O CARTE PE ZI

Am urmărit scrisul eseistei Ana-Maria Cornilă, din ultimii 7-8 ani, mai ales prin revistele literare vrâncene. Am apreciat imensa ei voinţă şi sete de a invada, cu mintea şi sufletul, cultura lumii. Teribilă sete. Ne-a bucurat fiecare semn al evoluţiei ei spirituale, ne-a bucurat evoluţia continuă a stilului ei, totodată acribios şi extrem de fin nuanţator – poate la fel de mult ca pe mentorul ei spiritual şi prefaţatorul atât de entuziast şi rafinat al acestei cărţi de debut editorial (profesorul şi criticul Mircea Dinutz) – Reverii critice. Simţeam, în fiecare articol al ei, citit de noi în reviste, mocnind superba ambiţie intelectuală, se auzeau scrâşnind resorturile spirituale ale efortului de autodepăşire. Şi iată – promisiunile s-au întrupat într-o puternică, superbă carte a Ideilor Fascinante, dar îmblânzite sub lupa eseistei.

De la început, între ce scrie pe copertă şi ce scrie între coperţi (cele 80 de pagini scrise, dacă nu socotim şi cele 8 pagini de reproduceri alb-negru ale unora dintre cele mai stranii tablouri din pictura europeană – aparţinând lui René Magritte, Hieronymus Bosch, Gabriel Metsu, Cornelius Norbertus Gijbrechts, M. Duchamp, Pieter Claesz, Nicolas Maes, Peter Breugel cel Bătrân, Gustave Caillebotte, Gustave Daumier, Rembrandt, Johannes Gumpp), pare a se stabili o dichotomie: noţiunii de reverie par a i se opune noţiunile de meditaţie, provocare intelectuală. Dar, când sfârşeşti de citit cartea, simţi că, da, ai asistat la un spectacol interior, la o visare printre cărţi şi cu toate cărţile lumii dimpreună.

Dar să intrăm între esenţele tari ale cărţii – încercând să nu cădem seceraţi de fascinaţia jocului ideilor şi imaginilor (căci, în ultima parte, cartea se ocupă nu de texte, ci de imagini picturale – ca imagini, remanente pe retină, ale unor texte ce n-au fost scrise, ci visate, plutite în potenţialitate eternă – şi, deci, dovedind o consecinţă logică a intoxicării faustice).

Din cele patru secţiuni (Terapeuticul şi patologicul imaginarului, Canonul revizitat, Ficţiunile necesare, Dincolo de limitele vizibilului) – primele două (adică, Terapeuticul şi patologicul imaginarului şi Canonul revizuit – cu excepţia ultimelor două subcapitole: Canonul Sadoveanu. O sociologie a lecturii – şi Canonul revizitat – postmodernismul şi clasicii) – vorbesc despre MARILE CRIZE ŞI PROVOCĂRI DIN LITERATURA LUMII – despre nebuniile singurătăţii şi însingurării: utopiile. Ale lui Morus, Campanella, Swift, Butler, Orwell…Utopiile şi distopiile – cum, foarte exact, defineşte A.M. Cornilă (p. 18): “În scrierile utopice, punctul de vedere al străinului (ca ambasador al ordinii omeneşti existente) este congruent cu punctul de vedere al nativilor, fericirea utopică este considerată dezirabilă. Scrierile distopice se constituie din incongruenţa dintre punctul de vedere al străinului (în aceleşi sens de ambasador al lumii reale în ordinea alternativă) şi cel al nativului; ceea ce în perspectiva nativului se defineşte prin fericire şi prin cea mai bună lume – în perspectiva nativului devine nefericire”. Excelenta eseistă îl omite (voit sau nu) , din această definire, pe “străinul”-cititor. Căci, spre exemplu, Cetatea Soarelui, plăsmuită de mintea şi ranchiunile întemniţatului Tommaso Campanella, iscă, dinspre interiorul scrierii, dar şi dinspre interiorul lectorului, controverse şi condamnări : atunci, în veacul XVI (probabil…), şi, mai cu seamă, astăzi, după sinistrele şi perversele experienţe politico-spirituale ale veacului XX – cititorul se oripilează (sau ar trebui…) în faţa celor expuse de Campanella, CA SOLUŢII PENTRU FERICIREA UMANĂ!!! : “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să moară, şi păcatele celorlalţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa, că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică prin rugăciuni, sacrificii şi emendaţii”. Dacă tot sunt porniţi pe omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!.

Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella), domneau anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.

Lecturând paginile primei părţi a cărţii A.M.Cornilă, se observă clar că utopiile, ca şi oricare cărţi de aşa-zisă “ficţiune artistică” – oglindesc, cu ştiinţa ori fără ştiinţa autorului, sufletul acestuia, cu toate negurile şi frustrările şi compensaţiile imaginare, dar foarte clare, pe care subconştientul (neputând să scape de “genele” epocii istorice!) le cere, vindicativ şi revanşard, de la realitatea cosmică, divină ori socială – şi nu se nasc doar (p. 19) “la confluenţa realului cu imaginarul şi a elementului raţional cu cel iraţional, a concretului cu virtualul”, ci, cum foarte exact şi rafinat observă, în plan teoretic, autoarea, mai jos: “geneza (n.n.: utopiei) îşi găseşte explicaţiile în structurile de profunzime ale psihicului uman, acolo unde, sub protecţia inconştientului, visele şi dorinţele tentează materializarea”. Iar aceasta, ŞI în sensul cel mai rău!!! Iar mai jos, la p. 17, afirmase, cu tot atât de adâncă subtilitate intelectuală: “Valorile utopiei nu sunt cele ale diferenţei, ale personalizării, ci dimpotrivă, cele ale uniformizării şi aneantizării individualului, culminând în distopii cu terifiantul gest represiv de reconversie a individului rebel prin propriile-i spaime, descris în romanul lui Orwell (<<1984>>)” .

Da, utopii care stăteau bine şi frumos în pagini de carte (chiar la Marx sau Nietzsche) – abia când s-au întrupat, şi-au arătat noianul de venin şi catastrofă. Represiunea visată, în pagină, ca un alt soi de ordine – devine temniţă, crimă şi tortură, când coboară în societatea reală.

Între nazism, comunism şi creştinismul fără Hristos nu este, în genere, nici o diferenţă. Căci oamenii uită de ce le-a spus Hegel: nu sunt suficiente teza şi antiteza – fără sinteză! – adică, tradus: fără Reperul Absolut, Divin-Transcendent, Revelaţia Originarului Neprihănit – toate sunt elemente ale beznei raţiunii, ale plutonismului şi luciferismului raţional. De aceea, nu putem fi de acord cu confuzia Anei-Maria Cornilă – confuzie pe care o trăieşte şi o seamănă şi în cititor – precum că (p. 21) “ utopia se naşte în aceeaşi matrice a inconştientului în care s-au modelat mitul paradisiac şi cel al vârstei de aur, ca reformulări ale destinului omenesc”: nu – mitul paradisiac-vârsta de aur aparţin SINTEZEI-REVELAŢIEI DIVINE – pe când nenorocirile aduse de utopii nu sunt decât fenomene jalnic- umane – expresii ale rezidualului (chiar dacă amăgitor-strălucitor), care bălteşte în mintea-raţiunea umană.

Evenimenţialul istoric nu naşte, în societatea umană, decât Iluzii-Monştri – pentru că nu este obsedat de divin, ci de patimi strâmte şi scurte. Iar o scriere, dacă rumegă, fie şi întru ficţiune-utopie, realul doar ca istorie profană – şi nu ca “urmele paşilor lui Dumnezeu” – nu face decât să recombine crimele, în altă ordine.

Insularitatea, despre care face vorbire, cu o ascuţime intelectuală şi cu un stil perfect calibrate, Ana-Maria Cornilă – nu face decât să trădeze orgoliul luciferic al utopiştilor, de a-şi proteja utopiile, în ciuda faptului că subconştientul lor le spune că ele nu sunt decât măşti ale aceluiaşi real nebun. Cu cât eşti sau te doreşti mai singur, cu atât devii mai periculos, mai vulnerabil pentru penetraţiile satanice. Nu degeaba Hristos spune apostolilor săi: “Unde veţi fi doi şi trei, adunaţi întru mine (Iubire…), acolo voi fi şi eu”. Iar cine scoate utopia, odată clocită – din insularitate – nu face decât să mai sporească crimele lumii, cu tot atâtea, câte utopii “continentalizează”. Toate ficţiunile umane, mai devreme sau mai târziu – îţi dezvăluie veninurile dospite – şi, dacă sunt scrise şi cu talent şi forţă de convingere – ei bine, atunci chiar că ucid fără greş – şi nu oricum, ci popoare întregi, pe segmente mari de timp, suferă iadul terestru…

Există, în cartea Anei-Maria Cornilă, un exemplu de “străin” insularizat de societate (de cea chineză, care respinge ORICE străin) – dar care, prin demnitate, şi intrând în conflict şi cu “hanul”chinez, dar şi cu propria sa misiune, dată de ţarul Rusiei – se menţine continental, adică NORMAL: Nicolae Milescu (cf. Străinul politizat – straneitatea şi conceptul de “political body, în “Jurnalul” lui Nicolae Milescu). Eşecul său diplomatic este, în realitate, o izbândă majoră a fiinţei umane. A te lăsa copleşit, înghiţit de utopia chineză – de “political body” – doar pentru a izbândi, temporar, în misiunea tranzitiv-istorică – ar fi fost un dezastru jalnic. Există dezastre pilduitoare, epopeice – dar aceasta numai când cei supuşi dezastrului îşi asumă, cu demnitate, pierderea/pierzania. Numai cei ce ştiu să piardă magnific pot evada din utopie – în eternitate. În mit. Căci Milescu a devenit, prin viaţa sa atât de intens personalizată, un mit. Şi miturile, singure, sunt întemeietoare – de Lume şi de Fiinţă. Adică, la ele ne raportăm, pentru a fi. Înafara lor nu există decât pulberea.

Un intermezzo, cu Canonul Sadoveanu – o sociologie a lecturii. În linii mari, suntem de acord cu concluzia eseului : (p. 50)”M.Sadoveanu, ca autor canonic (adică, obligatoriu şi chinuitor) trebuie înlocuit cu Sadoveanu ca autor dezirabil; anacronismul operei sale trebuie pus în mod empatic sub semnul uimiriii, al excepţionalului, pentru a-l determina pe lectorul-elev să descopere noi <<minuni>> textuale”. Sadoveanu – “chinuitor” – da, pentru actuala generaţie de elevi. Opera lui Sadoveanu, cu tot respectul pentru tinerii lui lectori de azi – credem a fi devenit “anacronică” – tocmai pentru că aşa-zisul “anacronism” al lui Sadoveanu nu înseamnă altceva decât necunoaşterea limbii româneşti, în esenţele ei adânci, de către generaţiile Internetului şi ale lui “cool”. Asistând la “anacronizarea” lui Sadoveanu, asistăm, de fapt, la înstrăinarea profundă a românilor de propriul lor spirit. Nimeni nu mai ştie azi să răspundă prin ce este, în definitiv, specific, spiritul românesc. Acesta este cel mai groaznic preţ pe care neamurile Pământului îl plătesc pentru globalizarea economică: de-spiritualizarea – al cărei simbol tinde să devină, azi, opera lui Sadoveanu. Nu-i nimic, fiţi liniştiţi, vor deveni “anacronici”, pe rând, sau deodată – toţi scriitorii români!!! – tot ce ne menţinea viu şi treaz sufletul! La toate posturile TV se vor citi, cât de curând, în loc de Sadoveanu, Eminescu ori de versetele Sfintei Liturghii Ortodoxe (ori Catolice) – Hotărârile Congresului al XIV-lea al Uniunii Europene sau Euroatlantice… Numai cei care ştiu taina de a respira aerul tare al Duhului (inclusiv al lui Sadoveanu…) – şi noi ştim, din periodicele în care i-au apărut studiile critico-eseistice, că autoarea ştie Marea Taină a Respiraţiei Spirituale – vor rămâne, ca persoane reale, ale Finalului. Dar au şi pulberile rostul lor…Iar postmodernismul, care deja, printr-un Cărtărescu, îşi permite să nu mai aibă nimic sfânt, nimic profund spiritual, parodiind Glossa eminesciană şi înlocuind, în Scrisoarea I, adjectivul “gârbovit” – cu “cocârjat” – pulbere şi lecţie despre semnificaţia pulberii este…(cf. subcapitolul Canonul revizitat – postmodernismul şi clasicii). Căci demiurgia nu încetează la comanda niciunui om, fie el etichetat cu orice “-ism” pe spate.

În mod absolut firesc, urmează capitolele despre ficţiune-iluzie. Şi, tot atât de firesc pentru fascinaţia lectorului-eseist Ana-Maria Cornilă – îl întâlnim citat pe Lucian Boia – atoaterelativizatorul…Ana-Maria Cornilă ne dă informaţii despre mentalitatea Evului Mediu – cf. Păcatul în mentalitatea medievală – Culpabilizarea umanităţii. Apoi, îl admiră nedisimulat pe “laicizantul” Chaucer – cu ale sale Povestiri din Canterburry (cf. Între predica sacră şi povestirea lubrică. Deculpabilizarea umanităţii). Aşa ca Ana-Maria Cornilă şi Chaucer au gândit şi catolicii – când au instituit carnavalul – ca supapă “psihică”…

Noi nu prea ne extaziem în faţa celei mai proaste cărţi a lui Mark Twain (pentru care, de altfel, avem toată stima, ca scriitor al altor cărţi, cu adevărat memorabile) – Un yankeu la curtea regelui Arthur. De ce am face-o? Numai pentru că atacă, în cel mai grosolan şi jalnic mod, monarhia? Evident, are şi monarhia, în declinul ei istoric, revoltătorul şi caraghiosul ei – dar societatea de consum a “yankeului” din sec. Al XIX-lea este de-a dreptul greţoasă. A.M.Cornilă acceptă, aparent resemnată, cuvintele lui Umberto Eco, din Baudolino (“mai curând sau mai târziu, unul mai mincinos şi decât Baudolino are s-o povestească” – toată istoria este numai un fals, deci şi Dumnezeu, care ne-a dat istoriei, este un fals! – amestecând teleologia sacră – “printre talaşurile unde Boidi, poticnindu-se, găsea un cui din Cruce”…). Că ar vrea unii să se amestece în planurile divine, şi să fabrice şi croiască o istorie cum le-ar conveni lor, că, totdeauna, învingătorii denaturează/falsifică istoria după folosul lor… – dar nu se simt, peste şi pe sub zbieretele impostorilor – zguduirile măreţe şi terifiante ale divinităţii?…Şi nu se simte nici că orice sens major de viaţă umană stă/se întemeiază pe un alt sens, mult superior lui şi, încă, tainic pentru toţi pământenii vii? Şi chiar amănuntele, aparent nesemnificative, ale evenimenţialului – deodată, parcă sub o suflare teribilă – capătă tâlc şi rost – făcându-ne să întrezărim că facem parte dintr-un ameţitor plan cosmic – noi, “muşti de-o zi, pe-o lume de se măsură cu cotul”…?

Niciodată cărţi precum cele ale lui Saramango n-o să ne uşureze misiunea de a întrezări acest ameţitor plan. În final, admirând stilul de mare forţă nuanţatoare al A.M.Cornilă – credem că atât de subtila eseistă A.M. Cornilă se va lăsa, pe viitor, mai curând înduplecată de opiniile suave şi subtile ale unui Borges, despre cartea babilonică -ori, la noi, Andrei Pleşu – care ştie ce vorbeşte, despre îngeri – şi, mai ales, exact despre inversul a ceea ce susţine (sau nu susţine) Lucian Boia – realitatea divină, şi posibil de revelat (pentru cei ce aşteaptă şi sunt pregătiţi de revelaţie) a lumii: (p. 75) ”imaginaţia divină, liberă de amprenta corporalităţii, orientată nu spre eludare şi substituire arbitrară a realului, ci spre instaurarea de realitate”(cf. Ficţiunile necesare – lectura: între reverie şi reflexivitate). Şi doar având în minte rândurile de mai sus ale lui Pleşu, despre realitatea divină, putem subscrie, fără nici o reţinere, la concluzia eseistei: “Între ficţiune şi realitate nu există hiatus, cele două completându-se, armonizându-se, interogându-se.”

În rest, tot ce spune despre ciudatele picturi (ale ciudaţilor pictori ) pe care le analizează, în capitolul final Dincolo de limitele vizibilului – sunt lucruri bine spuse şi bine chibzuite, de o autentică fineţe hermeneutică.

Nu putem decât să afirmăm că, în România, s-a mai născut un eseist teribil, cu mare forţă de a trece peste iluzii şi de a problematiza cele mai inconvenabile realităţi – şi să-i urăm Anei-Maria Cornilă, după acest debut atât de frumos – o carieră spirituală deosebit de convingătoare – neuitând, însă, spusa lui Costin-cel-Bătrân: “Eu voi da samă de ale mele, câte scriu” – şi că Şira Spinării Spiritului Uman este nu în cartea de bibliotecă (“mobilă”care, dacă nu e privită ca un element tranzitoriu către Cuvântul Transcendent – devine o “cazemată” asfixiantă, şi cu gurile armelor îndreptate spre cel ce-o “locuieşte”) – ci în Marea Carte Divină.

ADRIAN BOTEZ