„În pragul celor 15 primăveri, Alexandra Stănescu vrea să vorbească ea însăşi despre sine prin această carte zidită din talent, pasiune, dăruire şi mai ales puritate“. (Aurelia Stănescu)

„Acel – un alt Everest – al Alexandrei Stănescu este abordarea polifonică în nuanţe de lumini şi umbre ce se contopesc lent într-un amurg dominat de – cântecul păsărilor de cristal –(Mircea Cotârţă). Aferim, spunând că atmosfera poemelor – dar mai ales a micilor eseuri – unde cred că autoarea se simte în largul ei favorizează ieşirea de sub incidenţa clipei afective, întâmplările (momentele) – fie lăuntrice – fie cu privire la natura înconjurătoare – sunt aduse la dimensiuni reale sau – uneori – împinse în supranatural. Poeta Alexandra Stănescu (născută la 20-05-1990) este – cel puţin aşa ne dăm seama din lectura acestui volum – îndrăgostită de visul (visele) doldora de parabole şi alegorii, utilizând „tabloul“ de atmosferă semantică cu tentă fantastică din care nu lipseşte figuraţia şi gestul de a face toate lucrurile deodată credibiie, învăluindu-le într-o firească şi delicată senzualitate. Aproape radicale şi profunde, motivele – atât în poem, cât şi în eseu – sunt strict lăun­trice şi intrinsec reflexive. Orizontul lor fiind de natură sentimental-etică.

„Dacă poţi zbura în înălţimi/ Când toţi te leagă de picioare/ Şi vântul te reţine/ Şi lumea te opreşte din vis­are/ De poţi să strigi şi să schimbi lumea/ Când toţi te vor în abisul uitării/ Şi ai un ţel, ai o dorinţă/ Să poţi să duci la capăt misiunea…/ Atunci găseşte universul tău în inima lor/ Şi caută adevărul în forţele minciunii,/ Descoperă frumuseţea în chipul basmelor/ Şi lasă vise­le să-ţi dea aripi“. (pag. 25)Mesaj sublim, nuanţat în care emoţia spaţiului poet­ic se contopeşte într-o afluenţă unicitate de suflet.
În fine, versurile din această carte de debut au mireasmă.înfloresc, emană dragoste de viaţă, de „tinereţe fără bătrâneţe“ de trecere spre un alt Everest. Alexandra Stănescu are si va avea ceva de spus lumii fiind un spirit interogativ şi – fără îndoială – contem­plativ. Poezia ei se „hrăneşte“ din tot ce vine (provine) din zona intimului, o poezie ce întemeiază visarea, îndemnul la iubire, la adevăr. O poezie a bunătăţii şi a iertării. Voi încheia cu un mic fragment desprins din eseul: „Cartea-o fereastră deschisă către lume“.

„Cartea te învaţă să visezi, să faci lucruri imposibile. Nu cunosc o floare mai scumpă decât cartea. Ea aparţine tuturor, dar nu rodeşte pretutindeni. Un vis. O carte e o sămânţă de un copac plin de viaţă. Poveştile sunt ferestrele prin care poţi să vezi un dram din viitor şi din ceea ce vei fi. Iar atunci când citeşti, hrăneşti acea sămânţă, sămânţa acelui copac, din ceea ce tu vei fi. Aidoma oricărei cărţi, frumuseţea şi trăinicia ei depind de îngrijirea primită. Nu poţi împiedica drumul poveştilor, cum nu poţi împiedica valurile mării să se întoarcă la ţărm. Cartea e un fruct pârguit de stele şi de vise. E lumină, dragoste, speranţă, îmbrăţişări şi, uneori, lacrimi. E cerul, marea, pământul. Ascunde ceva şi totuşi nu ţine nimic secret.

VICTOR STEROM