07 Iulie 2007 – MARIANA PÂNDARU-BÂRGĂU: „MIC TRATAT DESPRE PĂSĂRI ŞI UMBRĂ: DUPĂ CĂDEREA NOPŢII“, Editura Danimar, Deva, 2007 (Adrian Botez)

Noul volum de poezie al MARIANEI PÂNDARU-BÂRGĂU – DUPĂ CĂDEREA NOPŢII (Editura Danimar, Deva, 2007) ne propune o amară, dar bine echilibrată şi stăpânită dezbatere despre tristeţile şi nopţile terne/vlăguite de viaţă şi despre Nordul Sacru şi Îngheţat (Nordul Sacru trimite oamenilor, în/spre recunoaştere, Umbra…) – care, cu regularitate tragică, urmează solarelor (sau, măcar, fabuloaselor!) zile sudice ale copilăriei (”Stăm locului şi ne amintim/de copilăria îngropată în ierni de poveste”- cf. Inocenţa privirii, p. 7) şi “tinereţii amare”(cf. Iubitori de fructe exotice, p. 28).

Volumul este tăiat în două de nişte stranii confesiuni – patetice şi, totuşi, cu un discurs de impecabilitate clasică: CĂTRE BERTHA – sub formă epistolară, poeta îşi consultă eul profund, Dublul Mnezic – şi-l stimulează, spre amintire şi confesiune şi mărturie, prin declaraţii (ca declanşatoare de seism interior) şi, mult mai puţin, prin interogaţii:”Iată, Bertha, am învăţat să trăiesc/ca o pasăre cu inimă de simborină”( ce onomatopee cu izuri înfiorat-celeste…) – cf. Scrisoarea a 6-a către Bertha, p. 56.

Viaţa dată nouă, muritorilor, este sub semnul antropofagiei, din partea lui Chronos: “Clipa – află şi tu – / e atât de grăbită să înghită vieţile noastre/încât îmi privesc foarte atentă/ alergarea din urmă”(Scrisoarea a 8-a către Bertha, p. 58) – dar şi al consumului de-sine-jertfitor, prin Ardere – sub semnul Păsării, dar şi sub semnul Macilor. Dorinţa celei atât de şi prea des încercată de Revelaţiile Umbrei (ca Dublu, ca Premoniţie, Vestire şi Pregătire Epifanică a Celeilalte-Celorlalte Lumi) este de a scăpa preastrâmtelor determinări-lucruri, ale unei lumi/vieţi, care n-a fost în stare să ofere Fiinţei decât efemerele clipe de minune vie ale copilăriei, iremediabil trecute – de a se ridica, în sincronie cu revoluţiile de eliberare din Zborul Păsărilor-Îngeri (berzele), deasupra tuturor lucrurilor: “Eu le privesc şi aş dori să mă ridic/odată cu ele/ deasupra tuturor lucrurilor”(cf. Scrisoarea a 9-a către Bertha, p. 59).

Dar obscura Lege Cosmică nu urmează dorinţele noastre – ci-şi trimite, obsesiv, atât de expresivii spioni, dar şi vestitori de interdicţii şi vestitori de inexprimabil, pe deasupra cuvintelor – UMBRELE, aflate sub Centralul Regim Funebru Lunar (cu vagi tente cristice, sub semnul “cearcănului de ceară” al Arderii Discrete, Discret-Patetice – jertfirea Cuvintelor spre Cenuşă fiind supremul Omagiu, adus Nordului Sacru:”Nu-mi cere, Bertha,/să învăţ alt alfabet/când acesta/ se desprinde ca o flacără/ din sângele meu/ şi-mi însufleţeşte cuvintele/de parcă toate/ ar trebui să devină cenuşă” – cf. Scrisoarea a 7-a către Bertha, p. 57), în Crucea Nopţii: “Vezi, cum ni se alungesc umbrele/pe zăpada îngheţată/Când luna rotundă/cu cearcăn de ceară/coboară din crucea nopţii/uşor”(cf. Inocenţa privirii, p. 7). Şi, drept consecinţă a discursului mistic al Legii, făcută expresivă prin Umbră/Umbre – Zborul Sacru al Vieţii-Cuvinte Vitale pare o aşteptare zadarnică, dinspre Marea Nordului Sacru, către o primăvară absolut ipotetică ( de la un anumit moment dat al vidului semantic al aşteptării…) – care primăvară, cu tot cu Cuvintele-Păsări Albe, începe să semene, tot mai mult, cu Blestemul Solemn al Nordului – iar Cuvintele-Păsări (acum, cu chip strigoic…) încep să emită vestiri-“năprasnice fulgere”spre ilimitatul îngheţat, “la ieşirea din cer”(spre Nordul Necunoscut) :”Parte din cuvintele rămase nespuse/se vor aşeza – păsări albe/la ţărmul unei mări nordice/aşteptând, aşteptând, aşteptând/primăvara//Ochii lor/ bobiţi roşii – de jar -/ sunt năprasnice fulgere/ prin care/ la ieşirea din cer/ vor privi şi ochii mei/lumea în depărtarea ei/ fără margini”(cf. La ieşirea din cer, p. 11). Cerul, deci, nu e “ultima staţie”, ci o margine spre Necunoscut. Uneori, fără patetism, dar cu sublimitate – Pasărea situează Fiinţa sub Semnul Realei Eliberări, într-un Paradis-al-Echilibrului-şi-Ordinii-Extatice, Desăvârşite :” “Aici -/ în raiul celor cu sentimente echilibrate/Unde pasărea e ca o umbră de pulbere/Nu e loc de nici o dezordine interioară” (cf. In raiul cu sentimente echilibrate, p. 8).

Şi Erosul stă sub semnul thanathicului-Umbră – Grădina Raiului-preafericirea “sub lumina de cireş japonez” (floarea de sakura – simbol al purităţii, fericirii şi emblemă a idealului cavaleresc) – este, de fapt, fuga eliberatoare – de lutul-închisoare şi înjosire/impurificare fiinţială : “Ca şi cum/ ieşisem din trup/ două umbre fosforescente/eliberate pentru totdeauna/din nesuferita/închisoare de lut”- cf. Umbre sub cireş japonez, p. 9.

Între Libertate (simbolizată prin Păsări – Păsări care constată, în această lume şi pentru sacastă Fiinţă, că “Aici nu mai aveau/pentru cine cânta” – cf. Să dai drumul păsărilor, p. 40) şi Moarte – este (etern!) Umbra. Care, uneori, prin magia Muzicii, se disimulează sub faldurile somnului-prin-maci: “Ascult Brahms/şi visez la câmpiile verzi/cu lanuri de maci”(cf. Singurătatea din viaţă – singurătatea din moarte, p. 35). Umbra se transfigurează în Lumină Mistică. Thanathicul (paradoxal, este hiperbolizat prin factorul orfic!) – disimulat sub corolele hipnoticilor-misticilor maci, depăşeşte limitele invaziei vitalului, întru incendiul cosmic (patetismul clasic al imaginii este de o măreţie care o trimite în mitologie, dar şi în…antologie!) – atotluminător, dar şi atotscrumitor (ca-ntr-o Nirvană buddhistă): “Mă gândesc la singurătatea din viaţă/la singurătatea din moarte/şi nu găsesc/bucurie mai mare decât/ ascultând Brahms/ să trec prin lanuri de maci/în timp ce/în urma mea/câmpiile ard”.

Încercată cumplit de Starea de Fiinţare – spre a o dovedi şi deosebi ca Învingătoare-Arzătoare întru Războiul Vieţii şi Morţii – poeta MARIANA PANDARU-BÂRGĂU transformă terifiantul Nopţii într-o Stare de Viitoare Lumină/Iluminare – transformă Poezia nu atât într-o elegie perpetuă, cât într-o Stare de Ardere Perpetuă. Prin percepţia Poeziei-Cuvinte-Păsări, ea îşi este şi este Cosmosului – Taumaturg, Onomaturg şi Terapeut Mistic: prin numire, ea exorcizează Cosmosul şi Sinele, spre Sinea noiciană. Poezia MARIANEI PÂNDARU-BÂRGĂU devine, astfel, un descântec de îmblânzit thanathicul Umbrei – dar şi de convins Păsările (Sinele Dublu şi Mistic) să-şi explodeze-elibereze fiinţa, întru Zbor-Echilibrare (într-un Paradis al Forţei de Reechilibrare Eternă).

ADRIAN BOTEZ