O CARTE PE ZI

Volumul lui Kosta Vianu (pseudonimul literar al lui Octavian Constantinescu), POETRICK’S (aducând aminte de LIMERICK’S, al lui Edward Lear… – ceea ce, din start, ne spune ceva despre un complex mazochist, de inferioritate, cu toate că autorul prezentului volum n-are un nas mare…), apărut la Ed. Omega, în 2007 – are o Prefaţă şi o Postfaţă – ambele semnate de oameni de cultură absolut onorabili – Aurel Ganea, respectiv Dumitru Ion Dincă. Şi totuşi, Prefaţa şi Postfaţa păcătuiesc printr-o lipsă de discernământ şi de judecată critic-argumentativă – care ne fac să ne gândim la cele două mari tipuri de prietenie critico-literară, din lumea asta: tipul constructiv, prin care critica îl ajută pe autor să-şi regrupeze şi concerteze forţele, spre evoluţie artistică – şi tipul de prietenie de-constructivă, prin care ditirambii şi lipsa unor îndrumări (ferme şi utile, bine intenţionate) îl lasă pe autor într-o torpoare şi confuzie estetică, din care nu poate trage niciun folos, pentru viitoarele sale cărţi.

În definitiv, prin cele 31 de poeme ale plachetei, Kosta Vianu (un om şi scriitor cu o inteligenţă deosebită) nu emite niciun fel de pretenţii literare explicite: “Aceasta este/ ciorba mea,/iar cui nu-i place/sau nu vrea/mănânce slobod/altceva”(cf. Altceva, p. 5). Mixând melancolii sarcastice cu schiţe de fabule (cam toate ratate, din pricina unui complex de inferioritate, faţă de această specie, transformat în autoprotecţie sensibilă, prin grobianism aparent inutil, de o violenţă penibilă şi inexplicabilă, de o platitudine semantică/stilistică ce e complet lipsită de virtuţi estetico-argheziene – să zicem, de tipul: “Dac-ai să te-nsori c-o …vacă/Ai să vezi ce-are să-ţi…facă!” – cf. Fabula însurătorii, p. 41) şi încropiri băşcălioase, amestecând versuri autentice cu truisme – Kosta Vianu n-are (cel puţin manifest) niciun gând de a transcende în Parnas. Poate mai curând ar trebui luat totul drept fragmentele unui jurnal intim, poate chiar …prea intim… (sau caiet de exerciţii lirice) mai “scuturat” – sau ca versetele mormăite ale unui descântec de Piază Rea, ale unei încercări de exorcizare a sorţii: “Mai spre coastă, steaua castă/ Cerul, pasăre măiastră./Şi tot umblu, pe sub stele,/Şi tot ard, în dor, cu ele”(cf. Mai coboară, p. 6).. Şi, totuşi, talentul literar autentic ţâşneşte, destul de uimitor şi bizar şi haotic, paradoxal chiar, printre crăpăturile acestui univers deşertico-selenar (băşcălia disimulând, de fapt, o stare de posomorală vindicativ-existenţială, exorcizator-autoprotectivă). >>>Adrian Botez>>>

Am primit cele doua carti ale Vioricai Gheorghe ferecate intr-o tesatura de sforicele, semn al pretuirii pe care o da bucuriei ascunsa acolo, in sufletul cuvintelor ei…M-am mirat de aceasta ferecare si am deslusit intelesul tesaturii…Sa nu se piarda cumva cartile, sa nu mi se fure sufletul cuvinteleor trimise la intalnirea cu sufletul altor cuvinte…

Si culmea, pentru 2 ore am ratacit cartea. A fost un moment de suspensie teribila, de repros al neatentiei mele fata de darul ce mi se trimisese.

Viorica trimite daruri scrise cu mana stanga pentru suflete construite cu mana dreapta.

Si au aujans, si citesc cu o stare pe care nu o pot defini.Citesc si construiesc imagini din sunete reverberatiile unui suflet care descompune cuvantul cu sens in cuvant ca zadarnica incercare de opri clipa si a supune timpul. Aceasta ar putea fi tema ANOTIMPULUI INCOMPLET, „O chinuitoare risipa de ganduri”

E starea pe care ne-o produce poezia adevarata , poezia unica, rostirea diferentiata a celui care s-a nascut ca sa incerce aventura iuibiri cuvantului. Asa cum remarcam si la alti poeti, realitaea , oricat ar fi de fascinanta , este totusi realitate.

Realitaea transfigurata inceteaza viata obisnuita si trece in celalata realitate prin vama sufletelor alese de Creator sa mirifice cuvantul Lui.

Realitatea este o intamplare, iata de ce VG poate sa scrie un vers ca acesta: „Trece-ma de intamplare…!”Cu acest vers incepe de fapt povestea poetei si a poeziei cu nume de floare…Viorica.

Este seducatoare aceasta rugaciune, ar fi incaput aici cuvantul Doamne si ar fi transformat poezia scrisa din departarea sinelui intr-o foarte frumoasa si inedita rugaciune.

Dar lipsa numelui Creatorului sporeste amploarea rugaciunii si Viorica Gheorghe ne trage catre o alta realitate dincolo de intamplarea vietii. Si ne duce in intamplarea poeziei unde aflam cele mai neasteptate sintagme poetice, inedite si incarcate de o nedisimulata candoare.

Uneori suntem trecuti de pragul filosofal al spatiului si al timpului care capata sens abia dupa o viata egala ca dimensiune cu o spovedanie.”In fata secundei ce parasea timpul”, viata obisnuita ramane doar un joc de-a v-ati ascunselea. >>>Aurel Anghel>>>

O frescă monumentală a vieţii inter şi post belice, cuprinzând toate aspectele ei: politice, economice, sociale, cultural-artistice, cu unde de reflexivitate în opera viitorului compozitor Pascal Bentoiu, dar şi a scriitoarei şi traducătoarei Annie Bentoiu, precum şi a scriitorilor apropiaţi, Marta Cozmin şi Alexandru Miran, dând mărturie despre starea românismului intelectual, cu tot ce incumbă acesta, ne sunt oferite în volumele sus amintite.

Dar, mai mult decât documentul, atât de preţios în sine, şi un mijloc eficace de cunoaştere a unui veac frământat, tulbure, în care adevăratele valori îşi făceau loc anevoie, răzbătând doar după o tenace stăruinţă şi luptă epuizantă, duse uneori până la jertfa supremă.

Mărturii zguduitoare ale anilor regimului comunist, cu întreg cortegiul de persecuţii şi eliminări – parcă dinadins – a tot ce era valoros şi autentic, lăsând loc compromisului, convenţionalismului, obedienţei, mimetismului, şi, de ce nu? kitsch-ului, care erau cuprinse în noţiunea de „cultură de masă”, „cultură populară”, cu alte cuvinte, proletcultismului.

Acesta, atrăgând după sine, evident, distrugerea, nimicirea instituţiilor, bisericilor, artiştilor care nu se înscriau benevol şi prompt în alaiul de surle şi tobe cu care proclamau noul regim, instalat cu cizmele cazone în fruntea şi în inima ţării. O perioadă care a lăsat urme devastatoare în opera şi în viaţa creatorilor de frumos, de cultură.

Opera artistică în lanţuri, pusă la zid, întemniţată, urmărită, hăituită, obligată să facă oarecare compromisuri pentru simpla necesitate de a supravieţui. Aceste mărturii pot foarte bine să fie înscrise, într-o eventuală „carte neagră a comunismului”, privită din perspectiva oamenilor de cultură şi artă, pentru care nu a fost lesne să creeze, să lase opere durabile în timp şi peste timp, în stare să-i definească.

N-a fost uşor, dar nici imposibil. Pentru că, iată, creaţiile valoroase de orice fel, au răsărit ca o floricică galbenă în zidul temniţei, printre gratii, ca să probeze adevărul, că viaţa continuă, indiferent de condiţiile vitrege de la un moment anume. >>>Cezarina Adamescu>>>

O visătoare blajină,de o gravitate adâncă,şi uneori,ceremonioasă este Stela Ianovici Costan în volumul de versuri Ingerul şi clepsidra,editura “Risoprint”,Cluj/Napoca,2007.

Incă prin titlul cărţii poeta ne introduce în conotaţiile mesajului pe care doreşte să-l transmită,îngerul ca vestitor şi slujitor al lui Dumnezeu ,iar clepsidra instrumentul care măsoară timpul,acesta exprimându-se prin deplasarea spaţiului din Văzduhul de albastru unde veghează ghiocul fericirii mele.

Abordarea temelor ce o frământă şi exprimarea lor prin sonet,poezie cu formă fixă,în majoritatea cazurilor,ne face să afirmăm că poeta este o bună cunoscătoare a tehnicii versificaţiei şi a genurilor.Lirismul sonetelor provin din implicarea eului într-un scenariu cu substrat religios,etic şi moral.Imaginaţia curge lent cu o închipuire romantică a gesturilor,fac din sonetele Stelei Ianovici Costan o formă de introspecţie,o ceremonie pentru reflexibilitate:Sub un salcâm înzăpezit de floare/Cu unda vântului să vii aştept/Pe drumul flăcărilor albe,drept,/Ca să desprind realul din visare.Cu un ochi înăuntru,iar cu celălalt veghând la fericirea proprie,poeta îşi controlează atent mişcarea interioară,(impusă şi de forma fixă a sonetului),şi reverberaţiile ei afective,studiindu-şi ca-ntr-o oglindă ritmurile eului ,aspirând vămile astrale/Ideea prinde conturat veşmânt/Aprinde-n harfa ei un cântec sfânt/De sinfonii cereşti universale.

Volumul structurat în cinci cicluri,aparent,diferite din punct de vedere ideatic,dar care prin trăirile expuse,planurile lor se întrepătrund,se interferează într-un tot unitar şi indivizibil.Sonetele sunt,în fond,nişte autoscopii ale stărilor sufleteşti, în care au încăput şi suferinţă,reflecţie,euforie,şi dor nedefinit pentru spaţiul necuprins,dar şi dorul de valea cu miresme de sulfină unde:Un foşnet mă trezise din visare.

Poeta este conştientă de trecerea timpului,iar tonul meditativ are sonorităţi melencolice,ce poate echivala cu o cazuistică lirică,prin care retrăieşte trecutul:Azi retrăiesc trecutul şi mă doare/Povestea tristă-a vieţii mele,plâng/Când amintirile la piept le strâng/Şi urma lor fierbinte mă dogoare.

In ciclul Sunetul din oglindă reverberaţia întoarcerii în propriul timp este perceput ca o oglindă,iar disperarea este o întoarcere sperată ,dar ne realizată. >>>Al. Florin Ţene>>>

În casa încremenită-n veac mirosind a pestelcă devenită straiţă cu mere crude şi de timpuriu viermănoase, cu gutui chircite, pătate, care-ţi fac cerul gurii pungă, păşind încet să nu sperie îngerii serii ce veghează necontenit la umerii tindei, să nu dea buzna nălucile serii, ţăranul, când intră şi când iese pe uşă, face o cruce adâncă. Îl ias pe Dumnezeu pretutindeni cu sine şi îl aduce din nou acasă.

A dat Dumnezeu şi s-a văzut iar acasă. Să dea Dumnezeu şi să-şi mântuie şi astăzi tocmelile făcute-n ajun, ori mai demult, cu socotinţă, şi să se întoarcă teafăr. Cine pleacă, fie şi câteva verste din bătătură, se duce cu gândul înoarcerii. În fiecare plecare există şi o revenire din punctual de unde te-ai desprins. Şi acest punct se numeşte ACASĂ. Doar aici e stăpân şi rob, cu voia Domnului, pe toate cele, aici se simte întemeiat şi pus de strajă la rosturile firii . În locul acesta numit acasă, toate sunt sfinte – după vorbele unui cântec, toate mărunţişurile au temei şi bună folosinţă, iar omul le ştie nimeri, chiar şi în crucea nopţii.

Aici îl va aştepta întotdeauna cineva. Cu un ştergar alb sau cu o năframă, fluturată în rama porţii ori în tocul uşii, cu o lacrimă strivită fugar între gene şi cu un surâs blând pe buze. Sau măcar cu o batistă fluturând de bună venire sau a rămas bun până la întoarcere.

Şi precum casa aceasta, sunt multele şi mutele de durerea plecării copiilor prin străini, case cu ochi gri de albeaţă, de lacrimi şi aşteptare îndelungă, aşa sunt aproape toate, căzutele pe grumaji, de ostoi, de vremi ori de stihiile firii. “Câte-o privire tristă ne adună/ Şi ne tot plimbă-n gând până departe./ Intrăm în sat şi-i spunem “ziua bună”,/ Intrăm în sat ca-ntr-un muzeu de sate” – spune autorul în poezia care dă titlul acestui volum.

Să pătrundem şi noi cu paşi neauziţi în acest univers rural, prin bunăvoinţa Poetului şi să încercăm a ne familiariza cu atmosfera lui.

Dar, din viu şi forfotitor până la vacarm, cu larmă pe uliţi şi până-n buricul pământului, când oare a devenit satul precum muzeul, cu exponatele conservate atent, ori numai neglijent depozitate, stivuite într-un spaţiu de înstrăinare parcă impropriu, din ce în ce mai altfel, de nerecunoscut, fie pentru că dintr-o dată, casele s-au micşorat, s-au pitit pe după copacii – singurii care nu devin mai mici, dimpotrivă; s-au ascuns după ţiglele decolorate şi după ulucile sparte, tablele smulse, podul, hambarele, şurele părăsite, cui să-i mai pese? după tencuiala căzută, acoperişul crăpat, cine să le mai rânduiască aidoma? >>>>

„O carte scrisă sau citită este ca o boală învinsă” spunea filozoful Lucian Blaga. Aşadar, cartea istoricului Costin Feneşan „Diplome de înnobilare şi blazon din Banat” aparută la Editura de Vest – Timişoara – 2007 are menirea de a-l vindeca pe cititor de boala ce planează asupra poporului român – pericolul de a se pierde identitatea-dovedindu-se a fi o rezistenţă a gândului şi a bunului simţ în vremurile de azi.

Apariţia carţii este un gest recuperator, dar şi de justiţie pentru nobilimea română din secolele XIV-XVII- în Banat.. Ea demonstrează continuitatea românilor în spaţiul bănăţean, ca şi în ţară şi că elementul ţărănesc era dominat de români în Banatul evului mediu.

Figură proeminentă a istoriografiei contemporane-istoricul Costin Feneşan se dovedeşte a fi o impresionantă personalitate culturală, cu o uimitoare perspicacitate, un cărturar umanist multilateral, de formaţie enciclopedică. Este un savant şi un gânditor autentic preocupat de descifrarea misterului originii şi continuităţii poporului român în spaţiul dintre Carpaţi si Dunare, care ţine la adevar şi este străin de orice linguşire.

L-am cunoscut cu prilejul simpozioanelor de istorie natională organizate în judeţul Caraş-Severin de către profesorul Gheorghe Magas –inspector şcolar de specialitate, cât şi din cărţile Domniei Sale şi am constatat că are o ţinută ce exprimă măreţie şi demnitate, sugerând în persoana lui un spirit luminat, care aduce vederi înaintate, în epoca fripturiştilor, menite să împrospăteze cultura şi să deschidă socieţatii româneşti noi perspective.

Cartea conţine 59 diplome de înnobilare şi blazon, fiind astfel întocmită încât să intereseze publicul cultivat, dar este folositoare şi stimulativă pentru studenţii, profesorii şi cercetătorii interesaţi de istoria Banatului. Ea este una dintre cele mai originale apariţii ale culturii noastre în această zonă. Este o lucrare istorică în care autorul redă obiectiv faptele şi fenomenele istorice, prin cercetarea cât mai complexă a izvoarelor inedite, analizându-le critic şi apreciindu-le fără părtinire, lucid şi imparţial.

Scrierea este de un înalt nivel stiinţific, cu argumente temeinice şi un aparat critic bine pus la punct.

Prin apariţia acestei cărţi, în ansamblul lor, cunoştinţele noastre asupra evului mediu bănăţean au făcut însemnate progrese, prin izvoare noi, uneori fundamentale, cu o metodă de lucru bazată pe erudiţie şi critică severă. Din ea aflăm că voievozii şi cnezii români aveau o puternică bază românească, disociată de migratori şi destul de puternică încât să-i poată asimila. Ei au obţinut nobilitatea pentru serviciile militare şi civile aduse regaliţatii maghiare, ori principilor ardeleni. Astfel-pătura feudală a românilor era numeroasă şi puternică economic, integrată păturii feudale străine, asigurând continuitatea poporului român, pe pamântul ţării sale şi corolarul ei necesar: unitatea sa etnică, lingvistică şi politică. Aşa că în secolele XIV-XVII „nobilimea bănaţeană era romanească în mare parte şi îşi păstrează limba şi etnia” ne spune autorul. >>>Pavel Panduru>>>

Demersul ştiinţific recuperator Goga şi criticii săi, propus de Dan Brudaşcu, se demonstrează a fi necesar şi deplin motivat atât prin valoarea excepţională a operei poetului, cât şi prin rolul pe care l-a interpretat cu dăruire şi devotament în istoria poporului român. În acest sens, este bine-venită sublinierea regăsită în cartea lui Nicolae Balotă: „Rareori un poet de seamă (precum Goga – n. ns.) a obţinut mai spontan şi mai total sufragiile întrunite ale unui public larg şi, în acelaşi timp, ale unei elite literar-artistice”.

Ne aflăm în faţa unui impetuos şi consecvent cercetător, care caută neobosit noi interpretări cu valoare ştiinţifică despre ceea ce a reprezentat Octavian Goga. Însuşi autorul afirmă „că un asemenea obiectiv nu poate fi atins în cadrul unui orizont disciplinar îngust şi că problemele pe care le ridică tema impun perspectiva mai largă, de poetică culturală”. Este, înainte de toate, un creator, fiindcă fără actul creaţiei orice lucrare ştiinţifică ar fi lipsită de strălucire, chiar dacă dosarul receptării critice a poeziei lui Goga a fost atent, riguros urmărit şi redat cu mult talent literar. Căci, până la un punct, orice studiu este o continuare şi, chiar, o preluare a altor lucrări. Numai că puţini sunt acei intelectuali care rămân fideli în slujba unei teme. De aceea este meritorie munca profesorului Dan Brudaşcu.

Sunt cunoscute exigenţa şi forţa de sintetizare a autorului de faţă, care reuşeşte să se înscrie în galeria personalităţilor autentice care au păşit pe urmele lui Goga, pentru a-l studia pe poetul care, acuzând, la sfârşitul veacului XIX, „anemia şi stagnarea literaturii române”, încerca să aducă, prin opera sa, un suflu nou în peisajul acestei literaturi.

Născut în 1951 la Ciucea, Dan Brudaşcu a copilărit în atmosfera de cultură şi pioasă reculegere a casei memoriale a poetului, petrecând acolo ore fără număr şi ascultând amintirile distinsei doamne Veturia Goga, şi probabil acesta este unul din motivele pentru care se consideră îndatorat să-l reabiliteze spiritual, cultural şi politic pe cel despre care preşedintele Academiei Române de atunci, Alexandru Lepădatu, vorbea cu deplină îndreptăţire, în deschiderea şedinţei din 13 mai 1938, la 6 zile după moartea lui Goga (prin asasinare-otrăvire, după o ipoteză susţinută de tot mai mulţi cercetători), ca despre poetul pătimirii noastre. O mai mare empatie între un scriitor şi obiectul scriiturii sale mai rar se întâlneşte. Scriitor, jurnalist, profesor universitar, om politic, autor a 50 de cărţi (dicţionare, cursuri universitare, eseuri de istorie şi critică literară, traduceri de literatură universală), iată doar câteva dintre realizările ce conturează imaginea lui Dan Brudaşcu. Cei mai mulţi îl cunosc ca traducător veritabil, dovedind a fi un translator de valori culturale.

Dispune – fără doar şi poate – nu numai de talent, vocaţie şi o cultură vastă, dar şi de o abilitate specială, capabilă să surprindă cu mare precizie orice sclipire intelectuală, insuflând chiar, acelora care promit dar sunt lipsiţi de cutezanţă sau resurse materiale, direcţii de cercetare, idei şi – nu în ultimul rând – punându-le la dispoziţie volume de mare valoare din impresionanta sa bibliotecă. Toate aceste calităţi fac din Dan Brudaşcu un adevărat mentor în viaţa culturală românească. >>>Daniela Gîfu>>>

Antologia de versuri apărută în 2007 se datorează lui Dan Mircea Cipariu, preşedintele secţiei poezie din Asociaţia Scriitorilor Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România şi a beneficiat de sprijinul financiar al primarului sectorului 2 şi de parteneriatul media şi de producţie al TV Cultural.Fotografiile dintr-un Bucureşti sentimental, al arcadelor şi barocului, sunt realizate de Mihaela Marin.Cartea este însoţită de un CD cu versurile în lectura autorilor.

Criteriile, anunţate în „Argument(e)”, pentru selecţia poeţilor, sunt apartenenţa la filiala Bucureşti şi câştigarea unui premiu al asociaţiei sau al uniunii, din 1994 încoace.Tot aici este considerată Capitala ca topos poetic şi reper inspirator, prezentat în evantai de patru generaţii de poeţi.

Fotografiile formează, ele însele, o frescă a Bucureştiului de azi, continuator în mare măsură al celui de ieri, astfel că putem vedea un pescar care îşi încearcă norocul, pe Dâmboviţa, având pe fundal Palatul de Justiţie, o trecere aglomerată de pietoni din Piaţa Unirii, grafitti lângă care câţiva copilaşi îşi fac de joacă, imagine sugestivă pentru lipsa spaţiilor pentru ei, balcoane din fier forjat şi clădiri cu cornişe, imaginea unuia dintre autori, aşezat pe un fotoliu, în aer liber, monumente împodobite cu statui, luminate de reflectoare şi cu zidul mâncat de ploi, tineri stând pe trotuar, în apropierea unui club, faţada pieţei George Coşbuc, oameni jucând table lângă câteva schelelampadare, firme , faţade, grilaje, prăvălii. Şine de tramvai, figuri de tineri şi bătrâni, electrocasnice scoase în stradă, Foişorul de Foc, străzi pusii, afişiere şi mizeria străzii, perechi de tineri, pe bănci, într-un parc, grădini şi terase, colonade, câini care mişună printre oameni şi lucruri, cel mai frapant fiind sentimentul patinei timpului pe vechile clădiri.

Cum simte fiecare poet acest Bucureşti trepidant de azi, în care sărăcia şi efemerul stau alături de opulenţă şi valoare? După sensibilitatea proprie şi după modul cum a receptat suflul Capitalei, dacă ţinem seama de faptul că sunt bucureşteni născuţi aici , aşa cum vedem în Notele bio-bibliografice de la finele volumului,doar un sfert dintre autori, fiecare creează un univers anume, în care sufletul rezonează la metropola asemănătoare unui uriaş violoncel.

Constantin Abăluţă se imaginează ordonând lumea străzilor, pe care le conduce către mare, iar, în dimineaţa în care va muri, străzile vor rămâne fără niciun sprijin în extensia lor haotică.Un fel de terorism al străzilor este prezentarea situaţiei unor oraşe „ce abia pot repira legate fedeleş de propriile străzi”(„Poemul străzilor”). >>>Corneliu Vasile>>>

Vasidate de critici, de public, dar şi de cititori care îndrăgesc literatura dramatică, piesele Martei Cozmin confirmă adevărul că faptul de artă, prin statutul său, prin taina dintre cuvânt, gest, imagine, muzică, inovaţii scenice şi tot ce ţine de acest segment cultural-artistic, participă la formarea şi dezvoltarea orizontului spiritual uman.

Şi dacă nu există vreun conflict interior vădit între rostire, vocalitate, expresivitate şi limbaj gestual, îşi poate extinde feed-back-ul în rândul beneficiarilor acestui gen de artă.

Cu atât mai mult astăzi, când trivialitatea limbajului, mimetica, superficialitatea, artificialismul, nu mai produc decât emoţii viscerale şi strică gustul pentru valoarea adevărată a operei. Arta e făcută să ne structureze şi să ne introducă în structuri, iar grila de judecată trebuie să fie obiectivă şi făcută în mod justificat. Nu gustul este cel care decide acestei judecăţi, ci, disponibilitatea de a recepta faptul de cultură care-şi câştigă în felul acesta dreptul de cetate.

Ori, artele au această destinaţie de a ne potenţa existenţa către trăirile cele mai rafinate. Substratul parabolic şi alegoric al acestor reprezentări impune imperative didactice superioare.

Toate simbolurile majore sunt puse în discuţie, fără tuşe îngroşate, într-o sincronie şi sincronizare perfecte, ca să creeze poezia stilului în care toate lucrurile se armonizează.

Dublat de o judecată estetică, mirajul special pe care îl reprezintă teatrul, a fecundat, a fertilizat toate artele scenice. Muzica, gesturile, obiectele, lumina, proiecţia, se îmbină în asemenea chip încât să potenţeze emoţia profundă şi să constituie o pledoarie pentru frumos, adevăr, bucurie estetică şi să înfrângă sentimentul lipsei de ecou, rezultat ala unei societăţi alienate, în stare să funcţioneze inerţial.

Conflictul interior trebuie susţinut astfel încât să te convingă, inovaţia fără limite trebuie moderată iar statutul limbajului, respectat.

Cu uneltele sufletului său educat, care prin minte s-a ridicat la ceva superior, Marta Cozmin a demonstrat cu prisosinţă că spectacolul – ca artă de transpunere în spaţiu a unor idei, este viabil.

În volumul întâi, piesa care deschide cartea, „Înţeleptul şi actorul” – face o notă aparte din corpusculul celor 12 piese ale Martei Cozmin din cele patru volume. Această dramă în două acte este amplasată în primele secole ale creştinismului, în cetatea Antinoe din Tebaida. Două dintre personajele acestei piese. Nominalizată la concursul UNITER pentru anul 1993, – Apollonius şi Philemon, fiind înscrise în calendarul bisericesc ortodox în ziua de 14 decembrie, fiind comemoraţi împreună. >>>Cezarina Adamescu>>>

Unul dintre poeţii adevăraţi ai noului val scriitoricesc afirmat în ultimii 4-5 ani este, fără îndoială, Ionuţ Caragea. Născut la Constanţa (1975), rugbist de performanţă mondială (este triplu campion al provinciei Québec, echipa „Parc Olympique”), poetul şi-a urmat destinul dincolo de ocean, în Canada. A debutat cu poeme pe internet, iar editorial în 2006, cu volumul Delirium Tremens (Iaşi, Editura „Ştef”).

Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Ştef, cu titlul M-am născut pe Google, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. Atins până la rană de civilizaţia recentă, de cuceririle comunicării, poetul spune: „m-am născut pe Google / am deschis ochii şi-am privit printr-o fereastră / către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă / am atins-o cu degetele mele pătrate / şi mi-a fost teamă… din păcate / să nu o rănesc şi să nu mă rănească / cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească” (M-am născut pe Google). Sau, în poemul Download: „Doamne / am primit mesaj de la tine / în timp ce mă spovedeam pe hârtie / s-a înfiripat un link între cer şi pământ / prin care mă hrăneam prin care te downloadam / poezie // am învăţat să iau totul de la început / primul cuvânt a fost / amintire”.

Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţîşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfîrşit.

În 2007, a mai publicat încă două cărţi de hîrtie: Donator universal (Editura „Ştef”, Iaşi) şi Omul din cutia neagră (Editura „Fides”, Iaşi).

Poemele din cartea pe care o avem în faţă şi pe marginea căreia încercăm aceste cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tînărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. Mi s-a făcut astfel de bucurie să descopăr un virtuos al versului clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală, ce stă bine poetului autentic. Temele sunt cele mari: Dragostea, Libertatea, Naşterea, Exilul, Moartea. >>>Daniel Corbu>>>

Sânziana în lumea poveştilor (Editura ,,Grigore Moisil”, Bacău, 2005) este cartea care propune un tip nou de scriitură, definitorie, într-o anumită măsură, pentru tânărul prozator, Lucian Vasile Bâgiu. În fapt, nu e vorba de un stil cu totul nou, ci, mai degrabă, de o anume dorinţă de explorare a fantasticului recuperator în legătură directă cu un real cotidian, banalizat de evenimente comune. Vocaţia de povestitor a autorului iese vădit la suprafaţă, dublată fiind de alte calităţi ale scrisului său, cum ar fi ironia, spiritul ludic şi parafraza.

Textul ţese, la graniţa realului cu fantasticul, istoria unei călătorii, o călătorie de poveste şi în poveste, având-o ca protagonistă pe Sânziana, o fetiţă frumoasă şi îndrăzneaţă, adică prototipul eroinei din basme. Povestea este condusă cu har de un narator obiectiv şi ludic, ce ademeneşte continuu cititorul spre o lume a închipuirii. Însuşi naratorul pare puţin distrat şi aparent uimit de întâmplările evocate, evident totul stând sub semnul ironiei şi al autoironiei. Cunoscând valenţele scriiturii postmoderne, atât de tentante şi pentru autorul nostru, am putea crede că acest text nu este nimic altceva decât un experiment naratologic, realizat într-o cheie a simplităţii copilăreşti, a jocului semantic de cuvinte şi având totuşi un substrat de semne şi semnificaţii.

În loc de binecunoscutul cal alb din basme, Sânziana călătoreşte cu un ponei, totul fiind transpus într-o lume a miniaturalului, liliputană, o lume a inocenţei şi candorii, în care îşi găsesc locul cuvenit şi ceilalţi eroi: Mugurel, Moş Martin, Contele Urechilă, Ducele Căluţ, Vulturul Pleşuv, Piticul Gnom, Spiriduş, Vrăjitorul Alb, toţi angrenaţi într-o călătorie labirintică. Impresia miniaturalului e dată şi de prezenţa numeroaselor diminutive, folosite, credem, pentru efectele comice, spre exemplu ,,piticuţ”. Avem de-a face, după cum se poate simplu observa, cu o reiterare în cheie ironică a basmului tradiţional, Lucian Vasile Bâgiu reuşind să recreeze în aparenţă un univers al inocenţei. Căci, în opinia noastră, alta este miza cărţii, anume dorinţa de a experimenta ironia postmodernă, dublată de o imaginaţie creatoare debordantă.

Tot de experimentul postmodern ţine şi ambiguizarea voită a textului, drumeţii din poveste sunt pe rând alţii, călătoria se complică gradat, cu toate că buna dispoziţie şi optimismul par să fie trăsăturile comune ale personajelor atât de pestriţe ale textului. Fantasticul din basme pare coborât într-un real tangibil, cu deosebire că totul este îmbrăcat într-o haină a iluzoriului şi bunei înţelegeri, chiar dacă pădurea fermecată din poveste dobândeşte valenţele unui topos labirintic. >>>Monica Grosu>>>

În prefaţă, Marius Chelaru reia câteva secvenţe din ziarul ,,Opinia ”(Buzău) şi din revista ,,Cronica” (Iaşi),unde i-a dedicat comentarii, arătând că se retrage în faţă ,,sertarului cu amintiri” şi exprimă renunţarea, aşteptarea, nostalgia, singurătatea,fără să fie uşor de definit poezia sa.

Din ciclul ,,Amintiri şi nori ” se desting nostalgia după lumea pierdută a copilăriei (,,Basm”, ,, Copilul din nori”), sentimentul de însingurare

de alienarea (,, Acasa” , ,,Cel mai bun prieten”) şi cunoştinţa dureroasei poveri de a stăpâni cuvântul(,, Cuvintele „).Poetul are un acut sentiment de tristeţe, sensibil la trecerea inexorabilă a timpului, singularizănd : ,,umbra câinelui […. ] gata să sară la beregata singurătăţii” (,,Câinele ploii”).

Singuratic, ,,la fel ca rândunica\ izgonită din cer”, poetul observă ca viaţa este înşelătoare, necruţătoare (,,Ochiul fantomei „),se simte de parcă un străin ar trăi în locul lui (,,Străinul”) şi trăieşte o realitate paralelă(,, Magnolia”).

O frumoasa piesă despre prietenie este ,,Întoarcere desculţă”,care are dedicaţia ,, pentru Mirela si Cornel”: ,, să priveşti cele o mie de lucruri,\ sau poate mai multe, ale prieteniei\ şi să le aşezi pe rafturile amintirii\ ca pe nişte singurătăţi preţioase. \Uneori să le ştergi de surâsuri \şi să le ordonezi într-un alt \punct de echilibru al veşniciei,\ alteori să le povesteşti gândurilor:\,,Uite, asta e pielea de tigru\ a profesorului meu de tăcere,\ aripa din stânga e a unui foşnet de mierlă\ iar aceste urme desculţe pe zăpadă\ o întoarcere din Predealul inimii către ziua de mâine …”

Lumea e haotică şi aglomerată, spectacolul ei se desfăşoară pe câmpul de luptă unde se confruntă sentimentul puternic şi ,,forţa întâmplărilor mărunte”(,, Gară în cer”).Totul este iluzie, inclusiv sentimentul, întrucât poetul aşteaptă o iubire care nu devine realitate(,,Plajă târzie”, ,,Rugă”, ,,Umbră”). >>>Corneliu Vasile>>>

Încă de la debutul editorial cu romanul Soarele roşu (1996), critica literară a recunoscut în Gheorghe Stroe sunetul nou al unei proze care îşi trage seva din existenţialism, din fantastic şi din realismul magic (Constantin Sorescu, Florea Burtan). Lectura povestirilor cuprinse în antologia intitulată „Vremea consiliului parohial” (Editura Semne, 2008) cere o schimbare a ritmului interior, o rupere de realitatea exterioară. Nu poţi să intuieşti structura personajelor dacă nu le semeni, dacă nu te afunzi în universul lor lăuntric. Izvorul adevărului e în noi, par a exclama ele, coborând şi mai mult în propria dimensiune. Costică Mitan, Moise, Şulică, Dinu Carp sunt expresia propriilor stereotipii comportamentale.

Tema principală a acestor povestiri este alienarea individuală sau colectivă. Oamenii locuiesc în comunităţi arhaice, cunoscând experienţe absurde (Mircea Dinutz). Ca să ajungă undeva, ei trebuie să străpungă mai multe straturi de umanitate, mai multe lumi paralele care stau alături de noi şi ne dau fiori. Starea lor de existenţă este coşmarul. Povestirea care dă titlul volumului prezintă o întâmplare spusă într-un regim oniric, mecanismul artistic constând în confuzia dintre fenomen şi simbol, dintre material şi transcendental. Totul într-o limbă de o simplitate înşelătoare. Notarea gândurilor se face direct, în stil înalt. Isprăvile povestite în alte texte (Capcana, Unsprezece luni în Valea Sării, Potopul în Valea Sării) se desfăşoară într-un spaţiu închis în cutele timpului. Autorul se infiltrează în conştiinţa eroilor prin flash-uri ce luminează deodată gânduri profunde exprimate lacunar, sentimente ascunse, obsesii. Montarea unui subiect (Vară în Valea Sării, Scrisoare din Valea Sării) ţine de meşteşugul gradării emoţiei, pentru că Gheorghe Stroe este atras, ca şi Ştefan Bănulescu, de „partea neobişnuită a lucrurilor adevărate”. Rezultatul? Utopii dramatice. Cadrul natural şi istoric este subtilizat prin rafinarea simbolurilor, tensiunea dramatică are variaţii de flux datorită elementelor groteşti. Lumea predilectă este aceea a colinelor buzoiene sau a câmpiei teleormănene în care realitatea apare ca o intersecţie de real şi fantastic. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

Precum cărţile, autorii au destinul lor; mai degrabă însă istoria, sau povestea, istorisirea. Două cărţi recente semnate de Dan Brudaşcu (Goga şi Francmasoneria şi Goga şi criticii săi, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007 şi, respectiv, 2008) ar confirma glorioasa spusă. Mai întâi, iată, cu privire la biografia marelui ardelean. Octavian Goga a trăit doar cincizecişişapte de ani. Dar atât, ca să zic astfel, e de plină istoria românească de el, încât e neverosimil ca poetul şi omul politic să fi trecut aşa de iute pe sub vremi! Octavian Goga fusese, cum se ştie, bardul mesianic până la 1918, însă după împlinirea dezideratului de unitate, profetismul poetului isprăvindu-se din lipsă de obiect, lucrarea sa lirică va trece în chip firesc pe o linie secundă. „Misiune încheiată”, apreciază şi criticul clujean Constantin Cubleşan,un exeget avizat în temă, într-un comentariu pe suport electronic la una dintre cărţile lui Dan Brudaşcu (vezi Luceafărul Românesc, ARP, Mai, 2008). E vorba desigur de o „încheiere” – şi aceasta nedreaptă, nu totdeauna corect interpretată – în aria poeziei militante, poetul continuând să scrie, absolut admirabil, însă în alte registre: l-am putea oare înţelege pe Goga altfel decât ca autor al unei poezii, cum observa definitiv G.Călinescu, „greu de comentat, fiind deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât e straniu şi zguduitor”? Poetul însuşi şi-ar fi admis, după 1918, condiţia, adică retragerea, trecând, patetic şi motivat, în teritoriile faptei, fiind confiscat va să zică de sirenele politicii. „Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens – scrie Constantin Cubleşan -, el intrând cu paşi fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până la sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale.”

Nepotrivirile, ca să nu zic retâlcuirile, privind biografia lui Octavian Goga, apoi corectarea acestora fac obiectul volumului Goga şi Francmasoneria. Dan Brudaşcu e un cercetător competent al domeniului, fiind o vreme (peste două decenii) curatorul Castelului din Ciucea al poetului şi demnitarului. Ca şi în cartea următoare, Goga şi criticii săi, autorul nu se dezminte: îl preocupă în egală măsură adevărul şi polemica, fiind notoriu faptul că, vânturând arhivele Castelului, el a intrat de pe atunci în dese dispute, nu totdeauna, din cât ştiu, fericit soluţionate. Omul e deopotrivă un adaptativ – o premisă ce lucrează totuşi de partea inteligenţei -, nu de puţine ori însă ţintind în demersurile sale (fusese cooptat în organismele politico-adminstrative din epocă) volatilitatea, disponibilitatea, nu aş spune, cu toate acestea, pierderile. Încă dintr-un Avertisment la carte Dan Brudaşcu recunoaşte că „prezentul volum este voit polemic”. >>>A.I. Brumaru>>>

În cartea de aur a dreptei istorii literare” – aşa cum scria Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei (Bucureşti, Eminescu, 1990) – ”sunt înscrise destine şi viziuni poetice de o rară diversitate şi de o profundă rezonanţă (…) Vai, literaturii care se bucură că-l are pe cel mai mare poet; ferice de literatura care trebuie să aleagă dintre poeţii ei pe cel mai mare! Consider că starea poeziei româneşti îndreptăţeşte întru totul speranaţa de viitor a limbii române. Atâta vreme cât ţara naşte poeţi, ‚’ara încă visează.”

Fără doar şi poate că fiecare, în felul său doreşte să-şi arate adevărata măsură a valorii, împlinindu-şi personalitatea şi fundamentându-şi arta poetică într-o manieră cât mai inedită.

În ipostazele sale ştiute şi neştiute, poetul Victor Sterom dă ”jertfă clipei” ”abisuri gânditoare” – împlinite în ”firimituri de strigăt” (jertfa clipei).

Bijuterii filigranate, chinezării, stampe nipone, goblenuri pastelate, iată ce sunt micropoemele lui Victor Sterom. Cuvinte vechi, nefolosite încă, dau ghes în pagină în superbe imagini la limita realului cu fantasticul: ”un cal orb/ intrând în somnul orașului/ cu coada înainte” (cu coada înainte).

Unele poeme sunt alcătuite din distihuri albe sau chiar monostihuri, altele din terţine şi, de cele mai multe ori din catrene, care, luate separat, constituie, ele însele mici poeme de sine stătătoare. Astfel, ”şarpe/ privind sfârşitul zilei” (nuanţe); ”visul stând într-un ou” (parabolă); ”se lovesc nimburile/ se adună sub formă de cruce// singurătăţile…”( ca într-o memorie);

”îmbrăţişări vechi.// pe acoperişe/ câte-o stea/ aşteptându-mă” (iarna); ”îngenuncheate/ gândurile rostesc/ răni din trecut”; ”fericirea mea/ e o poveste cu/ umbre amare”; ”cum într-un singur poem/ încape/ dacă vreţi/ un secol de soldaţi” (umbre amare); ”valul/ prin marmora gândului/ e un cântec” ; ”un contur neliniştit/ sfredelind tăceri” (un contur neliniştit); ”ciulinii iernii/ cum şerpii/ muşcaţi de umbre” (vântul); ”plin de păsări/ duse la tăiere/ am sufletul” (valea cu speranţe); ”adună-mă din trecut”; ”uneori gândurile/ îmi sunt rugăciuni” (rugăciuni); ”gol/ cu sângele gol/ voi descifra întunericul…” (nervi); ”iar viaţa/ sare prin grădină/ ca o vrabie// după boaba de nisip// cugetătoare” (boabe de nisip); ”ţi-aş lua privirile/ şi le-aş întinde pe cer -/ monade de infern” (esenţe); ”sunt/ în vârful adânc al întrebării” (acum când sunt); ”zodii şi vamă/ pe talere” (februarie); etc. şi exemple ar putea continua în spiritul panseurilor lirice. >>>Cezarina Adamescu>>>

Un umorist dăruit cu harul talentului de a împleti sunetul ironiei cu tonul eseistic al analizei pesiflante este Ioan Marinescu-Puiu,în recentul volum Recidivist în Umor,apărut la Editura Grinta,2007.

Dacă prefaţatorul cărţii Mihai Frunză în Bravo,Puiule!,foloseşte aceaşi”armă”a umorului pentru a prezenta cartea,lovind la ţintă remarcând că autorul a dat lovitura prin această lucrare,eu am să ţintesc cu ajutorul analizei la modul serios de abordare.

În pseudo-eseul Piatra în epoca de piatră(folclor comentat),având ca motto,elocvent pentru tema abordată,:Piatra,piatra de e piatră/şade jumătate-n apă…,autorul despică firul în patru prin analiza unor expresii populare,în care piatra cu sensul ei material,dar şi cel peiorativ,este obiectul de interpretare al autorului cu ironia în colţul buzelor,unde umorul filozofard este exprimat prin înţelegerea unor ziceri populare.Inversând planurile de abordare a expresiilor cu alte sensuri ale aceloraşi cuvinte şi introducând între ele ironia fină, sensurile de înţelegere ale expresiilor populare se schimbă total.Tocmai contradicţia dintre înţelesul iniţial şi cel final dă naştere la umorul-inteligent,exmplu:O casă de piatră,pe vremea aceea,(e vorba de epoca de piatră),se făcea din piatră de casă,care de multe ori era piatră de râu,de unde şi expresia:Apa trece,pietrele rămân!-rămân pentru constructor de locuinţe!,concluzionează la modul”serios”humoral,autorul..

În Hai să nu fim răutăcioşi! Ioan Marinescu-Puiu creează apofteme prin inversarea percepţiei unor expresii,conturând în acest sens,o nouă formă de înţelegere a textului iniţial,prin modul ironic al construcţiei de fapt,ironia este emanată din această închegare constructivă:Nu numai canibalii,darşi semenii noştri,când nu mai au ce să mănânce,încep să se mănânce între ei. >>>Al. Florin Ţene>>>

Poeta MONICA ROHAN ne-a dăruit acum un an, un volum de poezii plin de semnificaţii spirituale. Este vorba de o carte intitulată simbolic „Picături”, publicată de Editura Marineasa din Timişoara în februarie 2007. Înainte de această operă, autoarea s-a făcut remarcată în viaţa literară a cetăţii cu scrierile: „Trecând printr-o dimineaţă”, Ed. Facla, 1983; Scrîşnet”, Ed. Ed. Litera, 1984; „Dulce lumină”, Ed. Hestia, 1996; „Vedere periferică”, Ed. Hestia, 1998; „Nostalgia grădinii”, Ed. Anthropos, 2006, şi câteva volume de povestiri. Prima carte a fost apreciată de cunoscuta poetă Constanţa Buzea în revista „Amfiteatru” din anul 1983.

Răsfoind volumul se poate uşor constata că versurile poeziilor sunt extrem de scurte, ceea ce – din punct de vedere stilistic, ne duce gândul că ar fi vorba de utilizarea unui gen poetic în formă fixă, originar din Extremul Orient, şi care este cunoscut cu numele de Hai-ku. Dar, la o privire mai atentă, vom observa că nu este vorba chiar despre de aşa ceva. Poeta creează o variantă proprie de poezie, pe care am numi-o „esenţă de gând poetic”, frânturi de realitate/ idealitate extrasă mai ales din natura înconjurătoare. Din titlurile volumelor anterioare se mai poate constata şi o apropiere treptată de ideal, pornind de la peisajul familiar al grădinii, din planul concretului material, şi ajungând la eter, spre o stare sufletească diafană.

O astfel de poezie nici nu poate fi uşor analizată cu uneltele materiale – tinzând spre exactitate formală, – ale stilisticii literare, sau ale poeticii clasice sau moderne, ci este nevoie mai mult de o abordare afectivă, la care metaforele poeziei sunt mai la locul lor decât noţiunile aride ale poeticii. Este nevoie aici – paradoxal vorbind, – de o comentare poetică a poeziei, lucru dificil de realizat şi – desigur, – nu tocmai pe placul specialiştilor în domeniu.

De aceea, apreciem sensibilitatea cu care autoarea îşi denumeşte stihurile (metaforic), picături, situându-şi astfel demersul poetic sub semnul simbolic şi alchimic al apei – în ipostaza sa aerian-descendentă a picăturii de ploaie, dar şi sub semnul temporal al clipei – ce repede dispare din faţa privirii noastre uimite sau numai uşor întristate. >>>Florin Contrea>>>

Puţini poeţi astăzi abordează genurile poeziei cu formă fixă,şi mai puţini cei ce se exprimă prin rondel,specie în care a excelat Alexandru Macedonski.Nicolae Costea Teleajen este din puţinii hărăziţi cu talent de aşi struni în chingile celor 13 versuri vibraţile eului,aşa cum o face în volumul Lebăda albă,Editura Karta-Graphic,2008.

Cartea ce cuprinde 103 rondeluri ne descoperă un poet cunoscător al tainelor poeziei şi tehnicile ei :Sunteţi albul voind s-alinte/Priviri de ochi împovărate./O,flori de mai,de om cântate/Crescute peste oseminte;(Rondelul florilor de mai).Amestecul de lirism adevărat cu muzicalitatea versurilor,de imagini frumoase cu acuitatea exprimării,de percepţie subtilă şi ritm creează o atmosferă inefabilă în poezie:Urcând ăn munţi pe cărăruie/Ne-oprim pe crestele de piatră/Ca să aflăm care statuie/E viaţa noastră fără pată/In anotimpul care suie!(Rondelul florilor albastre).Poetul închină rondeluri;florilor,morţii,cântului,ochilor,cojii de copac,toamnei,bradului,frunzelor,creând un întreg univers:Pe care roua cea mai fină/Cu frunza se-adânceşte-n vale/Când i-am cântat nervura lină/Strigând spre cer noi osanale;Astăzi,orbit sunt de lumină!(Rondelul fruzelor din văi).Extazul,iluminarea,transfigurarea în forme ale exorcismului,ale mântuirii fiinţei în faţa naturii printr-un fel de contopire a simţurilor cu natura,care cooptează fizionomia tentaculară a lumii,iată câteva elemente pe care le descoperim în rondelurile poetului:Ochiul său cu zări senine/Mi-a sădit săgeţi avare/Peste chipul de ruşine/Cu belşug de grea-ncercare/Am cântat mereu un soare!(Rondelul toamnelor de soare).Nicolae Costea Teleajen închină versuri vibrante lui Dumnezeu printr-o destăinuire sinceră:Voi plânge timpul ce mă ţine/În veşnicia de mormânt:/O Doamne,mă aplec spre Tine/Prin clipa de pământ ce sunt.(Rondelul către Dumnezeu).

Volumul de rondele Lebăda albă este o experienţă insolită în lirica de astăzi,o formă de renaştere al rondelului,un vis care redeschide poeziei contemporane gustul pentru forma fixă:Unde ajung,un câmp închis/Mă seceră cu-a lui durere/Lăsându-mă pe veci întins/Până ce grabnic mă va cere/Lebăda albă ca un vis…(Rondelul lebedei albe).

Acest volum nu este cântecul de lebădă al poetului.Nicolae Costea Teleajen mai are multe de spus atât în poezie,dar şi în proză şi monografiile pe care le-a scris sau care le are în pregătire. >>>Al. Florin Ţene>>>

Un coleg care mă ştia circumspect privind noile apariţii editoriale, mi-a dăruit două cărţi cu poezii. Îmi cunoştea zgârcenia privind clipele rezervate literaturii – clipe pe care eu, aproape octogenar, nu vroiam să le consum decât pentru lecturi cu valoarea verificată – şi m-a asigurat că nu voi regreta.

Erau intitulate „Totul cîntă-n jurul meu!” şi „Are mama două fete”. Autor: Luminiţa Zaharia, Bucureşti, editura Eminescu, 2007-2008.

Am deschis primul volum şi am început…de la sfârşit şi, surpriză: volumul avea ataşată, de către autor, ERATĂ! Pentru mine a fost un semn bun, deoarece indica minuţiozitate şi deoarece nu mai văzusem de mult timp această anexă atât de utilă şi atât de uitată în ultimii mulţi ani. Trei referinţe critice m-au încurajat, iar scurta „notă biografică” mi-a demonstrat că autoarea a publicat anterior încă cinci volume de versuri, dintre care numai ultimul la o editură din Bucureşti (deci cu şanse mai mari de a fi „descoperit” şi „descoperită”)… Şi totuşi, a fost remarcată de câţiva cronicari.

Am continuat – tot de la sfârşit – şi m-a surprins proza intitulată „Ultima foiţă sau Cronica unui spectacol (aproape) neanunţat”. Scrisă într-un stil vioi, demonstrând spirit fin de observator al sufletului uman, poate cu oarecare compasiune, dar şi cu o uşoară ironie.

M-am convins că am în faţă un om de talent, inteligent şi sensibil – şi am început să citesc poeziile (scriituri mult mai concentrate în idei şi, deci, solicitând mai mult gândirea). Totul cântă deoarece „poezia şi muzica / au fost surori siameze”…”Lacrimile lor sunt de plumb şi de sînge” (poezia „Siameze”); cântecele sunt uneori triste, arată o stare de melancolie, poate prea multă sensibilitate, un zâmbet care se şterge repede şi singurătate – sau însingurare… >>>Dan Comănescu>>>

Joc de aparenţe şi subtilităţi, cu cel mai autentic fior orphic şi cu sonuri ce parcă vin din înălţimile celeste, sonetele adunate în volumul lui Emilian Marcu : Îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară, apărut la Editura Helicon, Timişoara, în 1996, provoacă în acelaşi timp o dublă senzaţie de familiaritate şi inaccesibilitate. Deşi în chip manifest trimit la sonetele shakespeariene şi la replicile lor închipuite de Vasile Voiculescu – ele se delimitează de modelele iniţiale, urmând un traiect cât se poate de original şi interesant prin modul de abordare, prin frumuseţea stilistică şi prin bogăţia metaforică pe care le conţin.

Puritatea rostirii şi autenticitatea sentimentului transpus artistic în tonuri cât se poate de vii şi subtile, ca şi măiestria limbajului relevă erudiţie deosebită precum şi raportarea la livresc la care trebuie să apeleze spiritele elevate, pentru că nu se poate aborda o asemenea specie, destul de rară, cu un limbaj stradal. Şi dacă unii au în vedere estetica urâtului, a grotescului, ca formă de manifestare, sau mai curând de refulare de propriile reziduuri, în creaţiile lor, Emilian Marcu cultivă estetica sublimului, a frumosului în stare pură, ceea ce justifică menirea artei, aceea de a îmbucura sufletul şi inima, de a înălţa pe noi culmi de simbol şi măreţie fiinţa umană, atât de supusă presiunii vulgului şi a agresiunilor verbale de orice fel. Şi poezia, aşa cum spunea un alt mare poet, „e cea care l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe”.

Poet solar, prinţ al întinderilor agreste ori al unduirilor deluroase, Emilian Marcu îşi declină identitatea orpfică într-o continuă reîntoarcere la rădăcinile ancestrale ale fiinţei, în versuri de o măreţie demnă de simplitatea şi neprihănirea marilor artişti descendenţi de acolo de unde s-a născut VEŞNICIA. În acelaşi timp, avuţia spirituală a oamenilor pământului atinge culmile desăvârşirii morale. >>>Cezarina Adamescu>>>

După volumul de debut Mărturisirea de pe munte (1995), Mihai Moldovan vine în întâmpinarea cititorilor săi cu un nou volum Statuia din Valea Tăcerii, Casa de cultură „Mihai Eminescu”, Oraviţa, 1998, o povestire scurtă, dar încărcată de metaforă, în care autorul a învăţat să obţină efecte noi prin schimbarea perspectivei naraţiunii şi să sugereze, fără crispare şi eforturi hilare, o atmosferă anistorică, mitizantă, chiar dacă pe fundalul acesteia se întrezăreşte spaţiul şi un timp dat.

Povestirea este vitalizată printr-o naraţiune liniară cu un pitoresc estetizant, în care se ascunde o înclinaţie spre călătoriile misterioase în spaţii în care naraţiunea fantastă se împleteşte cu mitologia locurilor cunoscute de autor.

Statuia din Valea Tăcerii ne duce cu gândul la sensurile circuitate de Pigmallion sau pictura lui Dáli „Meditation on the Harp” (1932) în care iubirea capătă dimensiunea artei.

Tonul cursiv, chiar, uneori exasperant, al relatării, uşoara nostalgie a frazei par produsul unui instinct de povestitor.

Această povestire este clădită pe spontaneitatea discursului şi pe cultivare, cu bună ştiinţă, cel mai adesea în registru romantic. Subiectul e simplu, relatarea în stil de jurnal te apropie de personaje, puţine la număr, de atmosfera muntelui, de psihologia precis conturată prin tuşeuri adânci ale personajelor: Zenobia, Mardare sau Nicodim.

Proza are uneori tendinţa unui scenariu cinematografic în care se pun sub lupă existenţa naratorului, unde autorul nu ezită să-şi suspecteze ochiul de subiectivitatea înşelătoare, din observaţie pare să scoată mereu la lumină o concreteţe palpabilă: „S-au aşezat în jurul meu. La început încă am mai avut trac, apoi am lunecat tot mai mult în miezul povestirii terminând în vervă. Dacă e să mă iau după liniştea care s-a lăsat – doar o ghionoaie mitralia în rafale coaja copacilor din preajmă- cred că i-am prins în vraja celor spuse”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Ceea ce particularizează rostirea poetică din ultimul volum de versuri al lui Nicolae Gâlmeanu este dorinţa de insolit. Sufletul refuză plierea pe real, folosit ca trambulină spre suprareal şi oniric. Denaturează? Nicidecum. Propriul nostru proces de denaturare începe din copilărie. Acum redimensionează realitatea, o desfigurează. De la primele poezii (“Pasărea”, “Vocativ”, “Cu dosul”) cititorul constată că sentimentul explodează înainte de a se împlini. Tehnica simultaneistă împinge departe imaginile care devin libere, iar versul autonom: “Ce târziu s-a făcut, nu mai găsesc piatra s-arunc⁄ În credinţa c-am fost din momeala ce sunt, ∕Jefuit din anafura unui templu de prunc, ⁄ Târăsc după mine ultimul hârb de pământ”. Ca să-l cităm pe un clasic avangardist, lui Nicolae Gâlmeanu poezia îi este “iremediabil antipatică”, tărâmul în care nu poate trăi. Nicio rază de lumină. Înstrăinarea întunecă totul şi alungă orice e viu: “Va trebui să tac într-o zi în faţa acestei catastrofe lirice,∕ Pentru că totul va deveni amnezie.”(Va trebui) Astfel de versuri nu se scriu spontan fără să semene cu vorbitul în transă şi fără să-şi asume riscurile epicizării şi manierismului. Felul în care stările poetice îşi schimbă identitatea, măştile poetului, nu sunt o rinocerizare? “…o firimitură ⁄ Din neghina cea de toate zilele, ∕ Urlând din treisprezece scaune în faţa rinocerilor.”(Poem) Poemele sunt concepute sub forma unui flux sintactic continuu, de unde şi greutatea izolării unor secvenţe lirice pentru a fi citate. Una din condiţiile poeticii sale o constituie viteza care produce, ca şi vibraţiile cuantice, denivelări, încreţituri, hotare. Unele fenomene subatomice se petrec atât de repede, încât nu le simţim, pe când altele atât de lent încât ne dau impresia că nu s-a schimbat nimic. “Aud în paftale de drumuri cum se descărnează de oase⁄ O isihie de melc ispitită de ceruri ţestoase” (Isihastă). Poetul trăieşte sub presiunea tendinţei universale de instabilitate. Se confirmă teoria potrivit căreia, cu cât imaginea artistică se abstractizează şi spaţiul poetic se goleşte, cu atât ele se încarcă de ficţiuni stranii, groteşti.

Deocamdată, pornirea poetului de a nega este prea generală. De unde şi un pericol al glisării în nihilism şi în poezia- pretext. Gâlmeanu cel autentic trebuie căutat în temele teoriei sale reluate cu fiecare volum: dualitatea iubirii, transformarea iubirii în ură, cruzimea sentimentelor, prăbuşirea, ipocrizia, dogmatismul. Cele mai multe poeme sunt un fel de elegii care răstoarnă instrumentele confesiunii, nişte antipoeme care neagă ordinea şi convenţia. Ideea de experiment este împinsă mai departe decât în volumele anterioare, (“Alarmă în christale”– 1999 şi “Mirele pietrei”– 2006 ) neavând echivalent decât în radicalismul textualiştilor. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

După debutul editorial cu volumul Vis în pădurea de mesteceni la Casa de editură Pleiade (Satu Mare, 1991), Vasile Mic a stat într-un con de umbră adunându-şi poemele “din prea multă dragoste” faţă de “fiecare clipă // mugur // femei frumoase”, privind mereu spre Fereastra de vis, noul volum apărut la; (Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 2007). În toată această perioadă echivalentă cu adolescenţa, Vasile Mic a încercat şi spre bucuria mea a reuşit să-şi contureze un limbaj propriu, fapt ce a tras după sine constituirea unui discurs personal ca în cele din urmă să avem de-a face cu un poet cu un stil aparte prin care exprimă tot cel înconjoară printr-o concepţie total diferită, simţindu-se în largul său, stăpân pe actul creaţiei. Vasile Mic pare a fi un rebel: “Fiecare bulevard / E un nesfârşit poem / Florile din oraş au aripi… / Doar se vând şi se cumpără // Cu plata în bănuţi de arginţi.” (Flori şi aripi), conştient că “Jocul cu moartea / Este o lecţie obligatorie” (Jocul cu moartea) şi cu toate acestea desprinderea de generaţia sa l-a făcut să-şi ia pe cont propriu cu demnitate destinul poetic.

Precaut ca orice om de afaceri cu orientări spre lumea cifrelor, la făcut ca să-şi fixeze cu oarecare precizie la timp regulile jocului: “Mici încurcături, dacă totuşi s-ar ivi / Prin vreun colţ de paradis, / Nimic nu ar putea schimba / Secunda aceasta” (Nimic nu ar putea schimba secunda) elaborându-şi modalităţile de exprimare a propriului act creator: “Despre femei frumoase / Nu voiesc a vorbi dependent de poezie // Însăşi poezia / Va trebui / Să ne vorbească” (Despre femei frumoase). Faptul că grafica acestui op aparţine autorului e încă o dovadă că: “Pentru a picta o femeie / Alegi o noapte înstelată / O dimineaţă cu rouă / E bine să ai un râu pe aproape, / Un vânt căzut din înălţimi, / Un suflet, / Dar mai ales o fereastră” recuperând astfel “ce e pierdut în metaforă” (Tablou). >>>Aurel Pop>>>

O poetă având o coerenţă în discursul liric,sensibilă,ce prinde în formă genuină fluxul memoriei este Cristina Maria Purdescu în volumul bilingv(româno-italiano) Mai tânără cu un cuvânt,apărut la Editura Muzeul Literaturii,în traducerea lui Geo Vasile,având o prefaţă semnată de Traian T.Coşovei.

Poeta se află la limita dintre confesia sinceră,dar învolburată,şi delirul suav,amestecând în creuzetul eului,într-o regie proprie,referinţa culturală cu elemente biografice ,poeme cu adrese precise,instrumente cu ajutorul cărora sondează mereu misterul ancestral:Eu îmi trezesc uitarea,un regat/Şi trec înfierbântată prin păţanii/Şi,fără înţeles,mă strig şi cad/Ca un salcâm în urma unei sănii.(Regat).Răstălmăcind aparenţele pentru a descifra filonul spiritual,poeta în acest volum vibrează patetic împingând trăirile până în haloul mitului:De-atâta strâns şi de nesomn,/Ai ochii mici,privirea-ţi piere,/Te-ai stins,lunatecul meu domn/Şi eu rămân a cui m-o cere.(Trecător prin lumea vie).Universul liric întemeiat pe simbolurile purificării conduce până în fondul ritualic,când dispariţia unui confrate o îndeamnă la reflecţie:O lume în vis,plăsmuiri nesfârşite/Care curg şi inundă şi curg/De oboseală,de gânduri ruginite,/A mai dispărut un poet,într-un burg.(Numele lui a fost scris).Exusperanţa nostalgică,imageria echivocă,pe jumătate fabuloasă,pe jumătate reală,traduce o sensibilitate interogativă,gesticulaţia duioasă are o credibilă notă de sentimentalitate proaspătă,atinsă,uneori,de reflecţia posomorâtă. Această sensibilitate provine şi din faptul că poeta vine din dogoarea câmpiei teleormănene:Nu mai ştiu să ascult,să te-aud/Departe de tine,tot mai îndepărtată/Şi vorbele se sparg pe drum şi nu ne-ajung,/Sunt numai urma trasă,în silă,de-o săgeată.(Sunt numai urma).Prinderea existenţei în vers,închistarea trăirii imuabilă în formă canonică,descrierea ca mistificare a fluxului vital par a fi temele importante ale acestei lirici rafinate până la imaginea graţioasă,elegantă şi iubitoare de transparenţe.Cuvântul pentru cristiana Maria purdescu este”material primă”a construcţiei sentimentului.Poeta şi-a educat cu grijă predispoziţiile,ţinând versurile la intensitate egală şi infuzându-le o nelinişte tulbure,ca o cutremurare.Metaforele folosite sunt surprinzătoare şi bine strunite în chingile versului clasic. >>>Al. Florin Ţene>>>