O CARTE PE ZI

Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…

„Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda).

Ioan Miclău, “purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…”, în noul său volum,  “Frunze de toamnă aurie”,  apărut la Bârda – editura “Cuget Românesc”, 2010, le mai lasă urmaşilor o parte din sufletul său”, o dragoste tainică, de românism incurabil. >>>>

O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?

Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.

Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin  tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi  i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile  şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii. >>>>

Şi de data aceasta, pe două paliere se desfăşoară acţiunea din volumele II şi III ale trilogiei „Oameni de nisip” a Ioanei Stuparu.

Amintirile autoarei, încă de la vârsta preşcolară până către maturitate, formează o plajă întinsă de acţiuni hazlii şi adeseori nostime (dar care ascund realităţi dureroase) în care, protagonista este Nina lu’ Mitru Leu din Mârşani, dezmierdată Boldicu’ de către Bâtu care ţine la ea ca la ochii din cap. Plajă care cuprinde întâmplări ale căror protagonistă e chiar autoarea şi, pe de altă parte, obiectivul se îndreaptă în chip de flash ori blitz, iluminând, precum spoturile scena şi pe spectatori, frânturi de viaţă rurală, obiceiuri, descrieri, creionând caractere, scene, de un realism autentic, de prin anii  ’47- ’50, când începuseră acţiunile, nu lipsite de dramatism, ale „întovărăşirii”, „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” iar ţăranii erau confruntaţi cu hârtii şi documente – parcă străine de ei înşişi – pe care trebuia numaidecât să le semneze şi care-i deposeda de bunurile lor agonisite într-o viaţă sau avute din moşi-strămoşi. >>>>

„nu sunt mai mare decât un strigăt…/aici – la-ntâlnirea tuturor/câinilor – unde nu ştii dacă/dacă rămâi cu o veste în plus –ori/cu o viaţă în minus …”

Volumul de versuri lansat de Adrian Botez, prolific autor de texte scrise, zise, durute şi lăcrimate, autor de poezie, eseu, roman şi sfaturi înţelepte cu titlul contradictoriu „AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR”  – este un eveniment cultural marcat de curaj şi sinceritate. Editura „RAFET” , Râmnicu -Sărat, 2009, a girat această apariţie, iar Primăria municipiului Adjud, unde locuieşte autorul, a avut bunăvoinţa de a ajuta demersul cultural, Primarul ing. Constantin Armencea a înţeles că e nevoie şi de o dimensiune spirituală pentru a exista demn, în locul unde am fost puşi, pentru o vreme, de Dumnezeu. >>>>

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186). >>>>

Deşi au trecut trei ani de la apariţia volumului, abia azi am avut şansa să-l citesc şi, recunosc, astfel am beneficiat de un extraordinar exerciţiu de logică, experienţă nesperată într-un spaţiu lingvistic mai puţin bătătorit fie şi numai de către cei care slujesc în numele Cuvântului, a Comunicaţiei în general şi în particular când vine vorba despre vocaţia care, atunci când există, nu are nici început , nici sfârşit.

Petre Rău are meritul de-a ne aşeza dinaintea oglinzii unei lumi care cuvântă prin toate dimensiunile sale şi, dacă prefaţatorul cărţii, Paul Sân-Petru, îl numeşte “un renascentist modern” – eu cred că prin complexitatea personalităţii sale intelectuale, Petre Rău se detaşează de plutonul căutătorilor de conexiuni care fac din lumea reală un loc în care fiinţele şi lucrurile se înlănţuie, trăind într-o solidaritate inexplicabilă, dar care transpare prin logosul evident, sau, şi mai pregnant, prin cel intuit. >>>>

Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi „pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de „Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: „…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”. „Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai „un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. >>>>

Articolele reunite de Ilie Chelariu sub titlul Fatwa lui Che (2010)*, după cum arată o notiţă de pe pagina a doua a acestui vo-lum, «au apărut în perioada aprilie 2009 – martie 2010, în săptă-mânalul „Redeşteptarea“, din Lugoj».

Vocabulele din titlul cărţii sunt aparent-hermetice. Fatwa este un termen din limba arabă (mai exact fatwā, plural fatāwā), desem-nând o opinie religioasă a unui învăţat („epopt“) după Legea Islami-că. În Islamismul Sunni / Sunit, orice fatwa nu este obligatorie, în vreme ce în Islamismul Shia / Şiit poate fi obligatorie pentru individ în funcţie de relaţia lui cu Înţeleptul / Învăţatul („epoptul“). Persoana care „generează“ o fatwa se numeşte Mufti, „producător de fatwa“. West-Media abordează termenul fatwa dinspre Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, ca o condamnare islamică la moarte a cuiva pen-tru că a comis o infidelitate / trădare, o jignire faţă de morala musul-mană, pentru că-i un apostat / „răzvrătit“, un blasfemiator etc. În sens larg, fatwa priveşte orice „aspect al vieţii individuale, de fiecare zi, al căsătoriei / familiei, al afacerilor băneşti, al „circumciziei femeilor“, al problemelor morale, ori al normelor sociale, al războiului, al păcii, al Jihadului, al politicii, al Dhmimmis etc. Che din titlu (deşi trimite la eroul latino-american marxist Che Guevara / El Che / ori pur şi simplu Che) provine din prima silabă a numelui de familie al auto-rului, Chelariu; aşadar, titlul acestui volum de pamflete se tâlmăceşte prin „Verset(ele satanice) ale lui Che(lariu)“ / Fatāwā („anatemele“ / „pamfletele“) lui Che(lariu)…   >>>>

Prin talent şi hărnicie (numai în opt ani ) poetul Gavril Moisa a ajuns să-şi publice a 12-a carte, intitulată simptomatic”Vânzătorul de vise “, bilingv, român-englez,( traducerea Mariana Zavati Gardner), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, volum ce completează galera sa  de cărţi de poezie, epigrame şi fabulă.

Romantic fără romantism, neliniştit fără scepticism, Gavril Moisa prin acest volum de poezie ne provoacă o stare histrionică, de complicitate, sugerând la tot pasul subînţelesuri adânci, insinuând mereu o altă faţă a adevărului.

Cartea este structurată în două cicluri”Dialog interior “ şi “Vânzătorul de vise “ a căror tematică despre starea eului,  într-un moment anume, se complectează şi interferează precum imaginea în două oglinzi paralele: “Pe sub lumina/ Stelei tale,/trec zilnic/Cu o lumânare “(Mamei ), sau  “Moartea se zbenguie/ Pe valuri,/ O fată morgana/ Răsfăţată/ Şi-mi face semn/ Râzând,/ Că mă aşteaptă! “(Zbor de toamnă ). >>>>

Când drumul tău capătă sens în viaţă, când dăruieşti din lumina ta altora spre a primi soare întru cunoaşterea identităţii, când te simţi parte integrantă din izvoarele şi dealurile natale, eşti un om fericit. Dascăli de un mare rafinament intelectual, Ion C. Hiru şi George Baciu aduc „Un arc peste timp”, crâmpeie monografice ale localităţii Domneşti.

Lucrarea de 700 de pagini, apărută în condiţii grafice de excepţie la Editura Alfa, este un strigăt al recuperării valorilor, un abecedar de suflet al istoriei de veacuri a satului adăpat din apa vie a Râului Doamnei.

Tomul aduce în atenţia întregii ţări personalităţi marcante ale acestor plaiuri, autorii aplecându-se cu pioşenie în faţa sensibilităţii şi nobleţei inimilor calde ce bat odată cu pulsul gliei străbune a Basarabilor. Cu dragoste fără margini pentru meleagurile natale, autorii au şters praful de pe arhivele neamului redând istoria generaţiei actuale. >>>>

Strălucit absolvent al Politehnicii din Bucureşti, Ilarie Hinoveanu a urmat, decenii la rând, din cel puţin patru unghiuri de vedere, modelul oferit de regretatul academician Radu P. Voinea: 1. acribia documentării şi cercetării cu evidente virtuţi ştiinţifice; 2. inspiraţia conexiunilor, bazată pe o reală capacitate de analiză şi sinteză; 3. propensiunea pentru susţinerea şi afirmarea valorilor româneşti autentice; 4. dublarea pregătirii sale politehniste cu deschiderea permanentă spre literatură şi artă, spre orizontul umanistic de însemnătate naţională, europeană, universală.

Spirit solar, generos şi comunicativ, prin excelenţă, posesor al unui impresionant volum de informaţii, Ilarie Hinoveanu a înţeles că este de datoria sa, ca martor şi pion activ al vieţii cultural-ştiinţifice >>>>