La période que nous vivons est intéressante car elle induit une troisicme phase génératrice de progrcs différencié et réflexif : le transmodernisme, ou pureté et impureté se cotoyent, tout n’étant pas seulement une question de dosage quantitatif mais également de compositon qualitative d’éléments microcomposés, intervenant dans une macro composition, le niveau de meso composition pouvant alors se déplacer plus ou moins fractalement. (Patrick Saint-Jean)

Se întâmpla în cultura/literatura româna lucruri importante carora nu (prea) li se acorda suficienta atentie într-o lume mica si mozaicata, în care ne pare ca disemineaza mediocritatea agresiva, publicitatea desantata, falangele în jurul unor idei revolute, indiferenta (daca nu furia…) în fata eruditiei si analizelor profunde si aplicate. Prea arareori comentatorii ori recenzentii se apleaca asupra unor carti „complicate”, ce-si propun sa impuna concepte noi, sa schimbe paradigme, viziuni asupra lumii (si) artelor. Pe de alta parte, e adevarat ca circulatia ideilor si textelor este destul de precara în societatea româneasca postdecembrista. Sunt câteva „centre de putere” în viata culturala actuala (Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara) care se consuma cu precadere în interior, comunica pre putin între ele, iar când o fac, avem cu precadere polemici falacioase.

Iata, asadar, ca nu ni se pare a fi exceptie un oarecare dezinteres (vinovat) în fata unui eveniment editorial: aparitia, la Editura Junimea din Iasi, colectia Studii transdisciplinare, a sintezei Transmodernismul de Theodor Codreanu. Conceptul dateaza de pe la sfârsitul secolului trecut (Carta Transdisciplinaritatii e redactata la 6 noiembrie 1994, la Arrábida, de Lima de Freitas, Edgar Morin si Basarab Nicolescu) si ponderea acestuia în gândirea (nu doar) europeana s-a augmentat constant. Revenirea la logica triadica (a tertului inclus), dupa secole de domnie a conceptului reductionist „adevarat/fals”, este o prezenta tot mai vizibila în realitatea contemporana. Realitate ce nu mai încape în grilele statuate în ultimele 2-3 secole; întâlnim fenomene carora nu le putem afla cauza, necum efectul (efectele). Cu atât mai putin reflectarea lor în creatia artistica/literara. Deodata, (re9descoperim ca, din tripleta clasica corp-suflet-spirit (trup-suflet-energie) abia daca mai avem loc în primul, pe care am ajuns sa-l exploram cu adoratie cinica. S-ar cuveni sa facem, în sfârsit, pasul spre cel de-al doilea si sa vizam (vizam) treapta celui de-al treilea. O deschidere a însemnat psihanaliza si influenta ei asupra (studiului) literaturii/artelor. Undeva în zona unor asemenea deschideri îmi pare a se situa demersul cunoscutului „critic total” (cf. Mihai Cimpoi) si cu precadere eminescolog Theodor Codreanu, îndemnându-ne sa reluam calea extinderii lumii cunoscute prin colaborarea artelor si stiintelor, cu pastrarea a ceea ce am câstigat deja; cale întrerupta vremelnic, cam pe la sfârsitul Renasterii, de rationalismul îngust, scientist, orientat exclusiv spre materia opacizanta. („Trans: acest prefix este astazi seva datatoare de viata a culturii si omului. Acest prefix nu trece în nefiinta ceea ce depaseste, ci pune în miscare ceea ce depaseste, orientându-l spre un nou context” – Adonis [pseudonimul poetului si eseistului sirian Ali Ahmed Sadd; traieste în Franta], apud „Radacinile libertatii”, carte dialog Michel Camus – Basarab Nicolescu, Ed. Curtea veche, 2004; a se vedea si Adonis – Vers un sens r venir, în Mémoire du XXIcme siccle, No 1 – Complexité et quete du sens, Éditions du Rocher, Monaco, 1999 si în Bulletin Interactif du Centre International de Recherches et Études transdisciplinaires, no 15 – Mai 2000). Demers îndraznet si cumva riscant, atâta vreme cât termenul transmodernism a fost cel mai adesea confundat cu cel de postmodernism. Theodor Codreanu face o adevarata istorie a avatarurilor lui în capitolul „Ofensiva transmodernismului” (pp. 138-176) si apoi în „Temeliile transmodernismului” (pp. 177-129).

Ni se prezinta mai întâi Sfârsitul postmodernismului „proclamat” în 1991, cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, de corifeii acestuia Ihab Hassan, MalcolmBradbury, John Barth, Raymond federman, William Gass. (Aflat acolo, românul Ion Bogdan lefter „s-a aratat nedumerit de un asemenea generic [al seminarului] tocmai când în România postmodernismul se afla pe culme, biruitor…”)

Urmeaza Hipermodernismul – „o radicalizare a modernismului”, „o forma de divizare în sânul postmodernismului” si Para-modernismul, care „nu pretinde o depasire a modernismului, ci are în vedere efectele vazute si nevazute ale acestuia”. Nasterea conceptului de transmodernism ar putea fi datata prin anii ’80, când „a început sa fie folosit, cu torul sporadic”, substituit inadecvat postmodernismului (ex. Cristian Livescu, 1985). Însusi Theodor Codreanu, chiar daca îl practica în a sa critica ontologica, abia dupa lectura cartii Transdisciplinaritea a lui Basarab Nicolescu s-a „decis ca e timpul consacrarii termenului de transmodernism ca marca a noului secol XXI”. Asadar, care sa fie acoperirea acestuia? O cale este aceea propusa de Ziaudin Sardar: „Spre deosebire [de postmodernism], transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridica deasupra modernismului si se duce în alta stare de existenta. Astfel, spre deosebire de postmodernism, transmodernismul nu este o proiectie liniara. Îl putem întelege mai bine cu ajutorul teoriei haosului. În toate sistemele complexe – societati, civilizatii, ecosisteme s. a. – multe variabile independente interactioneaza în numeroase moduri. Teoria haosului ne arata ca sistemele complexe au abilitatea de a crea ordine în haos. Iar aceasta ordine este alta decât aceea încatusata în logica bivalenta aristoteliana. „transmodernismul este transferul modernitatii de la marginea haosului într-o noua ordine sociala. Astfel, transmodernismul si traditia nu mai sunt doua viziuni opuse ale lumii, ci o noua sinteza a amândurora”. Theodor Codreanu se întreaba „în ce masura crestinismul poate fi compatibil cu transmodernismul: […] Raspunsul nu poate fi decât unul: crestinismul este o religie transmoderna, prin excelenta” (p.162). abia acum ni se dezvaluie rostul prezentei în volum a unui întreg capitol dedicat teologiei Parintelui Staniloaie, al carei transmodernism se întâlneste/comunica cu „profundul transmodernism al Papei Ioan paul al II-lea, care a anuntat punti de reconciliere istorica spre ortodoxie, spre islam, spre mozaism”. Un argumentnu se aduce prin prezentarea viziunii teologice a lui J. J. Fanella, conform careia „Dumnezeu scapa determinatiilor epistemologiei Umane”, fie moderna, fie postmoderna, pentru ca acestea „propovaduiesc o mistica a stiintei si a experientei, adica «se încearca întelegerea unei fiinte infinite cu mijloace finite». Asadar, transmodernismul deschide calea cunoasterii speciale, prin revelatie, iar nu prin «complexele de cultura» asumate de modernism si de postmodernism, în lumina relativismului care însoteste orice schimbare de paradigma culturala”. Demonstratia lui Theodor Codreanu curge convingator, firesc, precum o curatire a gradinii de buruieni si plante uscate în vederea unei noi însamântari. Autorul amendeaza fara complexe „un caz de inadecvare terminologica: postmodernismul premodern” în care este surprins Constantin Virgil Negoita („un remarcabil precursor al transmodernismului”), român din exilul american, autor de romane non-fictionale. El „reprezinta cazul singular al unui «postmodernist» care lupta stralucitor si rapune tocmai postmodernismul”, performanta ce „merita cu asupra de masura sa fie remarcata”. Si alte atitudini de la noi sau de-aiurea sunt puse sub lupa si asezate unde le este locul – în sustinerea unei directii epistemologice muribunde ori în favoarea deschiderii spre un teritoriu nou al cunoasterii stiintifice si creatiei artistice. „Transmodernitatea e posibila si în cultura, dar numai prin constructia unei hermeneutici noi, care sa-i deschida calea spre zonele de transparenta ale lumii la lumen, caci recuperarea luminii din opacitatea lumii, a culturii înseamna cunoasterea lui Dumenzeu, în ultima instanta […] în ce ma priveste, am încercat sa pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distinctia capitala dintre «complexele de cultura»(care au traversat culturalul din renastere si pâna la postmodernism) si «complexele de profunzime» (zonele de transparenta)”. Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicarii acestei „noi hermeneutici” , socotind ca „premisele românesti principale întru întemeierea doctrinei «noului antropocentrism» transmodern sunt ontologia arheitatii lui Eminescu, filosofia lui Blaga si cea a lui Noica, teologia Parintelui Staniloaie si antitetice filosofiei lui Stefan Lupascu, la care se aliaza logica fuzzy [pe româneste, logica ideilor vagi – n. m. F. D.] a lui Constantin Virgil Negoita”. În aceeasi categorie mai sunt inclusi, ca noi lecturi, Nietzsche, Mircea Eliade, C. G. Jung, Heidegger, René Girard, maurice Blanchot, Paul Ricoeur,. Mihail Bahtin, Ibraileanu, Calinescu, Edgar Papu, Ilie Badescu. Sunt comparate valoriel moderne cu valorile postmoderne (de ex. cunoastere/stiinta – întelepciune/gnoza; totalitate – întregime; satisfactie – împlinire; productie – creatie; schimbare – transformare), în acestea din urma „tensiunea dintre contradictorii cladeste o unitate mai mare care le include”. Aplicatiile pot fi surprinzatoare pentru obisnuintele (pre-judecatile) noastre (Nichita Stanescu, cezar Ivanescu – „un poet transmodernist prin excelenta” -, basarabeanul Victor Teleuca, Milan Kundera), dar demonstratia este fara de cusur, parcurgând devenirea creatorului, trecerea lui de pe o treapta pe alta, mai înalta ori, daca vreti, mai profunda, mai apropiata de transparenta. Ele încheie un volum neindicat unui lector comod, fara creion în mâna sprijinit pe carnetul de notite. Pentru ca deschide o cale regala spre omul creator al mileniului care a început nu demult.

FLORIN DOCHIA

Anunțuri