Cel putin doua carti aparute în trecutul apropiat ar trebui sa puna în ordine, la noi, gândirea componentei spirituale a omului începutului de mileniu. Ma refer la Transmodernismul de Theodor Codreanu si Trivialul de Radu Voinescu. Amândoua au în vedere o noua antropologie, în directa relatie cu realitatile culturii si civilizatiei în care (urmeaza sa) traim. Mai devreme sau mai târziu, vor fi abandonate ramasitele secolului al XX-lea, ambiguitatile si drumurile înfundate, în favoarea unei perspective integratoare asupra fenomenului estetic – prea complex pentru a mai încapea în canonul îngust instaurat în ultimele secole. Daca mi se permite jocul de cuvinte (bazat pe unul dintre sensurile frantuzesti ale cuvântului – canon=tun), ghiuleaua e prea mare pentru teava tunului si atunci fitilul (judecatii estetice) se aprinde în van. Poate ca cele doua carti ar trebui citite în paralel, pentru o mai completa edificare. Voi aborda aici, însa, numai pe cea de-a doua, mai „veche” (editorial), dar la fel de revolutionara pentru paradigma actualitatii.

Daca Radu Voinescu este scriitor român, asta se întâmpla pentru ca el scrie în limba româna si a abordat, cu precadere, întâmplari din acest spatiu etno-geografic. Viziunea sa este, cu toate acestea, tentata de universal, de conditia umana în general, deasupra si oarecum în raspar fata de ideile si temele dominante (unele, efemer) ale culturii locale. Înca din Modernitati (Eseuri de antropologie culturala, 2001) se acrediteaza ideea ca umanismul contemporan se cuvine sa se sprijine pe universaliile fiintei omenesti, iar Spectacolul literaturii (2003) încearca a clarifica si înnoi sensurile unor concepte estetice (si în felul recomandat de Theodor Codreanu prin neoconfucianista „rectificarea denumirilor” – tcheng ming), devenite victime ale unor contradictii incontrolabile.

Studiul intitulat Trivialul îsi dezvaluie ideile (si intentiile) principale înca de pe pagina de titlu: „inactualitatea frumosului; farmecul urâtului; antropologia trivialului; trivialul si sacrul; psihologia trivialului; arta de jos si publicul ei; categoriile estetice ale trivialului; partea ascunsa a literaturii culte; literatura de consum”. Si motivatia demersului este enuntata de la început: „Cultura noastra este dominata de un tip de estetica pe care nimeni n-o mai poate încadra între hotarele trasate cu atâta grija de filosofii artei pentru ca expresia sensibila sa fie considerata în acord cu ritmurile cele mai armonioase, cu formele cele mai pure, cu elanurile cele mai înaltatoare ale fiintei umane. […] Epoca noastra pare ca a renuntat la cultivarea frumosului în creatia artistica” Ce atitudine se cuvine a fi luata în fata acestui datum? Respingere sau acceptare? „Cel mai bun mod […] nu poate fi decât acela de a te apropia de el […], a întelege care sunt bazele psihologice si sociale, istorice si, de ce nu?, estetice”. Radu Voinescu priveste cu luciditate (si, pe alocuri, cu zâmbet ascuns) realitatea aparent incoerenta, în care se anuntau tot felul de extinctii, de catastrofe: „Nici Dumnezeu n-a murit, nici arta n-a murit, nici istoria nu s-a sfârsit”. Punerile la punct sunt nuantate si categorice: „Nu întotdeauna frumosul e sinonim cu eliminarea trivialului si nu întotdeauna trivialului îi este straina cautarea frumosului”. Se cuvine, asadar, a se face ceea ce anuntam mai sus, „rectificarea denumirilor”, adica reconfigurarea structurilor de sensuri care sustin fiecare concept la esteticii. Parte din demersul lui Radu Voinescu tocmai aceasta cale parcurge. Daca ar fi sa-l credem pe autor (si de ce n-am face-o?) totul a pornit de la „revelatia ca un întreg capitol al acesteia [al esteticii] ramânea mereu neluat în seama de studiile de tip clasic”. Si nu doar atât. Lipsea si instrumentul necesar pentru abordarea acestui capitol: o teorie a trivialului. Iata ce construieste autorul, pornind, daca se poate spune asa, de la zero, identificând si fundamentând „categorii estetice inexistente pâna acum”, necesare pentru analiza si întelegerea unui fenomen deloc nou (cum s-a crede), ci care „face parte din istoria umanitatii si, implicit, a artei si literaturii”.

Pentru început, proclama (si argumenteaza) sfârsitul esteticilor traditionale. „Granitele frumosului au devenit atât de fluide încât ceea ce altadata era considerat fie urât, fie ignobil, fie apartinând unei sfere negative a moralei a devenit obiect estetic cu drepturi depline si stârneste interesul la fel ca odinioara operele clasicismului”… – „urâtul este, în egala masura cu frumosul, una dintre cele doua dimensiuni ale artei”. Extrapolând convingator, se întreaba retoric: „Nu este lumea însasi o combinatie de armonie si dizarmonie, de organizare si haos, de liniste si catastrofa, de triumf al formei si de recadere în amorf?” Obiectele, fenomenele naturale si sociale nu pot fi vazute, din punct de vedere estetic, „decât prin aceasta prisma cu dubla actiune: formatoare si deformatoare”. Pentru a demonstra inactualitatea frumosului, într-un întreg capitol sunt trecute în revista (si) diacronic avatarurile conceptului, începând cu functia sa kathartica – „modalitate specific umana de ameliorare a conditiilor de viata” -, cu stadiul sincretic al artei, si pâna la dictatura gustului si relativismul estetic. Pentru ca, experienta de pâna acum ne-o dovedeste, „o istorie a esteticii este o istorie a frumosului”. Dar „o istorie a artei este la fel de bine una a urâtului”! Caci „o opera frumoasa este o opera care mobilizeaza urâtul, îl pune în miscare, îl aseaza în tensiune cu frumosul, face sa se înfrunte raul si binele”. Se cuvine sa nu trecem cu vederea ca aceasta coexistenta/dependenta este eminamente transmoderna, pentru ca refuza viziunea aristotelica ori-ori (adevarat/fals) si accepta tertul inclus – si-si. Se mai naste o întrebare: „Este oare justificata asezarea urâtului în subordinea frumosului?” Pur si simplu nu, pentru ca „urâtul este egal cu frumosul” si „cei doi termeni exista si au sens numai în legatura unul cu altul si niciodata altfel”, sunt categorii ontice care au guvernat în egala masura arta din toate timpurile. Dl. Voinescu enumera pe larg, analitic, exemple începând de la basme, tragicii greci, ajungând la Shakespeare („Richard al III-lea e schiop si cocosat, Falstaff e gras si mai curând diform”), Rabelais, François Villon, Baudelaire… pentru a ajunge la „un punct în care urâtul, investit cu semnificatii morale, devine trivial”. Este de subliniat – si autorul o face adesea – ca aceasta categorie, a trivialului, domeniu vast subordonat esteticii urâtului, are sens numai în conjunctie cu morala. „Nu se poate vorbi de un trivial obiectiv, asa cum nu se poate vorbi de un urât obiectiv”. Operele încadrabile aici au fost realizate pentru a placea unui public fara pretentii, fara instructie, cu o paradigma sociala si culturala specifica. Si acest lucru nu se întâmpla de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Atellana si paliata, comediile Romei, les fabliaux, nu se situau în afara esteticului, în pofida faptului ca apartinea „artei de jos”, trivialului. El e sursa stilistica si de inspiratie pentru marea arta, ba chiar motorul tuturor formelor de arta modera si postmoderna, ca si al entertainement-ului, „carnavalului modern” oferit de mijloacele de comunicare în masa.

De fapt, estetica, în acceptia pe care dl. Voinescu o are în vedere critic, apare abia la 1750 (Alexander Baumgarten), pentru ca „impozanta arhitectura reflexiva si conceptuala kantiana”, Critica facultatii de judecare, sa vada lumina tiparului la 1790. De atunci, putine lucruri s-au schimbat din punct de vedere teoretic, ceea ce face sa se înregistreze azi o „situatie evidenta de criza”, pentru ca „Frumosul a condus sistemul estetic într-un mod absolutist”. Cauza ar fi, în viziunea lui Radu Voinescu, imposibilitatea scolilor de gândire de „a se adecva, cu vechile scheme de analiza si interpretare, cu vechiul mental, la un discurs artistic nou, care iese din cadrul normat”. Este nevoie, asadar, de o reformulare fundamentala a acestui sistem, punând în centrul sau esteticul si nu frumosul si având nu o singura sfera de distributie, ci doua: frumosul si urâtul. Autorul propune din nou (a mai facut-o în 1996) „configurarea esteticului dupa modelul fizic de univers si anti-univers, materie si antimaterie”. În acest fel, „fermecatorului i-ar corespunde oribilul, gratiosului, hidosul, liricul ar relationa cu bahicul, înaltatorul cu ironicul, seriosul cu rizibilul, austerul cu luxura”. Am avea, însa, si „categorii care se înfatiseaza ca ambivalente: sublimul, comicul, absurdul”. Adica un echilibru dinamic între frumos si urât „încarcat cu semnificatii care vin dinspre zona eticului”.

Este vizibila propensiunea autorului (si îndemnul) spre efortul benefic de a întelege fenomenele estetice în planul de referinta care le este propriu, dar si dorinta de a demonstra ca macar „unele obiecte artistice sunt frumoase indiferent de spatiul cultural în care sunt prezente”, cu certitudinea ca „anumite elemente pe care le subsumam frumosului sau urâtului transcend granitele culturale”. Chiar daca, în consens cu autorul, credem ca este deja un truism, reamintim ca arta contribuie la îmbogatirea realitatii, iar telul ei „este acela de a satisface placerea, de a fi un mijloc de cautare sau de asigurare a fericirii”, conceptul lansat de Roland Barthes – „placerea textului” – fiind fundamental pentru estetica si filosofia artei, pentru provocarea gnoseologica a relatiei creator/consumator – obiect artistic.

Fireasca, asadar, abordarea conceptului trivialului din perspectiva antropologica într-un capitol separat. Radu Voinescu face aici si putina etimologie, analizeaza conditiile trivialului – în primul rând, intentia de valorizare morala -, relatia ciclurilor inferior si superior ale culturii („Arta înalta e o valoare de grup pentru elite, dar nu toti o pot gusta cu adevarat […], unora le sunt mai aproape creatiile destinate consumului”), stratificarea în interiorul marilor categorii – masele si elitele -, codurile culturale, ipostazele trivialului, gesturi si practici (cu disocierea între trivialul natural si trivialul cu intentionalitate estetica, cu numeroase exemple relevante – Boccacio, Villon, M. R. Paraschivescu, Romulus Vulpescu, Nichita Stanescu, Gh. Astalos), carnavalescul ca un teritoriu al tranzitiei catre arta, trivialul intentional (câteva procedee de trivializare: demascarea, aluzia ironica, caricaturizarea, parodierea), psihologia trivialului, trivialul si sacrul.

Analiza critica (si adesea polemica) are ca sprijin o bibliografie impresionanta, de unde si notele bogate de la finalul fiecarei sectiuni. Solida informatie îi permite autorului sa abordeze categoriile estetice ale trivialului, demers esential pentru constituirea reala a unui instrument adecvat studiului unui domeniu tocmai definit si introdus înlauntrul esteticii. Trivialul „se cuvine acceptat si discutat numai din perspectiva dialectica, adica observându-i si virtutile, dar neocolindu-i marile defecte si chiar pericole”, socotindu-l „instaurator de paradigme artistice”, în strânsa legatura cu activitatea valorizatoare a constiintei umane. Radu Voinescu prezinta categoriile banalului (obisnuitul, mediocrul, ignobilul, vulgarul, sordidul, ordinarul, grosolanul, brutalul), categoriile corporalului (impudicul, dezgustatorul, scatologicul), categoriile sexualitatii (obscenul, lascivul, lubricul, luxuriosul, orgiasticul, pornograficul, sexy, promiscuul), categoriile intelectului (comicul, injuriosul, ironicul, burlescul, blasfemicul). Odata acestea asimilate esteticii, capacitatea de judecare câstiga noi forte de manifestare în câmpul creatiei artistice. Este, credem, contributia esentiala a autorului la modernizarea esteticii clasice, ajungerea ei la nivelul necesitatilor actuale, al cerintelor creatiei a carei acoperire era realizata din ce în ce mai limitat.

Aplicarea o face însusi dl. Voinescu, în ultimul capitol: Trivialul si literatura – abordând un domeniu foarte familiar domniei sale si în care a oferit lucrari de referinta în anii din urma. Polemic si de aceasta data (ceea ce constituie o marca a intelectualului implicat în miscarea ideilor contemporane), amendeaza „inertiile unor conventii nerevizuite” care apropriau trivialului anumite licente mai degraba nevinovate. El constata ca trivialul îsi face loc în literatura înca de la începuturi. „Dar abia la poetii Romei se observa, probabil, primele poeme integral obscene din literatura europeana. Iuvenal si Martial sunt, desigur, campionii acestor desfrâuri imaginative si verbale”. Expresia obscenului este elevata, rafinata. Aceasta din urma conditie, ca si mijloacele si tehnicile conforme cu regulile artei, vor constitui reperele selectiei operelor încadrabile estetic domeniului, chiar daca vocabularul „nu este deosebit de acela al mascarilor rostite în piata publica”. Se face deosebire între erotismul si obscenitatile „pentru vulg” si acelea pentru oamenii instruiti. „Daca primele sunt mai ales vioaie si amuzante, pline de viata si de farmec frust, primitiv, în cel de-al doilea caz, cultura, fastul citarii, protocolul retoric, versificatia pretentioasa transforma amuzamentul în rafinament, exuberanta în visare”. Avem exemple din poezia erotica, romanul libertin, literatura de consum („genul proxim al trivialului”) – analizata pe-ndelete – care pare ca mizeaza pe adaptarea la cotidian, dar si pe „dimensiunea evazionista pentru care publicul larg manifesta un larg interes”.

Aceasta din urma a aparut „pe fondul de asteptare deja mostenit”, cu sabloane verificate, clisee ale intrigii, cu „un conformism moral, prin care, paradoxal, intimitatea se generalizeaza”. Premisele materiale – comertul si profitul – au dus la cresterea volumului de opere din respectiva categorie. Cu toate ca exista opinii care socotesc inaplicabila analiza estetica la literatura de consum, fenomenul nu se poate refuza judecatii dupa principiile oricarei creatii artistice, precum orice alt mod de manifestare de acest fel proprie fiintei umane. „Orice s-ar spune, romanul de consum are nu numai estetica lui, dar aceasta este întrutotul redevabila majoritatii categoriilor cu care operam în cadrul filosofiei artei”.

Lectura acestui riguros studiu monografic, despre o realitate evitata de „cultura înalta” chiar si atunci când influenta sa nu putea fi negata, ne convinge ca lucrurile au fost puse, astfel, în ordinea fireasca. Pentru ca „Trivialul a irigat cu tendintele sale vitale sau distructive marile curente si marile opere, a constituit, prin abjectie si mizerie, prin instinctual, ca realitati ale vietii, sursa de dinamizare a narativitatii (subl. mea, F. D.), termenul cu care s-a pus în miscare idealitatea tocmai în vederea depasirii starilor si circumstantelor opresante ale necesitatii brute.” Trivialul se cuvine a fi înlauntrul domeniului de studiu al esteticii, al unei estetici integratoare, consonanta cu noua antropologie ce se constituie deja pentru a raspunde provocarilor unei lumi din ce în ce mai complexe, în care individul are, constient sau nu, nevoie de mijloace de orientare din ce în ce mai subtile si precise. Cartea lui Radu Voinescu, singulara, din câte cunoastem, în cultura româna, este un asemenea mijloc de orientare nu numai pentru cititorul avizat, ci si pentru specialisti.

FLORIN DOCHIA

Anunțuri