Poezia este veşmântul în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea – Lucian Blaga

Urmând gândul lui Blaga, aş putea spune că poezia Patriciei Lidia este acel veşmânt cu menire de scut, vopsit în culori de anotimpuri vii şi cântărind cât greutatea tăcerii în doi.

Iubirea apărată de el este o iubire care creşte şi descreşte între ambiguitate şi mister, între un determinism puternic asumat şi o fugă responsabilă de previzibil, copleşind prin intensitate („prea mult”) şi contradicţii („prea greu”).

Mediul său de viaţă este unul al soarelui şi al lunii, al ferestrelor deschise, al timpului care încremeneşte în apropierea unei respirări împreună („În mine, tu / În tine, eu”).

Textele Patriciei trădează faptul că, în logica poetică, „a fi” înseamnă „a iubi”, iar iubirea se realizează printr-un act deliberat de voinţă („Nu erai sau nu mai voiai să fii”; „Eu nu mai exist”). >>>>