27 Martie 2007 – DUMITRU VELEA : „TĂMÂIE, MAMĂ, TĂMÂIE” (Alexandru Florin Ţene)

(Ed. „Sitich“, Craiova, 2005)

Un volum inedit, esoteric, semnat de cu-noscutul poet, dramaturg şi eseist, Dumitru Velea, intitulat gnomic, este „Tămâie, mamă, tămâie“ (de fapt, acestea fiind ultimele cuvinte rostite de mama autorului înainte de trecerea în lumină), apărut la Editura „Sitich“, Craiova, 2005.

Subintitulat „Plângerile preaîndurătoarei mame, Bălaşa“, volumul este scris de pe „baricada“ trăirilor mamei, şi se deschide cu o mărtu-risire a poetului: „Ochii sub solzi“, în care mitologia şarpelui este adusă la valoarea unui ritual.

Un histrion, frisonat de pierderea „preaîndurătoarei mele mame, Bălaşa“, este Dumitru Velea, un amestec de sihastru şi arheu, de mag şi alchimist, purtând în sine tulburările mamei: „Printr-o gură deschisă, până ieri, respiram eu, / de azi, respiră mama, / o aud prin somnul greu de moarte, / mâine respiră mama mamei mele“. („Între gură şi cer”).

În construcţia simbolică, prefigurată în imagini, „mărturisirile mamei“, când „Dumne-zeu cerne coriandru / peste creştetul meu“, poemele sunt bântuite de profunde trăiri metafizice şi obsesii. Un aer în mistica populară stăpâneşte imaginaţia poetului şi-n decorul halucinant („Îngerul meu se zbate prin nor”), fiecare gest, presupus al mamei, are va-loarea unui ritual „construit“ pe durere. Spiritul mamei este retrăit de autor, incursiunea acestuia în transcendental ne aduce o dizolvare a elementelor în plasma „pânzei plină de ploaie“, dinspre care ajunge până la noi vaietul mamei, când „Mă doboară ochiul, / mă doboară norul“.

Este o poezie scrisă cu sângele fiului, pentru mama care „Sub umbra mâinii ei, / în-colţesc seminţele; // Prin golul lăsat de forma mâinii ei / lumina cade pe pomi şi înfloresc; // (…) Sub umbra mâinii ei / se odihneşte Dumnezeu“ („Mâna mamei“).

Volumul se afundă în alegoria disoluţiei fiinţei umane, în durerile vieţii prin care a trecut, ca o martiră, „mama Bălaşa“ şi evidenţiază confruntarea ei cu absolutul şi „atingerea“ de Dumnezeu: „poate are nevoie şi Dumnezeu / să mănânce struguri din sufletul meu, // să bea vin din sângele meu / ajuns sub pământ“ („Poate”).

Sensul înalt al lucrurilor este prevăzut în eternitatea fenomenului. Veşnicia este propulsată prin dinamismul abstract al spiritului care crează stări de totală şi absolută disponibilitate. Poemele, mai toate, sfârşesc în dureroase situaţii clar-obscure. Simţim o apocalipsă a spiritului ca formă de sacrificiu al lucidităţii, o jertfă a cunoaşterii mamei iubite, când „Norul de fum este în faţa uşii // (…) lăsându-mă în mijlocul cenuşii“ („Norul de fum şi sabia de foc”). Poetul retrăieşte moartea mamei şi trecerea acesteia „în lumină“ prin explozii de metafore, plonjând în disoluţia fiinţei. Percepţia „trecerii“ este un soi de halucinaţie, ima-ginile au o frumuseţe stranie, sugerând ritualul abstrus al pierderii în tărâmul plutonic: „Apele se zbat, ca o inimă în piept, / marmora se retrage, / dinţii moi şi nenumăraţi ai fălcilor de apă / au ajuns la oase, mi le sfarmă“ („Dinţii moi”). Fiinţa se topeşte în moarte, printr-o experienţă alchimică, îmbibată de esoterism, şi peste „strălucirea“ ei coboară un aer ceţos de durere şi regret, de gravură. Despărţirea de cei dragi este o tânguire care are ceva de bocet metafizic: „maică, / hoţii îmi mânjesc pereţii / şi stâlpii casei. Ca nişte lupi, / pereţii mi se uită în ochi – “ („Pereţii, ca nişte lupi”), sau descântec: „Spune-mi, mamă, cântecul, / de deochi de dintre ochi, 7 Dumnezeu cu Degetul, / de deochi de dintre ochi“ („Des– cântecul”).

Versurile sunt impregnate de substanţă incantatorie, de o imagistică abstractă, iradiind de o magie lirică de cea mai profundă vibraţie şi prefăcând spaima într-un extaz al spaimei, durerea într-un extaz al suferinţei. Poetul este preocupat să proiecteze în cuvinte viziuni fantaste, cu rădăcini în realitate, pentru evidenţierea derutei paroxiste a spiritului „mamei Bălaşa“. Starea lirică, elevată şi de mare intensitate, ţâşneşte din demonismul stilizat al reacţiei, din elanul neoplatonic al spiritualizării. Trăirile sunt o formă de asceză isihastă. Este aici o voinţă a îndumnezeirii fiinţei prin jertfă, penitenţă şi durere. Iniţierea şi sacrificiul sunt văzute ca o apocalipsă frenetică, sau, mai degrabă, ca o descătuşare şi eliberare a durerilor, ajungându-se, spre final, la efortul sistematic de purificare.

Atmosfera sacerdotală, de utrenie este apăsată, lumea mamei pare o proiecţie emanţionistă a spiritului absolut, semnele divine coboară în lucruri, iar deasupra tuturor aflându-se POETUL (fiul „mamei Bălaşa”), care retrăieşte ca într-un spectacol epifanic întreaga viaţă a celei care a „ajuns o lacrimă / pe faţa celei moarte-voi odihniţi-vă în ea / că-i sufletul meu“ („Povaţă ultimă”).

Dumitru Velea este unui dintre puţinii noştri poeţi cu vibraţie metafizică adevărată (unul dintre aceştia fiind Nichita Danilov), aflat mereu în disputa dintre trăire şi cunoaştere. Imaginile abstracte, „concretizate“ în vedenii, sunt la el o formă a viziunii, iar insolitul imagisticii, un mod de a traduce criza interiorităţii.

ALEXANDRU FLORIN ŢENE