O CARTE PE ZI

Cu Portrete şi cărţi (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005), numărul volumelor publicate de profesorul clujean Onufrie Vinţeler (n. la 10 august 1930) a ajuns la cifra 29! Cele mai multe dintre aceste asunt lucrări de lingvistică (dicţionare de antonime, de sinonime, de omonime, de neologisme, explicative, tematice, bilingve), altele abordând domenii precum onomastica, etimologia sau istoria propriu-zisă.Revenind la volumul de faţă, trebuie spus că acesta este unul neobişnuit în cariera autorului. Avem aici nu numai o carte despre alţii, ci şi despre sine. Din acest punct de vedere, mi se pare cu totul semnificativ medalionul de evocare a lingvistei sovietice Olga Boresovina Sirotinina, în care aflăm lucruri interesante despre autor. Originar din satul Căptălani, com. Noşlac (jud. Alba), Onufrie este primul din cei şase copii ai unei familii de ţărani. Viitorul lingvist trăieşte, de la vârsta de 15 ani, pe cont propriu, îmbrăţişând meseria de lăcătuş mecanic, pe care o practică la Depoul CFR Sibiu. Este selectat apoi pentru facultatea muncitorească, intrând, în 1952, la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dând proba orală cu George Macovescu. După un an, este chemat la „serviciul cadre“ şi i se propune continuarea studiilor în URSS. „Am acceptat – scrie autorul -,adică m-am lăsat în voia soartei; mie îmi convenea, fiind convins că, acolo, voi avea o bursă sigură şi voi putea să-mi continuu studiile, mergând în aceeaşi direcţie cu soarta“. Înainte de a lua drumul Moscovei, urmează cursuri de limba rusă, vreo şase săptămâni, apoi pleacă în capitala URSS. Acolo, după trei zile, află că a fost repartizat, pentru studii, la Universitatea din Saratov, una din cele mai mari de pe Volga. La Saratov intră direct în anul II de studii, în ciuda modestelor sale cunoştinţe de limba rusă, dar cu scopul de a face statului român… economii la buget: „Încă la Bucureşti, şi apoi la Moscova, ne-am lămurit că învăţămîntul în Uniunea Sovietică costă mult ţara noastră, aşa că cine poate să se străduiască să intre în ani superiori, ca să facă ceva economie. Cu toate că ştiam destul de slab limba rusă, doar eram la secţia română, însă fiind un bun patriot, m-am hotărât să intru în anul II“. O, tempora! O, mores!

La Saratov s-a născut şi a murit Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-1889), cunoscutul scriitor şi critic literar rus, autorul romanului Ce-i de făcut?, o strănepoată a acestuia fiindu-i colegă de studii. Tot aici îl cunoaşte pe I. G. Oksman, fost secretar particular al lui Maxim Gorki. Conform programei din anul II, studentul Onufrie Ivanovici Vinţeler urmează un seminar privind tehnica elaborării şi a redactării unei lucrări ştiinţifice, seminar condus de tânăra lingvistă Olga Borisovna Sirotinina, de care îl va lega o caldă prietenie. La ea prezintă prima lui lucrare de seminar, în limba rusă, despre care notează cu sinceritate: „Când am terminat de citit, eram transpirat de parcă cine ştie ce efort fizic aş fi depus, ca după câteva ore de coasă“. Sirotinina îl va apăra pe studentul român, atunci când, după prezentarea lucrării, toţi colegii sovietici „au tăbărît pe mine, de parcă eu aş fi dorit să răstorn guvernul sovietic“. Principala acuzaţie se axa „pe devierea mea de la principiile şi tezele de lingvistică ale tovarăşului Stalin, deşi el era mort de peste un an“. Românul este apărat de un coleg chinez, apoi de slovacul Ivan Hirka, de polonezul Jan Sobescsiuk, de cehul Frant Havelka, pentru ca, în final, tânăra asistentă să demonteze şi ea toate învinuirile colegilor sovietici, arătînd că, „la urma urmei, tovarăşul Stalin n-a fost lingvist!“. Pentru actul ei de curaj, Sirotinina s-a ales cu un vot de blam pe linie de partid.

Asemenea exemple, de omenie şi demnitate, se întâlnesc frecvent în paginile cărţii, care „prezintă viaţa şi activitatea ştiinţifică a 26 de personalităţi ştiinţifice, cu precădere filologi şi istorici, care au avut o contribuie de seamă la dezvoltarea lingvisticii româneşti sau slave, precum şi a limbii române literare sau a istoriei literaturii“. În sumar figurează trei lingvişti din Republica Moldova (Anatol Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan), care au avut şi au un rol important în menţinerea limbii române la est de Prut. De asemenea, sunt prezentaţi lingvişti din Moscova (Vaso Ivanovici Abaev, Constantin Bachneanu, Samuil Berisovici Bernştein, Ruben A. Budagov, Iuri Ivanovici Venelin), din Sankt-Petersburg (Raymund Piotrowski, Tamara Aleksandrovna Repina) şi din Kiev (Stanislav Semcinski), care au avut preocupări de românistică, predând limba română, scriind studii ştiinţifice sau traducând din limba română în limbile rusă sau ucraineană. Doi dintre aceşti savanţi au primit, graţie eforturilor profesorului Onufrie Vinţeler, titlul de Doctor Honoris Causa al unor universităţi din România (Stanislav Semcinski de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, respectiv Ruben A. Budagov, din partea Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu).

La oamenii de ştiinţă amintiţi se adaugă mai mulţi români afirmaţi în diverse domenii: Bartolomeu Valeriu Anania, Ion Baciu, Emil Burzo, Constantin Cubleşan, Silviu Dragomir, Nicolae Drăganu, Ivan Evseev, Alexandru Graur, George Mihăilă, Crişan Mircioiu, loan Pătruţ, Dumitru Protase, Lucia Wald. Cu excepţia unui singur articol (despre controversatul Iuri Ivanovici Venelin), autorul nu scrie decât despre autorii pe care i-a cunoscut sau, în tot cazul, a căror amintire era vie în momentul tangenţei sale cu viaţa sau opera acestora. Cu atât mai mare este meritul autorului în cazul unor personalităţi străine, din spaţiul ex-sovietic, pe care le aduce în faţa cititorilor români. Este clar că selecţia autorilor s-a făcut şi pe baza unor trăsături de caracter, nu numai a unor merite ştiinţifice, ceea ce îmi aminteşte de o afirmaţie făcută de Iorgu Iordan, într-un interviu pe care i l-am luat în anul 1978: „Cel mai mare om de ştiinţă, scriitor sau artist nu valorează nimic în ochii mei, dacă nu este şi Om“. Profesorul clujean evocă, de exemplu, riscul asumat de Samuil Berisovici Bernştein şi Ruben A. Budagov, care, în 1956, după „dezgheţul“ din timpul lui Hruşciov, au vrut să publice articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol care a ajuns până la CC al PCUS (şi care a fost publicat abia după 32 de ani, respectiv în anul 1988, când a avut loc un alt „dezgheţ“, de data aceasta mult mai radical!). Pentru curajul lor, cei doi autori au avut de suportat rigorile regimului politic totalitar. De pildă, S. B. Bernştein „a fost propus de două ori ca să fie primit în Academia de Ştiinţe a Uniunii Sovietice şi de fiecare dată, pentru semnarea articolului, a fost respins şi nu a putut deveni academician sau membru corespondent al Academiei“. Articolele din prezentul volum îmbină exigenţele textului ştiinţific cu evocarea caldă, plină de sensibilitate. Profesorul Onufrie Vinţeler apreciază la oamenii evocaţi acea filosofie pe care aş rezuma-o la îndemnul de a vedea viaţa ca un dar, de a te bucura de fiecare „clipă repede, ce ni s-a dat“, vorba poetului. „Viaţa pe care am trăit-o eu, chiar şi numai până în prezent (75 de ani, n. I. R.), o pot considera lungă, pentru că am depăşit media de vârstă”! Iată filosofia unui om înţelept, mulţumit şi împăcat cu sine şi cu viaţa, în condiţiile în care atâţia din semenii noştri trăiesc, la senectute, drame, adversităţi sau neînţelegeri de tot felul.

Cred că meritul principal al acestui volum este acela că ne aduce în faţă figurile unor lingvişti din spaţiul ex-sovietic, mai puţin cunoscuţi la noi. Cititorul atent al cărţii află informaţii despre lucrări din diverse domenii, date de istorie literară (cum ar fi aceea despre prima catedră de română din Sankt Petersburg, inaugurată în anul 1884, aceasta fiind a treia din lume, după cele de la Cernăuţi şi Budapesta; colaborarea lui N. D. Cocea la ziarul L’Antante, apărut la Petrograd, în timpul primului război mondial etc.). Pentru caracterul unitar al volumului, autorul ar fi trebuit să nu introducă în sumar şi figuri de fizicieni (Emil Burzo), medici (Ion Baciu, Crişan Mircioiu), istorici (Silviu Dragomir, Dumitru Protase) sau pur şi simplu scriitori (Bartolomeu Valeriu Anania, Constantin Cubleşan). De altfel, articolele despre scriitori sunt un amestec de citate şi semnalări ale apariţiei cărţilor, fără relevarea unui punct de vedere personal. Personalităţile evocate sunt prezentate uneori într-un registru encomiastic, autorul fiind dispus să le ierte unor autori compromisurile morale şi ştiinţifice pe care aceştia le-au făcut. De exemplu, Nicolae Corlăteanu, de la Chişinău, este considerat „patriarhul lingvisticii româneşti“. Acest savant a scris mai multe cărţi despre limba „moldovenească“, unele publicate îninte de 1989, dar şi după. De acord că glotonimul „limbă moldovenească“ a fost impus de regimul sovietic. Dar Nicolae Corlăteanu a scris, după 1989, când putea să revină asupra poziţiilor sale, lucrări intitulate astfel: Limba moldovenească literară contemporană. Lexicologia (1969, 1982, dar şi în 1992!), Studii de limbă moldovenească, Aspecte ale dezvoltării vocabularului moldovenesc contemporan (1998!). Profesorul Vinţeler scrie, parcă pentru a-l scuza: „Cred că nu i se poate imputa faptul că a utilizat glotonimul de limbă moldovenească în loc de limba română. Aşa au fost vremurile şi el, ca şi mulţi alţii, trebuia să se conformeze. Era sub «vremuri» şi nu putea să nu recurgă la un limbaj ezoteric“ (p. 127). În alt loc: „La fel ca şi mulţi alţii, a fost obligat de împrejurările vitrege să acorde, în teorie, un spijin politicii oficiale de preconizare a două limbi, de aceea întâlnim la N. Corlăţeanu termenul de «limbă moldoveneasc㻓 (p. 131). De ce a făcut acest lucru şi în anul de graţie 1998, când nu mai era „sub vremi“, vorba cronicarului? Alţi oamnei de ştiinţă sovietici, evocaţi în carte (R. A. Budagov, S. M. Bernştein) au fost cu mult mai prudenţi, nu s-au «prostituat» în faţa regimului, ca să folosesc un termen mai dur!

Sunt apoi câteva probleme de stil (obsesiva repetare a verbului a relata, a expresiei a văzut lumina zilei). Unele pagini au caracter de panegiric, altele de articol omagial, articolul despre Iuri Venelin fiind un studiu savant, publicat iniţial într-o revistă ştiinţifică. Ar fi fost necesară o unificare stilistică a studiilor care au intrat în sumarul volumului. S-au strecurat şi câteva scăpări de informaţie: Radu I. Sbiera nu era fiul colegului lui Eminescu (p. 123), ci al profesorului Ioan al lui Sbiera, care l-a înlocuit la catedră pe Aron Pumnul, după moartea acestuia. Mi se pare apoi riscantă afirmaţia că Al. Graur „a fost cel mai de seamă lingvist român nu numai din veacul al XX-lea, ci din toate timpurile“ (p. 194), când lingvistica românească are savanţi precum Hasdeu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti ş. a. O neatentă corectură a lăsat neobservate greşeli de punctuaţie, de stil (repetiţii – „Ion Baciu urmează […], iar între […] urmează“ – p. 27, cacofonii „acribie nemţească, calităţi care l-au ridicat“ – p. 130; „Caiet de semiotică, care…“ – p. 184, folosirea incorectă a articolului posesiv-genitival – „Până la urmă, glasul meu şi a[l] altora a fost auzit“ – p. 89, pleonasme – „acelora care îşi aduc aportul la dezvoltarea ei“ – p. 99). Unele titluri în ruseşte sunt traduse în limba română, altele nu. În fine, nu toate notele de subsol au rigoarea necesară, nu toate citatele au indicată sursa, după cum sunt unele inconsecvenţe în transcrierea textelor mai vechi (cum ar fi articolul din Familia, Catedra română din St. Petersburg, publicat în 1884). La p. 125 autorul vorbeşte despre „eliberare“, termen folosit de ideologia comunistă pentru actul de la 23 august 1944, care numai „eliberare“ nu a fost! Toate aceste inadvertenţe ar fi fost eliminate dacă editura la care a apărut cartea ar fi avut un corector sau un editor profesionist, care să colaboreze cu autorul, să îi facă sugestii şi recomandări, aşa cum se întâmpla pe vremuri.

Sper ca neajunsuri de acest fel să fie eliminate în volumul al II-lea, aşteptat cu justificat interes.

Profesorul Onufrie Vinţeler mai are încă o datorie faţă de noi: aceea de a-şi scrie memoriile! Are toate calităţile pentru o asemenea lucrare: experienţă de viaţă, orizont de cultură, gustul pentru faptele insolite. E înzestrat cu umor, cu ironie, iubeşte anecdotele şi întâmplările amuzante, pe care ţi le poate istorisi în orice moment şi cu cele mai diferite ocazii. (Aflând, de pildă, că mă voi duce la Sankt Petersburg, împreună cu soţia, mi-a spus ad-hoc o vorbă a lui Constantin Daicoviciu: „Domnule, dacă te duci în străinătate cu soţia, cheltuielile sunt duble, iar plăcerea e doar pe jumătate!“).

Îi sugerez şi titlul viitorului său volum memorialistic, cu regretul că nu pot fi absolut original: De la Căptălani la Moscova şi înapoi!

Prof. dr. ILIE RAD