Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?… >>>>