O CARTE PE ZI

Când rosteşti cuvântul univers, gândul te duce la ceva infinit, nemărginit, dincolo de timp şi de spaţiu.

O fărâmă de Univers există în fiecare om, în fiecare viaţă. Omul este o lume. O lume de cercetat, de câştigat, de luat în stăpânire. Câţi oameni populează o carte? O felie de univers poţi găsi într-o filă. Într-o frază, într-un vers, într-un cuvânt, într-un om, într-un atom. De ce nu şi într-un rondel?

Un autor spunea că dacă iubeşti lumea basmului eşti mai bogat, cel puţin cu o lume. Cât ne-am îmbogăţit noi, citind, un noian de cărţi într-o jumătate de viaţă? Cealaltă jumătate trăind-o rememorând lumea văzută într-o mie de oglinzi reflectorizante, prin ochii cuvintelor pe care le-am parcurs? Ochi şi cuvinte scrijelate subtil pe meninge.

Cu ce ne vom alege din acest tezaur zăvorât, ori dimpotrivă, pus la îndemână celor dispuşi să-l ia în posesie?

Cu o infinitate de imagini color, cerându-şi dreptul la reînviere.

O carte – o lume. O mie de cărţi – un univers. Fragmentat, alcătuit. Clădit cu minuţie.

Un astfel de univers ni se deschide generos, cu farmecul dând pe dinafară, răsfoind filele acestui volum rarissim în speţă, în care, adepţii formei fixe în lirică şi nu numai, pot descoperi adevărate delicii.

Magistral construit pe scheletul rondelului clasic, volumul reprezintă o demonstraţie de virtuozitate în care capelmaistrul şi dirijorul fac corp comun cu ansamblul orchestrei şi al soliştilor, pentru ca melodia să curgă armonios, spre înălţimile de invidiat ale Olimpului, acolo unde doar zeii se îmbată cu miresmele tari ale frumuseţii desăvârşite şi unde absinthul este nelipsit.

Aceste cuvinte nu se vor a fi doar o cronică de întâmpinare, ci şi un salut călduros şi plin de reverenţă pentru poetul şi omul care, trecând peste surzenia, orbirea şi muţenia cotidiană, oferă o şansă Poeziei – această Regină zdrenţe, să dăinuie.

Gestul său e aidoma unui salt săvârşit de la trapez, fără plasă. Dar cum poetul e prin definiţie un străvisător, se angajează plenar în acest zbor şi ţinând respiraţia lumii în palmă, ne poartă cu el spre marile înălţimi ale munţilor cereşti, acolo unde fluxul umbrelor nu ajunge.

Mergând pe structura antică a coriambului, în care piciorul de vers de patru silabe este format dintr-un troheu şi un iamb, dar brodând artizanal pe o nouă alesătură, cea a rondelului (specie a poeziei lirice cu formă fixă având l3 sau l4 versuri repartizate în trei strofe în care primul vers este identic cu al 7-lea şi al l3-lea, iar al 2-lea, cu al patrulea şi cu ultimul vers), Paul Sân-Petru valsează ritmic, obţinând un motiv decorativ colorat de arta măiastră a cuvântului, având ca determinant – muzicalitatea iar ca semnificant – ideea creaţiei în general şi a creatorului în special. >>>>

Melania Cuc, prozatoare de excepţie, unicat, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să fie, îmbină în mod spectaculos realul cu fantasticul.

La început ai crede că scriitoarea Melania Cuc trebuie doar să pocnească din degete şi ideile îi vor cădea cu slugărnicie la picioare. Aceasta fiindcă domnia sa deţine măiestria de a trece cu rapiditate de la un tablou la altul, menţinând totodată curiozitatea cititorului pentru esenţial.

Când spun despre proza Melaniei Cuc că este o îmbinare a realului cu imaginarul, nu mă refer la o fantasmagorie, ci la un imaginar bazat pe o conoaştere temeinică, prin studiu, a fenomenelor divine. Subtil, prin proza sa autoarea face trimitere adesea la Biblie – Cartea Cărţilor – chiar de la primul capitol intitulat “Facerea Lumii”, când Dumnezeu L-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, L-a înzestrat cu diverse calităţi, dar L-a şi investit cu puterea de a stăpâni toate fiinţele pământului. Stăpânirea se va face prin superioritatea gândirii, prin înţelepciune. Ne-o demonstrează cu prisosinţă unul dintre personaje denumit Mutu, persoană respinsă de societate datorită urâţeniei trupeşti, dar şi datorită faptului că nu poate vorbi. Mutu, însă, deţine înţelepciunea ca dintr-o haită de lupi să facă animale supuse, alături de care îşi va duce existenţa, chiar dacă Dumnezeu a sortit ca omul să trăiască în comunitate şi să se iubească unul pe altul. >>>>

Cronicarii secolului al  XVII-lea au promovat ideea originii romane (latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 85).

Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind”cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei deD. Cantemir”).

In a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga, Şcoala ardeleană-latinistă, în Vremea, nr. 726 , din 28 XI, 1973, p. 7), iar B. P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin. (Gândirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182, studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47-50). In Isvoade(1972, p. 17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Insă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o). >>>>

„Doamne, mi-ai pus în mâini toate minunile/ Cu care să-mi mângâi deşertăciunile,/ Mi-ai dat suflet şi minte şi ochi văzător/ Să m-apropii de oameni, de sufletul lor,/ Mi-ai pus în paharul cu vin har ceresc/ Să crească luceferi pe unde păşesc…“ Iar eu, furat de aceste minunate versuri aş fi vrut să nu mă mai opresc… Poate în scurta mea fulguraţie critică, voi continua poemul din care tocmai am citat.

După aproape două decenii de tăcere editorială, poetul Alexandru Priboieni revine în atenţia cititorilor, realizând – la masa de vânt – o poezie doldora de formele infinite ale vieţii – şi interogaţiile ei –, dar, oricare ar fi tema acestor poeme, rămâne vizibil expresia unei gândiri elevate şi a unei sensibilităţi ce pune în lumină vibraţiile inefabile ale sufletului. În acest sens, relaţia cu transcendentul este – aproape – obsesivă, cu semnificaţie frecventă într-o conotaţie de maximă tensiune semantică.

„Mi-ai spus multe lucruri, iar eu te-m crezut/ Pe cuvânt de la bun început/ N-am pus nici o nervură din mantia ta la-ndoială/ Şi nu ţi-am cerut socoteală/ Decât atunci când cuţitul îmi pătrunse în coaste,/ La masa Domniilor Voastre;/ Dar eu, muritorul şi fericitul şi nefericitul,/ Arunc peste haos aprins chibritul./ Să ardă, să se zvârcolească în flăcări albastre/ Tot zaţul mâhnirilor noastre,/ Să rămânem ca lacrima, ca paharul, ca bobul de strugure,/ Ca soarele strâns într-un mugur,/ Ca pruncul din leagăn, ca Maica cea Sfântă,/ Care leagănă soarele, care-l cântă.“ (pag. 79). >>>>

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta.

Cartea este structurată în şase capitole,inclusiv ,Note,Anexe ce cuprind Păreri şi ultimele noutăţi,Arborele genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân,nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana,Anexa 3.Arbore Radu Negru,Anexa 4.Arbore Litovoi,cumnatul lui Tihomir,după Ana,Anexa 5.Arbore Tihomir,tatăl lui Basarab,fiul lui Constantin Tiş,Anexa 6.Arbore Basarab,Anexa 7.Arbore Ana,fiica lui Bărbat,mătuşa lui Basarab 1 şi postfaţa Apologetul contemporan al Tismanei de Artur Silvestri. >>>>

Vreau să vă spun că am trăit o aventură absolut surprinzătoare cu doamna Lucia Olaru Nenati! Citind această carte! E o carte care pe mine m-a entuziasmat din foarte multe puncte de vedere. Primul a fost acela că dsa explorează un orizont de cultură unde avioanele care zboară la mare înălţime nu au acces. Dar la acest nivel de cultură care constituie de fapt baza culturii naţionale pe care se sprijină toate coloanele, puţină lume se încumetă să pornească în explorare. In primul rând din considerentul că acesta ar fi un subiect minor. Dar aceste subiecte sunt foarte importante căci, de fapt, nu ştim foarte bine ce s-a întâmplat în întreaga ţară la acest nivel.
Doamna Lucia Olaru Nenati a purces la o asemenea investigaţie care am înţeles că a durat vreo trei decenii. Pe unde a trecut a cercetat tot şi e greu de crezut că, mergând pe urmele sale vom mai putea găsi prea multe informaţii. Le-a luat de peste tot, le-a pus în cartea sa şi le-a dat semnificaţie.
De fapt, eu vorbesc de o carte şi parcă mă jenez spunând vis-a vis de această lucrare cuvântul „carte”. Noi înţelegem azi, din păcate, prin cuvântul „carte” şi ceea ce a făcut XY care a umplut vitrinele cu maculatură. In cazul acestei lucrări, Arcade septentrionale, este vorba despre o lucrare strict academică, o lucrare pe care orice institut de cercetare ar fi mândru să şi-o poată revendica.
S-a întâmplat că acest subiect de la Botoşani să se conjuge foarte bine cu o personalitate de o factură deosebită, de o dârzenie, de o tenacitate ieşită din comun, de o perseverenţă pe care eu nu am mai întâlnit-o. Este imposibil ca, oricât ai fi de strâns cu anume repere bibliografice să nu i-l pui la dispoziţie dacă doamna Lucia vine să ţi-l ceară. Pe alţii îi poţi păcăli dar pe dânsa nu! Este exact ceea ce-i trebuie unui cercetător. Dumneaei a avut deci ştiinţa aceasta de-a aduna materialul, de a-l clasifica, a-l sorta, a-l prelucra şi apoi de a-l articula într-o astfel de lucrare atât de bine structurată. >>>>

O surpriză plăcută ne-a produs volumul de poeme semnat de Ariadna Petri, intitulat “Cuvintele luminii” (bilingv român-englez), Editura “Paralela 45”, 2005, cu un “Argument” de Laurian Stănchescu şi o “Postfaţă” de Varujan Vosganian.

Tânăra poetă îşi găseşte universul în creaţia fiecărei Creaţii, deoarece în cuvântul visat sălăşluieşte fiinţa doritoare să iasă la lumină şi să retrăiască în Cuvântul propriu, care se autoîntrupează în metaforă: “apoi se roteau deasupra fiecărei secunde / şi năşteau / litere // doar apusul zi de zi / rămâne păsărilor / născătoare de litere” (“Cântec de păsări”). Poeziile se remarcă prin substanţa narativităţii şi prin expresia concentrată a discursului, în fine, printr-un ermetism al imaginilor bine dozat, provenit din candoarea autoarei, dar mai ales, din condensarea la maximum a sintaxei: “picătura galaxiei chinezeşti mă înfinge departe / cum vreţi să fug cu mii de poezii la mâini, / care nu se deschid decât cu iarba fiarei” (“Incandescenţă”). Poemele sunt dense, omogene, comunicând o tensiune egală, fără monotonie totuşi. Flacăra care ţine poemul treaz, cu antenele toate în alertă, este aventura biografică, provenită din imaginaţia inocenţei: “genunchiul tău, / încă mă mai înalţă cu capul plecat, tânjind spre apus / gura ta / s-a răzvrătit acum spre sânul meu nemaicunoscut // un cuvânt îmi ajunge lung de o geană” (“Cuibul de lebede”). >>>>

Volumul recent apărut la Editura Printeuro Ploieşti, intitulat „Runele cocorilor” pune în lumină, aşa cum mărturiseşte autoarea, „un anotimp al spiritului, desprins din rune de cocori, înalţă simboluri spre decriptarea unui dialog permanent”- cu sine însăşi şi cu semenii săi. Poeta îşi revendică singurătatea, nu numai ca stare fizică dar, îndeobşte, ca stare de spirit. Ca un ecou răsfrânt al acestei singurătăţi nevoite, adâncul de sine capătă forma semnului de întrebare.

Lumini de toamnă, singurătăţi ostenite, lacrimi peste timp şi golul iluminat de Duh al absenţei prefăcută-n Cuvânt, în rost, în devenire. Cascadele urcă lăuntric pe falezele-n alb şi iscă tăceri neliniştite. Şi peste toate, o adiere de liliac târziu în amurgul ancorat în regretele zilei. Iată cum împlinirea, „ născută-ntr-o clipă de adevăr sfânt şi feeric” – se transformă în frumuseţe eternă.”

A şti să înveşniceşti clipa, înseamnă a şti să învingi umbra vieţii, dorinţele istovite, lacrimile gata-mbrăcate de drum, umerii dezgoliţi ai singurătăţii şi a te smulge din ancorele timpului, înălţându-te după spiralele Căii Lactee răsfrântă-ntr-un Cer de cuvinte.

Cu un ochi pineal să priveşti urmele timpului rănit şi frânt în dumicaţi de-anotimp, construiţi pe furate, spintecaţi rând pe rând şi daţi păsărilor de pradă.

Durerea cântăreşte cât un început de sfârşit, pe când întunericul inert strânge cât un „imperiu de ger” iar capătul d e drum „creşte prin trup/Nicăieri”. Cerul desferecat despică timpul dintre astăzi şi mâine. În lumina crepusculară de toamnă, „din toate colţurile/din toate vârstele,/ din toate întrebările/ singurătatea striveşte.” Doar cerul mai scutură „lacrimi de piatră/ pe drumul uitării.” (Lacrimi).

Regretele târzii sunt „bucăţi de suflet” – ca nişte viori desfrunzite. Şi totuşi, peste lacrima zilei de ieri , răsar cuvinte din stelele dimineţii.

Câte anotimpuri agăţate de cercevelele minţii! Până şi florile pun întrebări, în timp ce cuvintele, neputincioase, „scriu pe asfalt/tăceri refuzate”. >>>>

Un fel original de a se raporta la realitatea trăită sunt poemele lui Petru Scutelnicu din volumul „Poem pe cord deschis“ (trilingv: român, englez, francez), Editura „Casa Scriitorilor“, Bacău, 2006, unde viziunea personală, aţâţată de pulsiuni dintr-o „rană de cuţit melancolic“ saltă fiinţa în metafizic. Experienţa este o epuizare completă a trăirii, prin elan vizionar şi înstrăinare, prin exaltarea resorturilor fiinţei, fiindcă poetul trăieşte clipele ca o eternitate „ce a fost prea mult pentru o singură moarte/ a fost un poem pe cord deschis“ („Poem pe cord deschis”).

Regăsim în acest volum o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, o boală congenitală tradusă prin viziuni îmbibate de constatări dureroase: „România nu-i acasă / sunt lacăte pe uşi/ şi-i întuneric până la lacrimă/ are nevoie să-i faci respiraţie inimă la inimă/ are nevoie de chirurg/ să intre în operaţie pe cord deschis“ („Ţara mea”). Repetiţia sintagmei „pe cord deschis“ este o incizie chirurgicală ce iluminează fantasmele vizionarului Petru Scutelnicu.

În micro-poemele sale se denunţă conştiinţa obnubilată de timpul necruţător peste care „mai trece o bucată de moarte“ în timp ce alchimia verbului declanşează o „toamnă transparentă de ţi se vede sufletul“ şi poetul, un arheu eliberat de carnea realităţii, trăieşte drama târgului ce curge „şi se prelinge pe şosea“ („Transparenţă”).

Într-un superb poem proclamă vocaţia poeziei pentru esenţial şi cauza clipei închipuită ca un exorcism şi paroxism senzorial: „pictorul de amintiri / lângă o statuie îmblân-zită / îţi vine să-i dai numele tău / unei toamne târzii / dintr-o melanco-lie torenţială / când scrii cu viaţa pe ziduri / un poem / înfloreşte fabrica de vanilia / se arată o perlă / de tibia singurătăţii / se întristează / trenurile de navetişti“ („Pe genunchii melancoliei”). >>>>

Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Personajul principal, profesoara de liceu Victoria Stroescu (nume predestinat unei învingătoare) este accidentată grav pe o trecere de pietoni. În 25 de ani de carieră a idealizat noţiunile de bine şi rău. A sădit, a îngrijit, a dăruit. Pe patul de suferinţă pretinde aceleaşi valori pentru a putea merge din nou. Le găseşte doar la membrii familiei şi la medicii din Bucureşti. Starea de vinovăţie că a dat de furcă celorlalţi se împleteşte cu o tărie de caracter ieşită din comun. „Ce este mai dureros pentru mine, este că eu nu uit nimic!”, exclamă eroina. La început are ezitări dacă să ceară să fie mutată la un spital din capitală („ce vor spune medicii din Focşani?”), dar, lucrul de mântuială după principiul „Lasă că, dacă are zile, se vindecă de la sine”, „medicul care conduce operaţiunile asistentelor din pragul uşii, de parcă pacienta ar fi avut ciumă”, faptul evident că „toţi încercau să câştige bani din suferinţa bolnavilor şi a rudelor acestora”, teama că va rămâne infirmă o determină să lupte împotriva vanităţii provinciale şi să obţină trimiterea la Bucureşti. >>>>