O CARTE PE ZI

Îngerii au zburat prin pădurea deasă cu aer rece de brazi înspre înălţimi care creşteau în fiecare dintre ei ca izvoare fierbinţi tulburând adîncurile pământului spre taine ascunse grijuliu de Împăratul Iubirii. Lanurile de grâu îşi amesteau respiraţia cu macii înfloriţi în pârga inimilor. Copilul deschise uşor dulapul[1] vechi, un scârţîit prelung se făcu auzit, şi înlăuntru, înşirate ca picături de ploaie pe o sârmă dintr-o curte ţărănească pe care stau înşirate scutece de copil în legănarea vântului de primăvară, paltoane cu blană pufoasă în care îşi înmuie mâinile avid, cu dorinţa unuia care a descoperit o minune şi în dulcea şi plăpânda atingere se pierdu în bucuria de a deveni în povestea de dincolo de ţărmul care îşi gonea în ritmuri afunde valurile spre un pământiu necunoscut. Dulapul îşi desfăcu aripile şi copilul simţi o uşoară amorţeală şi parcă îl fură somnul. Pe pajişte caii păşteau şi îndrăgostiţii îşi încolăceau braţele în bujorii ascunşi pe creste. Herghelia de cai de pe Parângul Mic fremăta, iar aripile îngerilor creşteau în nevăzut înnodând miresme care curgeau din azur, păsări alungindu-se ca raze vii, în timp ce ochii copilului sorbeau culorile dintr-un curcubeu ascuns într-o picătură de ploaie ce colora aripile îngerilor ridicându-se a doua oară.

Pana de scris s-a trezit dintr-o dată parcă zburlindu-se, aidoma zborului real pe aripă dezgolită, iar mâna era amorţită ca după un somn în care povara capului a apăsat-o în neştire. Secundele îşi măreau ritmul ca nişte bătăi mari în pereţii peşterilor. Îmi răsună în urechi glasul care curge fără astâmpăr: “Te vei simţi altfel dacă îţi imaginezi cai […] Poate că, după ce înţelegi, nu mai e de niciun folos. El scrie pentru că scrisul i se pare un lux, cu atât mai plăcut şi mai firesc cu cât numărul cititorilor şi cumpărătorilor este mai mic.”[2]>>>>

Scriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scriitorilor din România,este unul dintre scriitorii importanţi despre care putem spune că şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic „Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este secretar literar.

Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“ şi alte reviste de cultură,etc.). >>>>

Exegeză aşteptată şi necesară în perimetrul criticii literare româneşti, Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009), se constituie într-o primă monografie dedicată acestui autor, un scriitor deschis spre mai multe forme ale cunoaşterii, o personalitate insuficient cunoscută şi din acest punct de vedere meritul autoarei, prof. dr. Maria Vaida, nu poate fi contestat.

Aplecată  cu răbdare şi deplin entuziasm asupra cercetării operei şi vieţii acestui poet român, dna Maria Vaida a dovedit multă acurateţe şi un excelent spirit de sinteză în construirea unui amplu studiu monografic, ce răspunde nevoilor imperios necesare de a situa opera lui Gheorghe Pituţ la locul potrivit pe scara valorilor literare româneşti. Sistematic organizată, cu o riguroasă structură interioară (împărţită pe secţiuni bine delimitate ca axă tematică), exegeza de faţă are rolul de a puncta sugestiv şi explicit, printr-o analiză critică profundă şi exhaustivă, personalitatea bogată şi variat răsfirată spre mai multe zone ale literaturii a lui Gheorghe Pituţ. În fapt, autoarea restituie succesiv coordonatele esenţiale din activitatea poetului, traducătorului, prozatorului, publicistului Gheorghe Pituţ, fără a uita literatura pentru copii şi corespondenţa. Aceste elemente de netăgăduită complexitate şi originalitate pun în lumină o altă faţă a scriitorului Gheorghe Pituţ, dezvăluind aspecte necunoscute sau cunoscute foarte puţin. Este astfel evidentă în acest punct acribia documentară şi originalitatea  abordării. >>>>

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, strălucitoare chiar, egoismul poate părea superbie, iar neruşinarea şi cinismul sunt „calităţile“ unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte „îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amăgeşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de pragmatism şi „eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doctor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admirativă de la un cititor necunoscut este aproape anormal, dacă nu incredibil.

Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului „Meridianul Românesc“, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care figurează 322 de foşti comunişti şi foşti securişti, „aleşii noştri“, care, vorba lui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”…  >>>>

Iniţiativa autorului acestui dicţionar,scriitorul Constantin Toni Dârţu,preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România ,de a cuprinde în coperţile unor cărţi activitatea personalităţilor române din perioada 1950-2000 a început în urmă cu aproximativ  8 ani.Autorul considerând că Tot ce suntem este rezultatul celor ce am gândit şi făcut(ap.Guy Anth.15),motto cu care se deschide volumul de faţă,a purces să ducă o muncă de cercetare asiduuă,împreună cu un mic colectiv,pentru a descoperii personalităţi  care prin dăruire,inteligenţă,profesionalism,sacrificii şi talent,cum specifică în Cuvânt de început regretatul acad.Cristofor Simionescu,fost Preşedinte de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Filiala Iaşi,activitate care,iată,consemnează apariţia volumului XXXI.

În condinţile intrării noastre în Uniunea Europeană şi al fenomenului de globalizare acest Dicţionar se constituie,pe drept cuvânt,în marea enciclopedie a spiritualităţii creatoare române,cu care ne prezentăm în faţa viitorului,a Europei şi,în final,mapamondului.Este zestrea neamului românesc dintr-o jumătate de secol.

Numărul XXXI al acestui Dicţionar enciclopedic , a apărut la Editura Pim,Iaşi,2008, cu sprijinul preşedintelui Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Cluj,prin prof.univ.dr.DHC Crişan Mircioiu. >>>>

Poetul băcăuan DAN SANDU şi-a alcătuit, din proprie iniţiativă şi bazându-se pe forţa sa proprie de discernământ, un volum antologic (nu tocmai omogen valoric/estetic…): HERALD ÎN TALIBANIA – 101 POEME[1]. Un soi de Jurnal de Front, dublând, în registru liric şi europeano-românesc, o Şeherezadă/Ouroboros al Logos-ului, a celor „1001 de nopţi” arabe…Cei doi de UNU, de pe marginea „rotundului-lume” ( 0 ) pare a fi acea stare de intermediaritate ontică, pe care Adrian Păunescu o numea: „Între înger şi drac/Trage omul sărac”…Dedicat fiicei sale, Ştefania – acest volum (de 128 de pagini) începe sub auspiciile (auto)ironiei…: drept Prefaţă, o…”Dare de seamă”, amintind de formalismul exasperant al unei epoci, crezut revolute: „Am gândit această carte ca pe un canon anamnezic, selectând titluri (şi nu numai) din volumele anterioare: Vămi răstignite, Albind de-atâtea primăveri, Poeme la negru. Am apelat, de asemenea, la texte nepublicate sau apărute în periodice.

Pentru o imagine a receptării de până acum, am transcris fragmentar, din corespondenţă ori din publicaţii, unele impresii şi comentarii critice”.

Deci, avem de-a face cu „vestirea” heraldică a unor „anamneze auto-provocate”, vieţi de Poet, trăite sub diverse zodii de sensibilitate…de receptare a lumii şi a propriului eu lirico-dilematic. >>>>

Cartea „Secretul vinului bun” se constituie ca o lucrare de introducere în circuitul public a cunoştinţelor referitoare la cultura viţei de vie şi obţinerea vinului din struguri.

Referitor la conţinutul volumului „Secretul vinului bun”, trebuie să facem precizarea că el nu se adresează doar specialiştilor, ci şi celor care în mod curent trăiesc în societate.

După ce se realizează un istoric al cultivării viţei de vie şi importanţei acesteia pe teritoriul României, inclusiv al originii „cultului dionisiac”, capitol presărat cu citate din poeţi, pictori, muzicieni şi sculptori care „s-au întrecut prea-mărind strugurii şi vinul, mulţi dintre ei găsind în viţa de vie motive de inspiraţii geniale”, autorul trece la probleme de strictă specialitate cum ar fi factorii ce decid calitatea vinului şi se află în conexiune cu calitatea materiei prime, strugurii, şi ulterior de tehnologii de fabricare adoptată.

Dl. Aurel Popa, profesor universitar emerit, laureat al Premiului „Ion Ionescu de la Brad” al Academiei Române, afirmă că „vinul bun este dependent de factorii care determină calitatea strugurilor materie primă şi de factorii tehnologici de vinificare (prelucrarea strugurilor, fermentarea alcoolică a mustului, îngrijirea, maturarea, limpezirea şi stabilizarea vinului)” şi că „secretul vinului bun este pe deplin aflat când viticultorul şi oenologul reuşesc să stăpânească modul în care aceşti factori interacţionează şi decid calitatea vinului”. >>>>

Să ne imaginăm că moartea este administrată cu linguriţa. O linguriţă din ce în ce mai mică; cât un an, cât o lună, cât o zi, cât o oră, cât o secundă, până la a induce ideea absurdă că, de fapt, viaţa e o continuă moarte, că viaţa e moartea.

E un mod foarte comod de a vedea viaţa. Şi puţin comic. E ilar să vezi o moarte înfricoşătoare de numai câţiva centimetri sau de numai câteva secunde. Duci viaţa în derizoriu? Sau moartea?

Aceasta e ideea cărţii “Moartea noastră cea de toate zilele” a scriitorului Dumitru Augustin DOMAN, publicată anul trecut la editura “Timpul” din Iaşi.

“Îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe fese, pe labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif cu o ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”, moartea devine oricum vrei s-o vezi. Imaginaţia aduce moartea.

Compusă, cum spune chiar autorul, din “fragmente iresponsabil de voioase despre o lume, zice-se, mai deloc veselă”, cartea ne aduce numeroase viziuni asupra eternei întreruperi a vieţii, către nu se ştie ce, către nu se ştie cum. E “ca o casă cât nouă ceruri” în spatele primului Adam, care, astfel, se sustrage de la uzualele munci agricole şi de la treburile gospodăreşti. Se face, cum ar veni, că moare. >>>>

O idee strălucită, de a prezenta, într-un mod original, creaţii ale confraţilor întru poezie şi comentate în manieră „becartiană“. Valentina Becart, ea însăşi un astru pe cerul Poeziei, a convocat muzele prietenilor la o masă rotundă, împărtăşind apoi impresiile sale. Aparent, totul ar fi cât se poate de simplu: o selecţie de poezii ale unor prieteni şi comentarii pentru fiecare, dar dacă facem o analiză, numai a comentariilor ce însoţesc fiecare poezie, constatăm că a fost nevoie de o muncă titanică pentru realizarea acestui volum. Citind câteva dintre poeziile alese – nu le numesc, pentru a nu păcătui faţă de prietenii pe care i-aş putea omite din cauza lipsei de spaţiu, dar şi dintr-o eventuală neatenţie -, am fost surprins (şi chiar emoţionat) de comentariile autoarei volumului, comentarii care, luate separat, sunt poezie în adevăratul sens al cuvântului. >>>>

Unterengadin, cu minunata-i vale prin care curg apele Inn-ului, în aria căreia stau risipite localităţile: La Punt, Guarda, şi Ftan, unde casele sunt pictate în culori vii, iar ferestrele sunt asimetrice, până la cea, inimaginabil de mică, prin care se crede că va ieşi sufletul locatarului ajuns în ceasul morţii, iată, ne trimite o solie culturală elveţiană pe care o vom primi cu pâine şi sare, fiind de etnie romanşă, ramură inferioară a trunchiului latin. Am avut onoarea de a fi prezent la evenimentul lansării cărţii pe care o voi supune cronicii. Am privit atent chipul autoarei; trăsături delicate ale chipului, umbrite însă de triste reverii, ascunse în „zâmbetul” unor ochi smaraldici pe care-l poate da albastrul, unei femei a Alpilor Grisoni, pe numele ei, Rut Plouda-Stecher.

Spre a putea defini cele mai pure voci poetice din câmpul emoţional ce o caracterizează pe Rut Plouda, – prin acesta fiind structurat şi volumul de proză poematică intitulat „Parcă nu a fost nimic” (Ed. Saeculum I.O. Bucureşti, 2009) – aş porni de la simbolistica „trenului vieţii” prin care distinsa autoare, adaugă nuanţelor  sentimentale etapizarea reperului dramatic, în fapt, esenţa acestei cărţi, ce evidenţiază starea de tensiune contemplativă: „Trenul urcă din vale răsucindu-se. Joannes şi-a luat rcsacul şi-a plecat. Se înserase când a ieşit din sat. Trenurile placă şi vin.” (p. 11)  „Trenurile coboară în vale răsucindu-se. Joannes soseşte. >>>>

În cel de-al doilea volum de versuri intitulat simptomatic M-am născut pe Google, apărut la editura STEF, Iaşi, 2007, Ionuţ Caragea (născut în Constanţa, dar trăind în Canada), este un poet original, atât în versurile clasice, dar mai ales în cele cu vers alb. Poetul este ispitit de fantezismul ludic, unde reveria livrescă şi farsa lirică fuzionează cu graţia, uneori, melancolică: Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat. Am iubit focul sau/pământul care erau numai în imaginaţia mea, / De fapt picătura nici nu mă interesa. Oceanul era plin de ele. / S-a întâmplat să fie cea din palma mea. (Picătura).

Repetiţia, inteligenţa prozodică sunt modalităţi de a explora virtuţile discursului poetic. Tensiunea lirică întreţinută la foc mocnit, urcă vertiginos parcurgând ca o străfulgerare întreg volumul. Poezia vibrează de o percepţie cutremurată, având o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite imagini: îmi place când ninge zăpada / se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte… / prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea / ascunsă doar pasul într-o urmă… (Flori de cireş iernatic). >>>>

Lucian Blaga rămâne peste timp una dintre figurile scriitoriceşti care continuă  să intereseze cercetătorul în mod deosebit. Astfel se explică exegezele numeroase ce i-au fost dedicate creatorului de la Lancrăm, printre acestea situându-se fie studii de mare anvergură, fie încercări critice concentrate în jurul unei singure axe tematice. Din a doua categorie face parte şi cartea domnului Ironim Muntean, intitulată simplu Polemicile lui Lucian Blaga (Editura ,,Altip”, Alba Iulia, 2007).

Capitolul întâi, mai scurt, ţine loc de introducere, constituindu-se într-o privire de ansamblu şi foarte succintă asupra receptării operei lui Lucian Blaga de contemporaneitatea sa. Printr-o analiză lapidară, sunt amintite câteva impasuri ce s-au ivit în drumul sinuos al evoluţiei artistice a Marelui Poet şi Filosof, autorul punctând, în manieră didactică, obiectivul principal al cărţii de faţă. ,,Succesul neobişnuit nu putea să nu-i aducă lui Blaga şi rivalităţi, adversităţi generate din invidie, contestări provocate de neputinţe analitice şi în cultură, acuzaţii de plagiat izvorâte din ură iraţională, al căror dosar încercăm să-l configurăm.” >>>>

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective. >>>>

DENIS BUICAN: „Fara indoiala ca este nevoie de mult curaj moral ca cineva sa construiasca o opera de o asemenea valoare si sa mai gandeasca la filozofie intr-o lume inchinata singurului sau Dumnezeu concret:Vitelul umflat in Banul de Aur(Vorba dolarului:In God we trust)”

ELISABETA IOSIF: Revelaţiile eseistului şi filozofului Sorin Cerin despre Apocalipsă sunt inspirate dintr-un loc magic “Sfinxul din Bucegi”, considerat şi de daci o zonă cu energii benefice. Susţinând ideea filozofică ”Întreaga viaţă ne raportăm la moarte, fără a ştii dacă atunci, când suntem morţi, ne vom raporta la viaţă”, autorul se apropie de filozofia lui Emil Cioran, fiindu-i într-un fel elev prin corespondenta purtată. L-aş asemui şi cu savantul-poet, prietenul de taină al lui Cioran, filozoful român ce trăieşte în Paris, Denis Buican a cărui idee despre moarte e împinsă la limită pe un “ton vehement şi sumbru”, deşi “într-o deprinsă căutare a luminii”, ton pregnant în ultimul său volum “Mărgăritare negre”, apărut şi lansat la Bucureşti, în Editura CD Press, în decembrie 2008, în care priveşte lumea prin prizma neantului ameninţător.

Dar spre deosebire de aceşti  filozofi ai neamului nostru, poetul-filozof Sorin Cerin e aplecat şi spre adevăr şi absolut, împingând maximele sale spre ideea de viaţă. Aş asemui privirea autorului spre lume, din locul Sfinxului din Bucegi , ca un ocean întors, cu aceea a scriitorului – filozof, George Călinescu, ce observa lumea prin binoclul său întors către oceanul de verdeaţă din grădina sa, cu acea religvă dăruită şi  descoperită  în curtea  unui ţăran de la Sarmizegetusa .

Şi ce credeţi că salvează această lume în filozofia lui Sorin Cerin? >>>>

O carte de excepţie apărută la Editura Mănăstirea Bistriţa Olteană,2008,semnată de Arhim.Veniamin Micle este Ieromonaiul Macarie-Tipograf român(1508-1512).Arhimandritul Veniamin Micle , este autorul a peste 45 de lucrări publicate,o parte axată pe istoria neamului românesc, dar are şi lucrări ce abordează spiritualitatea ortodoxă şi istoria Sfinţilor.

Prezenta carte se deschide cu un motto semnat de B.P.Haşdeu:Românii avuseseră în toate nişte începuturi proprii ale lor,pe  urmele cărora trebuia să păşească,dezvăluindu-se,fiii şi nepoţii,în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului.Rânduri care dau sens necesităţii apariţiei acestei lucrări bine documentate  şi cuprinzând  elemente inedite din istoriografia acestui personaj istoric şi bisericesc.

Cartea apărută în codiţii grafice şi de tehnică tipografică de excepţie, având pe coperta întâia Frontispiciu din Tetraevanghelul de lux-1512 este structurată în Cuvânt înainte de Arhim.Veniamin Micle,la 10 noiembrie 2007,Sfânta Mănăstire Bistriţa,Studiu introductiv cu cinci subcapitole,Ieromonahul Macarie,tipograf român,cu 3 subcapitole ce abordează apariţia Liturgherului la 1508,Octoihul la 1510 şi Tetraevanghelul la 1512,Identificarea tipografului Macarie cu şase subcapitole,Locul activităţii tipografului Macarie cu şase subcapitole,Ieromonahul Macarie,creator de şcoală cu unsprezece subcapitole, Tiparul postmacarian,Concluzii privind cartea macariană cu patru subcapitole, Bibliografie selectivă,Indice de nume şi Indice de locuri. >>>>

De pe o paletă lirică pastelată şi debordantă, Dan Brudaşcu creionează inefabil „Degetele timpului”:

„După o vreme o linişte nefirească

Aproape ireală  ameninţă să ia-n

Stăpânire pagina albă”.

Alminteri, poetul încrucişează armele (adevărat ca într-o tăcere de moarte) cu realităţile imediate, comune, modeste şi anonime, pliant existenţial din care „Roata morii” (roata vremii) irumpe ca baladă sugerată şi mit intrinsec:

„Şi va duce-n lume

roata cea bătrână

apa tumultoasă

repede, haină.

Va rămâne moara

singură  pe mal

să  macine tăcerea

falnicului val.”

Avem aşadar în faţă o poezie „tranşantă” în echivocul simplităţii, pauper definită de rigori stilistice. Ca frontispiciu sau pivot central al iconomiei lirice din acest volum, portretul poetului (veşnicie însemnată cu neasemănare) nu face decât să sporească atât precarul cât şi infailibilul: >>>>

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  De acolo veneau presentimetele ultime,  ceea ce fiinţa sa primea, cutremurată, semnele dimensiunii necunoscute care, mai tîrziu îi aşezaseră sufletul în altă conjuncţie cu Dumnezeu. >>>>

Traian Vasilcău face parte din tânăra generaţie de poeţi. La doar 40 de ani, este autor a 28 de volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc. Traian Vasilcău are o bogată activitate culturală, fiind Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”, fondator şi editor al revistei literare ,,Phoenix”/2004-2007, producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară  ,,Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Volumul de poezii ,,Când s-au fost spus îngerii”, apărut la editura ,,Epigraf”, Chişinău, în 2009 cuprinde o serie de versuri scrise între 2006 şi 2008, psalmi în care poetul cântă iubirea şi adoraţia faţă de Creator. Pot fi identificate note comune cu poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, însă cu o tentă modernă în care poetul sub vraja ludicului sondează valenţele ontologice ale logosului, ,,stă la sfatul cuvintelor” şi este cuprins ,,de atâta taină-mpărătească, încât cuvintele se-ntorc” să îl ,,gândească”. >>>>

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

La Editura Carpathia, Bucureşti, a apărut recent (2009) o binevenită  reeditare a cărţii lui Artur Silvestri Apocalipsis cum figuris. Este a treia reeditare a volumului de proze scurte publicat în 2003 şi reluat în 2005 cu includerea exegezei critice. Aşa cum se şi precizează, volumul redă structura celui din 2005, cu mici diferenţe: subtitlul este   Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, (prologul fiind constituit din Cuvântul înainte la ediţia din 2005 ), iar la exegeza critică a fost adăugat cuvântul Cleopatrei Lorinţiu, autoarea unui meritoriu volum despre opera lui Artur Silvestri.

Bogata exegeză critică  (Ovidiu Drâmba, Al. Husar, A.I.Brumaru, Zenovie Cârlugea, Mircea Rareş, Ion Drăguşanul, I.P.Tatomirescu, Eugen Evu, I. Popescu-Brădiceni, Dimitrie Grama, E. Bogăţan, C. Stancu, I.M.Almăjan, E.Solunca Moise, A.D.Rachieru, L.Hetco, Cl.Lorinţiu) subliniază faptul că prozele cuprinse în acest volum sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti. Sunt anii în care experimentele postmoderniste au creat un hiatus între creatori şi receptori şi proza scurtă îşi căuta un drum viabil. În acest sens prozele cuprinse în volumul  Apocalipsis cum figuris reprezintă un răspuns şi indică o cale. >>>>

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, >>>>

Un joc de aparenţe mai degrabă  teluric decât celest, jucat de o fiică  a ţărânii, înveşmântată în voaluri de amazoană voluptuoasă de Sheherazadă, unduindu-şi şoldurile, vrăjind cu glasul şoptit pe măritul sultan cu poveşti înşelătoare, care-i vor mai prelungi visul, în chemări gestuale de fată morgană, eternul feminin e la el acasă. Maya se-nvăluie-n tul alb seducându-şi peţitorii cu o simplă fluturare de mână, devenită uneori aripă…

A intra în joc, a empatiza cu sentimentul poetei, a te lăsa ispitit, sedus de căldura  voalată  din glas, de veşmântul exterior al Cuvântului, poate fi o capcană, dar, câţi dintre noi nu se îndreaptă, cu bună ştiinţă, înspre propria capcană, aproape cu voluptate, deşi ştiu ce-i aşteaptă?

Poeta de faţă câştigă prin persuasiune, prin insistenţa de a te convinge. Şi, până la urmă, te abandonezi – oblomovian – în braţele  pufoase ale fotoliului, cucerit de flăcările părelnice din cămin care-ţi dau iluzia căldurii. Până să observi artificialitatea flăcărilor, aţipeşti pe covor, cu ochii la ele… Un joc rafinat de nuanţe posibile. Avem aici tot bagajul seducţiei pe care, o femeie îl poate folosi, fără să se mai trudească să întreprindă ceva. Şi până să te dezmeticeşti, ai terminat cartea. Câţi dintre noi o vor lua în seamă, lipsiţi de langajul şocant, stradal, de gang şi de suburbie, al poeziei post-post-moderniste? >>>>

“A rămas o candelă a inimii mele. Cel care mi-a dăruit curaj şi mi-a vindecat cicatricile, trebuie să recunosc, a fost profesorul şi scriitorul Artur Silvestri, care m-a şocat cu încrederea domniei sale, în potenţialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizării mele în scris. Artur are calităţi de părinte adevarat – de învăţător. Şi aici ajung la primul nostru mare Învăţător, IISUS, astfel destinul conducându-mă spre izvorul vieţii, începând cu filmul, teatrul şi în final la scrisul celor 10 porunci. (Efectul “Fluture”)

Subscriu acestui gand inaltator al celui care si-a vazut visul implinit, prin aparitia cartii “Intre doua lumi”, la Editura Atticea, 2009 din Timisoara, consilier editorial fiind Domnul prof.univ.George Anca.

O carte dorita, o carte ce a fost plamadita demult.Nu-mi propun de a face o cronica acestei carti cu o grafica excelenta facuta de fiul autorului.Voi insista insa asupra “nasterii” ei. >>>>