28 Februarie 2007:RODIAN DRAGOI:”FOTOGRAFIA ABSENTEI MELE”(Victor Sterom)

Ritmul poeziei din volumul „Fotografia absenţei mele”, Editura „Amurg Sentimental”)seamănă cu fraza muzicală enesciană, iar imaginea poetică este – aici – un complex intelectual şi emoţional din interiorul unei clipe. Aproape nici un cuvânt nu e folosit superflu, nici o sintagmă nu este fără acoperire. Limbajul poetic e concret. Expresiile sunt produsul rigorii. Scrisă mai mult în formă fixă – doar uneori e spart registrul de către un gând aforis­tic, fulgurant. „Sunt vinovat/că am pus atâta tristeţe fntr-un poem/ încât a explodat/ în braţele/ unui copil”. Poezia se instalează cu gravitate, chiar dacă tonul rămâne de o mare sinceritate.Poetul Rodian Drăgoi ştie să dea rezonanţă melanco­lică şi sensuri tulburătoare gesturilorr. Delimitările real-imaginar sunt absorbite de situaţii (întâmplări) insolite. Sigur pe sine, fără complexe, autorul îşi adună din memo­rie clipele trăite ori visate – totul – la o scară hiperbolică. Impulsul întru esenţializare întruchipează armonia dintre idee şi temă sub semnul imperativ al esteticului.„Toată noaptea m-am căznit să ajung/să stau de vorbă cu umărul stâng/ şi cu zăpada căzută pe el/ de pe buzele tale şi din inel/ acum aşez fotografia unui soare pe ceri dar cuvintele crapă mai departe de ger/ Sunt bun prieten cu mesteacănul de peste drum/ când mă-ntreabă de tine secundele mi se umplu de fum/ nu ştiu nimic despre tine nu ştiu ce să-i spun/de când ai fugit în lume cu un aluni pe vremea când te iubeai cu-n arţar/ fotografia ta apărea foarte des în ziar/ şi doamne cât te mai invidia salcia aceea pletoasă/pe care o primisem cu chirie în casă/acum toate s-au dus au plecat/pe unde-ai trecut tu miroase îngrozitor a păcat” (pag. 66).Mesajul dialogat parabolic sublim şi nuanţat. Emoţia spaţiului poetic se contopeşte într-o afluenţă unicitate.Rodian Drăgoi este un spirit dramatic-reflexiv, dar şi unul nostalgic-contemplativ. Un vizionar şi, totodată, un tandru îndrăgostit de marile probleme ale realului, dar, negolindu-se de semnificaţii psihologice. Eul său parcă se încarcă, fără încetare, de amintirile sau ecourile trăirilor în timp. O implicare semnificativă, aşezând motivul iniţial în privirile atente ale existenţei şi realitatea acestor poeme, în profunzimile textului prin care Rodian Drăgoi pare a fi înru­dit cu marii poeţi ai lumii şi cu nici unul dintre ei în acelaşi timp.

Impresionează puternic – mai ales – acele poeme calme, de meditaţie asupra existenţei, spuse într-o „mol­comă” intimitate. În acelaşi timp (mod) se „vede” o mare dragoste de viaţă, chiar dacă – pe alocuri – se petrece în penumbra versurilor într-o discretă elegie, în amintirea unei dureri (răni) ascunse.„Ce faci iubito cu drumurile acelea/ pe care niciodată noi doi n-am umblat?/ Luna mucegăieşte în rănile mele/ şi tot mai departe e seara în care/ despărţirea fumegă între noii gura mea încă mai luminează cuvinte! pe care nicio­dată nu ţi le-am spus/ plopii pe care i-am trimis să te caute s-au întors desfrunziţi! mi-e milă de tine ca de mama părăsită! într-o gară peste care soarele! nu a răsărit nicio­dată”, (pag. 81).

Meditaţii interogative sub ordinea firească a senti­mentelor. Tonul poemelor ridică temperatura expresiei poetice şi pare că îngăduie o mai directă comunicare. Acest lucru avantajează pe autor în construirea tabloului (scenariului), el ştiind că „nota-bene” e într-un limbaj adec­vat relevând stări poetice proprii (inedite), precum şi o gândire lirică îndreptăţindu-i talentul, lată câteva constatări ce au darul să întregească în mod solemn fizionomia de o nobilă gravitate şi candoare a poeziei lui Rodian Drăgoi, unde predomină cuvântul-cheie, încărcat de semnificaţii profunde şi conotaţii pregnante.Rigoarea „spunerii” e tulburătoare, la fel şi coerenţa (transparenţa) unde se poate citi şi printre rânduri, ima­ginând mesajul, ordinea şi presimţirea conexiunilor.

Vibraţia sufletească merge în acest sens până la per­cepţia stării de „pacient” – reflex obsesiv – în care lirismul candorii e „desenat” cu o suavă implicare şi cu tuş dulce-amar.
Poetul Rodian Drăgoi este, în acest volum, un senti­mental care încearcă şi reuşeşte să „regizeze” unice „spectacole” cu o rară minuţiozitate a amănuntului. Chiar dacă doare, el (amănuntul) este supus acţiunii şi atitudinii unor principii artistice, ce ordonează sensibilitatea printr-o vădită conştiinţă critică.

„E numai seară iubito rănile mele te cheamă! soarele moare printre crengi de gutui! ia aceste dovezi de iubire să le ai pentru vamă! eşti prizoniera greşelilor şi ţi-e teamă să-mi spui! că-ntre tine şi mine nu mai este lumină! că-ntre mine şi tine a plouat un cuvânt! s-a umplut dimineaţa aşteptată să vină! şi e toamnă afară şi e toamnă-n pământ! să te-ating mi-ar ajunge doar mâna! să te simt câte sute de ani?! cineva încearcă să jupoaie şi luna! ca să fii lângă mine n-ai nevoie de bani! ia aceste cuvinte ca să ştii cine sunt! ia şi drumul acesta dacă vrei să pleci! părul tău e-un cutremur prea râvnit de pământ! îţi e noaptea fierbinte şi zilele recii dacă-ţi scriu nu îţi scriu că mi-e sete! de ceva nelumesc şi străini dar sunt singur cu clipa înţepenită-n perete! şi sunt sfâşiat de-o mireasmă de crin”. (Dimineaţa aşteptată).

VICTOR STEROM