„În acel spaţiu de fibre de sticlă din care
creştea
pădurea de mărgele
trăia femeia paralelă.
[…………………….]
Aici ne dau timp prin ace.
Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep
aici şi-ţi dau
câteva picături din Timpul meu
dar o să devii paralelă…”
Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, pp. 14, 16
Prezenţă aparent discretă în peisajul literar, din unele puncte de vedere, Monica Mureşan se „încadrează” cumva într-un „curent”, în tabloul liricii feminine de la noi, care s-a transformat pas cu pas. Astfel, sentimentele, imaginea/ imagistica învăluită în cuvinte care-i dăruiau o haină graţioasă, diafană, delicateţea, fie ea şi uneori „de faţadă”, tematica banalului, lucrurile/ aspectele „minore” s-au „convertit” înspre o expresie uneori chiar mai mult sau mai puţin masculinizată. >>>>