08 Mai 2007 – EMANOIL TOMA: „ORAŞUL CU UMBRE AMARE“, Ed. „Premier“, Ploieşti (Victor Sterom)

STAREA ROMÂNULUI TRECUTUL NU E DECÂT GUNOIUL UNUI FESTIN CONSUMAT…

Succesiunea de frag­mente este văzută – în cel de­al doilea roman – Oraşul cu umbre amare – Editura „Premier“, Ploieşti, 2002, cu o prefaţă de Ghebrghe Luncă şi o succintă prezentare de Florin Dochia – al scriitorului Emanoil Toma – sub triplul aspect al implicaţiilor: biolog­ice, spirituale si morale.

Personajele – reale ori imaginare – devin expresia unui impuls existenţial. Imaginea autenticităţii, care-l obsedează pe autor, se real­izează în fragmente cu aspect confesiv, de jurnal, prin notarea cât mai fidelă şi imedi­ată, directă, aproape necen­zurată a gândurilor şi întâm­plărilor.

Emanoil Toma a înţeles că romanul începe la nivelul cuvântului, dar şi al imaginii. El ştie că sunt oameni pentru care trecutul nu e decât gunoiul unui festin consumat. Şi, totuşi, un trecut nu este o simplă câtime de timp care merită să fie neglijată sau chiar uitată de-a binelea, numai pentru că a fost deja trăită.

Un trecut este – sau ar tre­bui să fie – o moştenire pe care, înainte de a o lăsa altora, ne-o transmitem nouă înşine, pentru a ne îngădui acea maximă acumulare de spirit şi de experienţă, ce poate contribui să facă din viaţa noastră nu numai o extraordinară aventură, dar si o pasiune demnă de a fi trăită, clipă de clipă, frază de frază, precum în pasajele deloc facile, descrise de Emanoil Toma cu adâncă implicare.

Trebuie să recunosc faptul că, lecturând acest volum de proză, am fost nevoit să eludez mari sau mici univer­suri, care nu mi-au relevat noţiunea de lume a întregului, încât mi-a fost greu sau imposibil s-o extind asupra complexităţii sau s-o adaug unor fragmente – fie ele chiar inteligent scrise.

Eu cred că „lumea“ din inte­riorul artei (românului) este un univers. Altfel spus, e „o lume într-o lume“ (Al. Ivasiuc) autonomă faţă de un strat al realului, dar unită de realul însuşi.

Este adevărat că lumea lui Emanoil Toma tinde – în toate cazurile – spre totalitate, deşi ne-a făcut să obosim de cunoaşterea de părţi distincte, de aspecte mai mult sau mai puţin plăcute, de detalii – une­ori’mult prea mult accentuate – de exprimarea unei mirări interne, de necesitatea inter­pretărilor a datelor experienţei de viaţă, în general.

„Un vis începuse să-i apară lui Eli cu o ritmicitate care îl speria. îi era teamă să se mai culce noaptea. Asupra minţii sale nocturne, forţe exterioare acţionau ca nişte simboluri. Tot visând astfel de simboluri, încerca să le rememoreze chiar în vis, să le recupereze până dimineaţa. Tocmai asta îl speria. Se trezea noaptea transpirat. Uneori, îşi spunea că, poate, şi transpiraţia era, în mintea lui, scotocită de fantome, o farsă. Poate nu transpira, poate doar i se părea, poate chiar nu visa, poate trebuia să ia calea Castelului Bloome. Dar capacităţile sale extrasenzoriale, repetabilitatea visului aveau efect negativ asupra minţii. Îl durea mintea. Se mira cum poate să doară mintea, dar aşa simţea. Parcă cineva i-o strângea într-o menghină. Era ca o forţă venită de altun­deva, ca şi cum se extrăgea în vis, din altă viaţă.“ (pag. 127)

Emanoil Toma – în acest roman – pare a fi stăpân pe arta sa, destul de liber să hotărască destinul person­ajelor sale, ştiind că în orice operă majora există – sau ar trebui să existe – un temei care, chiar dacă nu „ascultă“ de cine ştie ce logică, nu îngăduie nici o „silnicie“. El ştie să rămână fidel operei sale, pro­priei ei legităţi şi propriul său fel de a fi.

Toate acestea, Emanoil Toma şi Ie-a asumat ca pe nişte „chestiuni“ infinit deli­cate, chestiuni de experienţă, de intuiţie. Cu alte cuvinte, chestiuni de tot ceea ce pot fi întrunite în noţiunea de talent.

Romancierul Ion Lăncrănjan spunea despre romanul românesc că are o tradiţie mai mult decât bogată, o tradiţie care obligă abor­darea unei problematici majore, cât şi în ceea ce priveşte măiestria artistică propriu-zisă, „arta de a con­strui, capacitatea de a domina şi de a ordona“ un material de viaţă cât mai bogat şi mai semnificativ.

Eu cred că Emanoil Toma -atât în primul său roman – „Lanţul invizibil“ – cât şi în –„Oraşul cu umbre amare“ – a scris şi a descris întâmplări verosimile de care s-a „lovit“, percepându-le şi descifrându-ie cu toată conştiinţa profe­sională.

Este adevărat că, uneori, ne obsedează micul nostru mediu, „felia“ de univers în care suntem integraţi, iar alte­ori ne terorizează ceea ce Hegel numea „starea lumii“ sau traiectoriile semenilor noştri, diverşi, puternici şi uimiţi.

Tocmai aici – în aceste momente ale vieţii, scriitorul Emanoil Toma a consemnat înălţările şi căderile, bucuria şi complicata „tristeţe“. Tocmai aici – belşugul de trăiri auten­tice, cu o „mişcare de înţelegere spontana a minţii“ (Al. Philippide) a cuprins prezentul imediat şi a exporat mari cantităţi de fapte.

Cu alte cuvinte, aces: fel de a înţelege „actualitatea“ cuprinde înainte de orice. „întâmplările zilei“, luând aceasta în sensul larg ai cuvântului, adică, mai precis, ceea ce nu cere, ca să fie per­ceput si judecat, nici o per­spectiva în timp.

Dacă acest mod de a con­cepe „actualitatea“ este cel convenţional, cel cotidian, el este departe de a fi singurul existent.

Aş încerca să definesc – cu vorbele scriitorului emanoil toma, modul acesta, spunând că el este capabil de a despinde din faptele imediate – din faptele care se întâmplă sub ochii noştri pe tot traseul romanului în discuţie – ceea ce este suspectibil de oarece durată. Astfel spus, în acest mod, actualitatea relevă faptul particular, faptul trecător (efemer) fără nci o raportare la durabil, la permanent. Dar, după cum ştim, scriitorul nu lucrează la reproducerea imediată a actualităţii diurne sau nocturne. El are nevoie, ca să construiască, de perspectiva în timp, de o distanţă faţă de realitatea pe care îl transformă în fapt de literatură. Scriitorul nu este numai un simplu mator al întâmplărilor sale; opera sa nu poate fi numai o înşiruire de „fişe documentare“ a faptelor de tot felul, cu care el este contem­poran. Tocmai ca rezultatele să poată merita acest nume pretenţios, de creaţie literară. El are datoria – atât faţă de el însuşi – cât şi faţă de cititorii săi, să-şi descopere în „actu­alitate“ ceea ce este durabil, semnificativ, ceea ce poate să treacă dincolo de „clipa prezentă“.

Şi, totuşi, dacă scrisul unui poet ori prozator reflectă o sin­teză a cunoştinţelor acumulate, culese, asumate, descoperite din întinderea şi desfăşurarea vieţii, dacă se ia „atitudine“ în problemele importante, aunti scriitorul se poate socoti martor, îşi poate da seama că „glasul“ său se identifică, cu cel al timpului trăit de contemporanii săi, fiind el însuşi profilul curat şi puter­nic, structura climatului moral ce aspiră către un climat de creaţie.

VICTOR STEROM