Iunie 2008


Volumul lui Kosta Vianu (pseudonimul literar al lui Octavian Constantinescu), POETRICK’S (aducând aminte de LIMERICK’S, al lui Edward Lear… – ceea ce, din start, ne spune ceva despre un complex mazochist, de inferioritate, cu toate că autorul prezentului volum n-are un nas mare…), apărut la Ed. Omega, în 2007 – are o Prefaţă şi o Postfaţă – ambele semnate de oameni de cultură absolut onorabili – Aurel Ganea, respectiv Dumitru Ion Dincă. Şi totuşi, Prefaţa şi Postfaţa păcătuiesc printr-o lipsă de discernământ şi de judecată critic-argumentativă – care ne fac să ne gândim la cele două mari tipuri de prietenie critico-literară, din lumea asta: tipul constructiv, prin care critica îl ajută pe autor să-şi regrupeze şi concerteze forţele, spre evoluţie artistică – şi tipul de prietenie de-constructivă, prin care ditirambii şi lipsa unor îndrumări (ferme şi utile, bine intenţionate) îl lasă pe autor într-o torpoare şi confuzie estetică, din care nu poate trage niciun folos, pentru viitoarele sale cărţi.

În definitiv, prin cele 31 de poeme ale plachetei, Kosta Vianu (un om şi scriitor cu o inteligenţă deosebită) nu emite niciun fel de pretenţii literare explicite: “Aceasta este/ ciorba mea,/iar cui nu-i place/sau nu vrea/mănânce slobod/altceva”(cf. Altceva, p. 5). Mixând melancolii sarcastice cu schiţe de fabule (cam toate ratate, din pricina unui complex de inferioritate, faţă de această specie, transformat în autoprotecţie sensibilă, prin grobianism aparent inutil, de o violenţă penibilă şi inexplicabilă, de o platitudine semantică/stilistică ce e complet lipsită de virtuţi estetico-argheziene – să zicem, de tipul: “Dac-ai să te-nsori c-o …vacă/Ai să vezi ce-are să-ţi…facă!” – cf. Fabula însurătorii, p. 41) şi încropiri băşcălioase, amestecând versuri autentice cu truisme – Kosta Vianu n-are (cel puţin manifest) niciun gând de a transcende în Parnas. Poate mai curând ar trebui luat totul drept fragmentele unui jurnal intim, poate chiar …prea intim… (sau caiet de exerciţii lirice) mai “scuturat” – sau ca versetele mormăite ale unui descântec de Piază Rea, ale unei încercări de exorcizare a sorţii: “Mai spre coastă, steaua castă/ Cerul, pasăre măiastră./Şi tot umblu, pe sub stele,/Şi tot ard, în dor, cu ele”(cf. Mai coboară, p. 6).. Şi, totuşi, talentul literar autentic ţâşneşte, destul de uimitor şi bizar şi haotic, paradoxal chiar, printre crăpăturile acestui univers deşertico-selenar (băşcălia disimulând, de fapt, o stare de posomorală vindicativ-existenţială, exorcizator-autoprotectivă). >>>Adrian Botez>>>

Anunțuri

Am primit cele doua carti ale Vioricai Gheorghe ferecate intr-o tesatura de sforicele, semn al pretuirii pe care o da bucuriei ascunsa acolo, in sufletul cuvintelor ei…M-am mirat de aceasta ferecare si am deslusit intelesul tesaturii…Sa nu se piarda cumva cartile, sa nu mi se fure sufletul cuvinteleor trimise la intalnirea cu sufletul altor cuvinte…

Si culmea, pentru 2 ore am ratacit cartea. A fost un moment de suspensie teribila, de repros al neatentiei mele fata de darul ce mi se trimisese.

Viorica trimite daruri scrise cu mana stanga pentru suflete construite cu mana dreapta.

Si au aujans, si citesc cu o stare pe care nu o pot defini.Citesc si construiesc imagini din sunete reverberatiile unui suflet care descompune cuvantul cu sens in cuvant ca zadarnica incercare de opri clipa si a supune timpul. Aceasta ar putea fi tema ANOTIMPULUI INCOMPLET, „O chinuitoare risipa de ganduri”

E starea pe care ne-o produce poezia adevarata , poezia unica, rostirea diferentiata a celui care s-a nascut ca sa incerce aventura iuibiri cuvantului. Asa cum remarcam si la alti poeti, realitaea , oricat ar fi de fascinanta , este totusi realitate.

Realitaea transfigurata inceteaza viata obisnuita si trece in celalata realitate prin vama sufletelor alese de Creator sa mirifice cuvantul Lui.

Realitatea este o intamplare, iata de ce VG poate sa scrie un vers ca acesta: „Trece-ma de intamplare…!”Cu acest vers incepe de fapt povestea poetei si a poeziei cu nume de floare…Viorica.

Este seducatoare aceasta rugaciune, ar fi incaput aici cuvantul Doamne si ar fi transformat poezia scrisa din departarea sinelui intr-o foarte frumoasa si inedita rugaciune.

Dar lipsa numelui Creatorului sporeste amploarea rugaciunii si Viorica Gheorghe ne trage catre o alta realitate dincolo de intamplarea vietii. Si ne duce in intamplarea poeziei unde aflam cele mai neasteptate sintagme poetice, inedite si incarcate de o nedisimulata candoare.

Uneori suntem trecuti de pragul filosofal al spatiului si al timpului care capata sens abia dupa o viata egala ca dimensiune cu o spovedanie.”In fata secundei ce parasea timpul”, viata obisnuita ramane doar un joc de-a v-ati ascunselea. >>>Aurel Anghel>>>

O frescă monumentală a vieţii inter şi post belice, cuprinzând toate aspectele ei: politice, economice, sociale, cultural-artistice, cu unde de reflexivitate în opera viitorului compozitor Pascal Bentoiu, dar şi a scriitoarei şi traducătoarei Annie Bentoiu, precum şi a scriitorilor apropiaţi, Marta Cozmin şi Alexandru Miran, dând mărturie despre starea românismului intelectual, cu tot ce incumbă acesta, ne sunt oferite în volumele sus amintite.

Dar, mai mult decât documentul, atât de preţios în sine, şi un mijloc eficace de cunoaştere a unui veac frământat, tulbure, în care adevăratele valori îşi făceau loc anevoie, răzbătând doar după o tenace stăruinţă şi luptă epuizantă, duse uneori până la jertfa supremă.

Mărturii zguduitoare ale anilor regimului comunist, cu întreg cortegiul de persecuţii şi eliminări – parcă dinadins – a tot ce era valoros şi autentic, lăsând loc compromisului, convenţionalismului, obedienţei, mimetismului, şi, de ce nu? kitsch-ului, care erau cuprinse în noţiunea de „cultură de masă”, „cultură populară”, cu alte cuvinte, proletcultismului.

Acesta, atrăgând după sine, evident, distrugerea, nimicirea instituţiilor, bisericilor, artiştilor care nu se înscriau benevol şi prompt în alaiul de surle şi tobe cu care proclamau noul regim, instalat cu cizmele cazone în fruntea şi în inima ţării. O perioadă care a lăsat urme devastatoare în opera şi în viaţa creatorilor de frumos, de cultură.

Opera artistică în lanţuri, pusă la zid, întemniţată, urmărită, hăituită, obligată să facă oarecare compromisuri pentru simpla necesitate de a supravieţui. Aceste mărturii pot foarte bine să fie înscrise, într-o eventuală „carte neagră a comunismului”, privită din perspectiva oamenilor de cultură şi artă, pentru care nu a fost lesne să creeze, să lase opere durabile în timp şi peste timp, în stare să-i definească.

N-a fost uşor, dar nici imposibil. Pentru că, iată, creaţiile valoroase de orice fel, au răsărit ca o floricică galbenă în zidul temniţei, printre gratii, ca să probeze adevărul, că viaţa continuă, indiferent de condiţiile vitrege de la un moment anume. >>>Cezarina Adamescu>>>

O visătoare blajină,de o gravitate adâncă,şi uneori,ceremonioasă este Stela Ianovici Costan în volumul de versuri Ingerul şi clepsidra,editura “Risoprint”,Cluj/Napoca,2007.

Incă prin titlul cărţii poeta ne introduce în conotaţiile mesajului pe care doreşte să-l transmită,îngerul ca vestitor şi slujitor al lui Dumnezeu ,iar clepsidra instrumentul care măsoară timpul,acesta exprimându-se prin deplasarea spaţiului din Văzduhul de albastru unde veghează ghiocul fericirii mele.

Abordarea temelor ce o frământă şi exprimarea lor prin sonet,poezie cu formă fixă,în majoritatea cazurilor,ne face să afirmăm că poeta este o bună cunoscătoare a tehnicii versificaţiei şi a genurilor.Lirismul sonetelor provin din implicarea eului într-un scenariu cu substrat religios,etic şi moral.Imaginaţia curge lent cu o închipuire romantică a gesturilor,fac din sonetele Stelei Ianovici Costan o formă de introspecţie,o ceremonie pentru reflexibilitate:Sub un salcâm înzăpezit de floare/Cu unda vântului să vii aştept/Pe drumul flăcărilor albe,drept,/Ca să desprind realul din visare.Cu un ochi înăuntru,iar cu celălalt veghând la fericirea proprie,poeta îşi controlează atent mişcarea interioară,(impusă şi de forma fixă a sonetului),şi reverberaţiile ei afective,studiindu-şi ca-ntr-o oglindă ritmurile eului ,aspirând vămile astrale/Ideea prinde conturat veşmânt/Aprinde-n harfa ei un cântec sfânt/De sinfonii cereşti universale.

Volumul structurat în cinci cicluri,aparent,diferite din punct de vedere ideatic,dar care prin trăirile expuse,planurile lor se întrepătrund,se interferează într-un tot unitar şi indivizibil.Sonetele sunt,în fond,nişte autoscopii ale stărilor sufleteşti, în care au încăput şi suferinţă,reflecţie,euforie,şi dor nedefinit pentru spaţiul necuprins,dar şi dorul de valea cu miresme de sulfină unde:Un foşnet mă trezise din visare.

Poeta este conştientă de trecerea timpului,iar tonul meditativ are sonorităţi melencolice,ce poate echivala cu o cazuistică lirică,prin care retrăieşte trecutul:Azi retrăiesc trecutul şi mă doare/Povestea tristă-a vieţii mele,plâng/Când amintirile la piept le strâng/Şi urma lor fierbinte mă dogoare.

In ciclul Sunetul din oglindă reverberaţia întoarcerii în propriul timp este perceput ca o oglindă,iar disperarea este o întoarcere sperată ,dar ne realizată. >>>Al. Florin Ţene>>>

În casa încremenită-n veac mirosind a pestelcă devenită straiţă cu mere crude şi de timpuriu viermănoase, cu gutui chircite, pătate, care-ţi fac cerul gurii pungă, păşind încet să nu sperie îngerii serii ce veghează necontenit la umerii tindei, să nu dea buzna nălucile serii, ţăranul, când intră şi când iese pe uşă, face o cruce adâncă. Îl ias pe Dumnezeu pretutindeni cu sine şi îl aduce din nou acasă.

A dat Dumnezeu şi s-a văzut iar acasă. Să dea Dumnezeu şi să-şi mântuie şi astăzi tocmelile făcute-n ajun, ori mai demult, cu socotinţă, şi să se întoarcă teafăr. Cine pleacă, fie şi câteva verste din bătătură, se duce cu gândul înoarcerii. În fiecare plecare există şi o revenire din punctual de unde te-ai desprins. Şi acest punct se numeşte ACASĂ. Doar aici e stăpân şi rob, cu voia Domnului, pe toate cele, aici se simte întemeiat şi pus de strajă la rosturile firii . În locul acesta numit acasă, toate sunt sfinte – după vorbele unui cântec, toate mărunţişurile au temei şi bună folosinţă, iar omul le ştie nimeri, chiar şi în crucea nopţii.

Aici îl va aştepta întotdeauna cineva. Cu un ştergar alb sau cu o năframă, fluturată în rama porţii ori în tocul uşii, cu o lacrimă strivită fugar între gene şi cu un surâs blând pe buze. Sau măcar cu o batistă fluturând de bună venire sau a rămas bun până la întoarcere.

Şi precum casa aceasta, sunt multele şi mutele de durerea plecării copiilor prin străini, case cu ochi gri de albeaţă, de lacrimi şi aşteptare îndelungă, aşa sunt aproape toate, căzutele pe grumaji, de ostoi, de vremi ori de stihiile firii. “Câte-o privire tristă ne adună/ Şi ne tot plimbă-n gând până departe./ Intrăm în sat şi-i spunem “ziua bună”,/ Intrăm în sat ca-ntr-un muzeu de sate” – spune autorul în poezia care dă titlul acestui volum.

Să pătrundem şi noi cu paşi neauziţi în acest univers rural, prin bunăvoinţa Poetului şi să încercăm a ne familiariza cu atmosfera lui.

Dar, din viu şi forfotitor până la vacarm, cu larmă pe uliţi şi până-n buricul pământului, când oare a devenit satul precum muzeul, cu exponatele conservate atent, ori numai neglijent depozitate, stivuite într-un spaţiu de înstrăinare parcă impropriu, din ce în ce mai altfel, de nerecunoscut, fie pentru că dintr-o dată, casele s-au micşorat, s-au pitit pe după copacii – singurii care nu devin mai mici, dimpotrivă; s-au ascuns după ţiglele decolorate şi după ulucile sparte, tablele smulse, podul, hambarele, şurele părăsite, cui să-i mai pese? după tencuiala căzută, acoperişul crăpat, cine să le mai rânduiască aidoma? >>>>

„O carte scrisă sau citită este ca o boală învinsă” spunea filozoful Lucian Blaga. Aşadar, cartea istoricului Costin Feneşan „Diplome de înnobilare şi blazon din Banat” aparută la Editura de Vest – Timişoara – 2007 are menirea de a-l vindeca pe cititor de boala ce planează asupra poporului român – pericolul de a se pierde identitatea-dovedindu-se a fi o rezistenţă a gândului şi a bunului simţ în vremurile de azi.

Apariţia carţii este un gest recuperator, dar şi de justiţie pentru nobilimea română din secolele XIV-XVII- în Banat.. Ea demonstrează continuitatea românilor în spaţiul bănăţean, ca şi în ţară şi că elementul ţărănesc era dominat de români în Banatul evului mediu.

Figură proeminentă a istoriografiei contemporane-istoricul Costin Feneşan se dovedeşte a fi o impresionantă personalitate culturală, cu o uimitoare perspicacitate, un cărturar umanist multilateral, de formaţie enciclopedică. Este un savant şi un gânditor autentic preocupat de descifrarea misterului originii şi continuităţii poporului român în spaţiul dintre Carpaţi si Dunare, care ţine la adevar şi este străin de orice linguşire.

L-am cunoscut cu prilejul simpozioanelor de istorie natională organizate în judeţul Caraş-Severin de către profesorul Gheorghe Magas –inspector şcolar de specialitate, cât şi din cărţile Domniei Sale şi am constatat că are o ţinută ce exprimă măreţie şi demnitate, sugerând în persoana lui un spirit luminat, care aduce vederi înaintate, în epoca fripturiştilor, menite să împrospăteze cultura şi să deschidă socieţatii româneşti noi perspective.

Cartea conţine 59 diplome de înnobilare şi blazon, fiind astfel întocmită încât să intereseze publicul cultivat, dar este folositoare şi stimulativă pentru studenţii, profesorii şi cercetătorii interesaţi de istoria Banatului. Ea este una dintre cele mai originale apariţii ale culturii noastre în această zonă. Este o lucrare istorică în care autorul redă obiectiv faptele şi fenomenele istorice, prin cercetarea cât mai complexă a izvoarelor inedite, analizându-le critic şi apreciindu-le fără părtinire, lucid şi imparţial.

Scrierea este de un înalt nivel stiinţific, cu argumente temeinice şi un aparat critic bine pus la punct.

Prin apariţia acestei cărţi, în ansamblul lor, cunoştinţele noastre asupra evului mediu bănăţean au făcut însemnate progrese, prin izvoare noi, uneori fundamentale, cu o metodă de lucru bazată pe erudiţie şi critică severă. Din ea aflăm că voievozii şi cnezii români aveau o puternică bază românească, disociată de migratori şi destul de puternică încât să-i poată asimila. Ei au obţinut nobilitatea pentru serviciile militare şi civile aduse regaliţatii maghiare, ori principilor ardeleni. Astfel-pătura feudală a românilor era numeroasă şi puternică economic, integrată păturii feudale străine, asigurând continuitatea poporului român, pe pamântul ţării sale şi corolarul ei necesar: unitatea sa etnică, lingvistică şi politică. Aşa că în secolele XIV-XVII „nobilimea bănaţeană era romanească în mare parte şi îşi păstrează limba şi etnia” ne spune autorul. >>>Pavel Panduru>>>

Demersul ştiinţific recuperator Goga şi criticii săi, propus de Dan Brudaşcu, se demonstrează a fi necesar şi deplin motivat atât prin valoarea excepţională a operei poetului, cât şi prin rolul pe care l-a interpretat cu dăruire şi devotament în istoria poporului român. În acest sens, este bine-venită sublinierea regăsită în cartea lui Nicolae Balotă: „Rareori un poet de seamă (precum Goga – n. ns.) a obţinut mai spontan şi mai total sufragiile întrunite ale unui public larg şi, în acelaşi timp, ale unei elite literar-artistice”.

Ne aflăm în faţa unui impetuos şi consecvent cercetător, care caută neobosit noi interpretări cu valoare ştiinţifică despre ceea ce a reprezentat Octavian Goga. Însuşi autorul afirmă „că un asemenea obiectiv nu poate fi atins în cadrul unui orizont disciplinar îngust şi că problemele pe care le ridică tema impun perspectiva mai largă, de poetică culturală”. Este, înainte de toate, un creator, fiindcă fără actul creaţiei orice lucrare ştiinţifică ar fi lipsită de strălucire, chiar dacă dosarul receptării critice a poeziei lui Goga a fost atent, riguros urmărit şi redat cu mult talent literar. Căci, până la un punct, orice studiu este o continuare şi, chiar, o preluare a altor lucrări. Numai că puţini sunt acei intelectuali care rămân fideli în slujba unei teme. De aceea este meritorie munca profesorului Dan Brudaşcu.

Sunt cunoscute exigenţa şi forţa de sintetizare a autorului de faţă, care reuşeşte să se înscrie în galeria personalităţilor autentice care au păşit pe urmele lui Goga, pentru a-l studia pe poetul care, acuzând, la sfârşitul veacului XIX, „anemia şi stagnarea literaturii române”, încerca să aducă, prin opera sa, un suflu nou în peisajul acestei literaturi.

Născut în 1951 la Ciucea, Dan Brudaşcu a copilărit în atmosfera de cultură şi pioasă reculegere a casei memoriale a poetului, petrecând acolo ore fără număr şi ascultând amintirile distinsei doamne Veturia Goga, şi probabil acesta este unul din motivele pentru care se consideră îndatorat să-l reabiliteze spiritual, cultural şi politic pe cel despre care preşedintele Academiei Române de atunci, Alexandru Lepădatu, vorbea cu deplină îndreptăţire, în deschiderea şedinţei din 13 mai 1938, la 6 zile după moartea lui Goga (prin asasinare-otrăvire, după o ipoteză susţinută de tot mai mulţi cercetători), ca despre poetul pătimirii noastre. O mai mare empatie între un scriitor şi obiectul scriiturii sale mai rar se întâlneşte. Scriitor, jurnalist, profesor universitar, om politic, autor a 50 de cărţi (dicţionare, cursuri universitare, eseuri de istorie şi critică literară, traduceri de literatură universală), iată doar câteva dintre realizările ce conturează imaginea lui Dan Brudaşcu. Cei mai mulţi îl cunosc ca traducător veritabil, dovedind a fi un translator de valori culturale.

Dispune – fără doar şi poate – nu numai de talent, vocaţie şi o cultură vastă, dar şi de o abilitate specială, capabilă să surprindă cu mare precizie orice sclipire intelectuală, insuflând chiar, acelora care promit dar sunt lipsiţi de cutezanţă sau resurse materiale, direcţii de cercetare, idei şi – nu în ultimul rând – punându-le la dispoziţie volume de mare valoare din impresionanta sa bibliotecă. Toate aceste calităţi fac din Dan Brudaşcu un adevărat mentor în viaţa culturală românească. >>>Daniela Gîfu>>>

Pagina următoare »