinse în şuvoiul rememorărilor, este act de exorcism trăit cu febrilitate, chiar dacă autorul se eschivează, folosind persoana a doua. Este un fel de încer­care de eliberare, de purificare prin spovedanie: „Îmi urăsc sufletul cu înverşunarea celui care ştie că nu va muri curând – zic“. întreaga proză este o metaforă amplă ce oscilează între imagini puru­lente ale războiului văzut prin ochii unui general muribund şi Biblioteca unde au fost interzise cărţile despre război.

Proza lui Adrian Georgescu se naşte printr-o vorbire poetică. Ea este esenţială. Nu prozatorul este cel care vorbeşte, ci limbajul se vorbeşte pe sine, limbajul ca proză poetică şi proza limbaju­lui. Prozatorul face o operă de pur limbaj iar lim­bajul din acest roman este întoarcere la propria-i esenţă: „– dada – îşi leagănă generalul ţeasta şi o ridică brusc; dintre buze un fir gălbui i se prelinge pe bărbia ţepoasă; se împrăştie duhoarea de moarte pe care o întâlnisei în toate războaiele fictive; spui“. (pag.134). Autorul este un fin obser­vator, asemeni pictorului de grafică mică, pentru care orice amănunt are o semnificaţie aparte.

În această proză, limbajul nu este niciodată real în nici unul din momentele prin care trece, căci în roman limbajul se afirmă ca tot şi esenţa sa este aceea de a nu avea realitate decât în acest tot. Cum ar spune Maurice Blanchot în acest tot se găseşte propria-i esenţă, unde este esenţial, este totodată cu desăvârşire real, este realizare totală a acestei irealităţi ce porneşte din livresc, ficţiune absolută cu picioarele diii lutul realităţii. Şi parafrazându-l pe Mallarme, după ce citim acest roman, ce mai rămâne? Răspunsul: însuşi acest cuvânt: este. Originalitatea acestui roman constă în experienţă, iar experienţa înseamnă contact cu fiinţa, reînoire a sinelui prin acest contact. Romanul „Căpăţâna unei păsări de apă“ de Adrian Georgescu este un exerciţiu supe­rior, dar acest exerciţiu este puritatea spiritului. Romanul este spirit, iar spiritul este trecerea în proză a supremei nedeterminări în extrema deter­minare. Adrian Georgescu este un romancier tal­entat, pentru care mitul bibliotecarei îi lasă „pe limbă sarea eşecului şi în suflet dezolarea“, în condiţiile în care sarea este esenţa vieţii şi produsul „inimii adâncurilor“. Toate acestea fiind o formă de răbufnire a inferiorităţii prozatorului.

AL. FLORIN ŢENE