„În acel spaţiu de fibre de sticlă din care

creştea

pădurea de mărgele

trăia femeia paralelă.

[…………………….]

Aici ne dau timp prin ace.

Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep

aici şi-ţi dau

câteva picături din Timpul meu

dar o să devii paralelă…”

Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, pp. 14, 16

Prezenţă aparent discretă în peisajul literar, din unele puncte de vedere, Monica Mureşan se „încadrează” cumva într-un „curent”, în tabloul liricii feminine de la noi, care s-a transformat pas cu pas. Astfel, sentimentele, imaginea/ imagistica învăluită în cuvinte care-i dăruiau o haină graţioasă, diafană, delicateţea, fie ea şi uneori „de faţadă”, tematica banalului, lucrurile/ aspectele „minore” s-au „convertit” înspre o expresie uneori chiar mai mult sau mai puţin masculinizată. >>>>