Aprilie 2010


Comentariul la cartea “Lumea si noi – prozo-poeme” – Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 – il vom incepe zabovind cateva clipe la portretul fotografic al d-lui Daniel Muresan – autorul cartii – de pe coperta a patra, pentru a incerca o avancronica a continutului literar ce urmeaza. Cu gatul infasurat in naframioara aristocrata, camasa alba din borangic subtire si costum impecabil, poetul priveste lumea, in general si societatea romaneasca, in special, cu o doza de ingaduinta filosofica, de detasare rece: “trecand inspre semeni cuvant necrutator: voi scrie despre voi si faptele voastre totul. Nu va fi vina mea ca nu veti intelege nimic. Sau nu veti vrea sa-ntelegeti”.
Poemele din cartea “Lumea si noi” par a fi poemele inceputului de lume unde autorul, asezat pe o margine, si-a propus sa atinga, cu versul, toate cele vazute si nevazute, intr-o incercare sisifica de a face pe hartie portretul lumii acesteia. Incepand dintr-un capat, trece cu poemul fara sa selecteze. Atinge locul comun, bate la portile sublimului, nu ocoleste banalitatea si “dumnezeiasca viata a puritatii/ Dar iata/ Pe cat de castigatoare/ Pe atat de infrante gandurile”. Demersul liric al d-lui Daniel Muresan se asaza intr-o miscare pendulatorie intre rostirea in cadenta psalmica, in albii bine conturate, din care nu se poate iesi, urmand relieful si privirea ciclopica, intr-un spectacol imens, ce ne inconjoara. >>>>

Anunțuri

Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.

M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea”  – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:

Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.

Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează,  şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui.  Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie. >>>>

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)

“Sub paşii noştri se despică marea”

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. >>>>

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează,  în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alic tipuri dc cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere dc un mod deosebit, artistul crează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici nevoia artistului creator dc a găsi căi, noi, ieşite din comun, dc acces la mintea şi sufletul celor cărora li sc adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. În primul rand autorul a selectat şi sintetizat  puncte esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, cc i-a fost accesibilă. In al doilea rând, cl a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct dc vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, cc nu sc întâlneşte prea des.

Punctul dc vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.   >>>>

Mănunchiul de poezii publicate de Titina Nica Ţene în volumul intitulat “Scaunul Harului”, aduc a romanţă cu parfum de amintire, ferestre cu gutui păstrate una lângă alta ca nişte candele luminânde sub bolta seină a iernii, credinţa că există un rost bine stabilit de Dumnezeu în toate, nădejdea că după iarnă va veni iarăşi primăvară: “Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt / ca o primăvară, când învie toate”, spune autoarea în poezia “Sfânta Primăvară”.

Când sufletul i-a fost legat de locurile natale, nimeni, niciodată, nu i-l va putea dezlega, dă de înţeles delicata în cuvânt Titina Nica Ţene, venită pe lume în satul Uşurei, judeţul Vâlcea, sat din care a plecat de multă vreme, urmându-şi destinul . Versurile simple ca apa izvorândă din crestele munţilor spun foarte multe: “Ce fericită eram, Doamne, / Şi ce departe sunt acum!” (De Paşte); “Merg încet cu sufletul pustiu, / singură printre atâta lume, / timpul a trecut când nici nu ştiu, / oamenii din juru-mi nu au nume” (Toarcem amintirea).

Puterea obişnuinţei nu-şi găseşte locul în inima poetei Titina Nica Ţene. Ea nu poate să privească numai înainte, fiindcă dorul vetrei strămoşeşti dă în clocot şi cheamă necontenit. El, DORUL nu va putea fi ostoit decât odată cu poposirea autoarei, trup şi suflet pe plaiurile natale: “M-am întors la mine-n sat / şi-am găsit casa-ntr-o rână / Părul, nucul şi gutuiul / sânt deja cam ofiliţi / nu e nimeni prin ogradă / să vadă că sunt iubiţi” (Aşa-i viaţa). >>>>

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă  roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile. >>>>

Pagina următoare »