Volumul lui Kosta Vianu (pseudonimul literar al lui Octavian Constantinescu), POETRICK’S (aducând aminte de LIMERICK’S, al lui Edward Lear… – ceea ce, din start, ne spune ceva despre un complex mazochist, de inferioritate, cu toate că autorul prezentului volum n-are un nas mare…), apărut la Ed. Omega, în 2007 – are o Prefaţă şi o Postfaţă – ambele semnate de oameni de cultură absolut onorabili – Aurel Ganea, respectiv Dumitru Ion Dincă. Şi totuşi, Prefaţa şi Postfaţa păcătuiesc printr-o lipsă de discernământ şi de judecată critic-argumentativă – care ne fac să ne gândim la cele două mari tipuri de prietenie critico-literară, din lumea asta: tipul constructiv, prin care critica îl ajută pe autor să-şi regrupeze şi concerteze forţele, spre evoluţie artistică – şi tipul de prietenie de-constructivă, prin care ditirambii şi lipsa unor îndrumări (ferme şi utile, bine intenţionate) îl lasă pe autor într-o torpoare şi confuzie estetică, din care nu poate trage niciun folos, pentru viitoarele sale cărţi.

În definitiv, prin cele 31 de poeme ale plachetei, Kosta Vianu (un om şi scriitor cu o inteligenţă deosebită) nu emite niciun fel de pretenţii literare explicite: “Aceasta este/ ciorba mea,/iar cui nu-i place/sau nu vrea/mănânce slobod/altceva”(cf. Altceva, p. 5). Mixând melancolii sarcastice cu schiţe de fabule (cam toate ratate, din pricina unui complex de inferioritate, faţă de această specie, transformat în autoprotecţie sensibilă, prin grobianism aparent inutil, de o violenţă penibilă şi inexplicabilă, de o platitudine semantică/stilistică ce e complet lipsită de virtuţi estetico-argheziene – să zicem, de tipul: “Dac-ai să te-nsori c-o …vacă/Ai să vezi ce-are să-ţi…facă!” – cf. Fabula însurătorii, p. 41) şi încropiri băşcălioase, amestecând versuri autentice cu truisme – Kosta Vianu n-are (cel puţin manifest) niciun gând de a transcende în Parnas. Poate mai curând ar trebui luat totul drept fragmentele unui jurnal intim, poate chiar …prea intim… (sau caiet de exerciţii lirice) mai “scuturat” – sau ca versetele mormăite ale unui descântec de Piază Rea, ale unei încercări de exorcizare a sorţii: “Mai spre coastă, steaua castă/ Cerul, pasăre măiastră./Şi tot umblu, pe sub stele,/Şi tot ard, în dor, cu ele”(cf. Mai coboară, p. 6).. Şi, totuşi, talentul literar autentic ţâşneşte, destul de uimitor şi bizar şi haotic, paradoxal chiar, printre crăpăturile acestui univers deşertico-selenar (băşcălia disimulând, de fapt, o stare de posomorală vindicativ-existenţială, exorcizator-autoprotectivă). >>>Adrian Botez>>>