Cronicarii secolului al  XVII-lea au promovat ideea originii romane (latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 85).

Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind”cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei deD. Cantemir”).

In a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga, Şcoala ardeleană-latinistă, în Vremea, nr. 726 , din 28 XI, 1973, p. 7), iar B. P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin. (Gândirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182, studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47-50). In Isvoade(1972, p. 17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Insă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o). >>>>

Anunțuri

Mehadia – străvechi centru cultural al Banatului de munte, loc al unor energii uriaşe – este binecuvântat cu un relief mirific, la care se adaugă frumuseţea sufletească a locuitorilor din care a ieşit o tainică luminiţă în constelaţia de suflet a românilor, purtată de spumoasele ape ale Belarecăi spre Dunăre şi Mare – asigurând veşnicia.

Spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminarea.

Loc al etnogenezei româneşti – de aici au răsărit ca florile boieri ai minţii ce au contribuit la formarea Europei moderne şi a culturii româneşti, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-au jertfit pentru ele. De aceea noi nu-i putem uita cât lumea o fi lume.

Una din aceste minţi luminate a fost preotul Iosif Coriolan Buracu -paroh al bisericii din Mehadia în perioada 1912 – 1924 – care, cu armele credinţei şi ale iubirii, a desfăşurat o serie de activităţi culturale, făcând din „limba română patria sa” (Nichita Stănescu).

Despre aceste fapte ne vorbeşte cartea „Preot Iosif Coriolan Buracu – Amintiri”, apărută la Editura Învierea – Episcopia Timişoarei 2007 – cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care semnează şi prefaţa.

Ediţia a fost îngrijită de profesorul Mihai Buracu – fost senator al României – fiul preotului ce a beneficiat de sprijinul preotului Dumitru Vana de la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. >>>>

În peisajul literaturii române actuale, un nume îşi face tot mai simţită prezenţa: scriitorul Gh. Postelnicu, profesor de limba şi literatura română la Şcoala cu clasele I-VIII “Vasile Voiculescu” din comuna Pîrscov, judeţul Buzău.

Oricine a terminat măcar liceul ştie că de numele comunei buzoiene se leagă numele marelui medic şi scriitor Vasile Voiculescu şi, prin urmare, scriitorii din zonă sunt imediat consideraţi ca descendenţi spirituali ai acestuia. Şi n-ar fi deloc fals, întrucât şi ei se raportează cu mândrie la arta narativă a lui Voiculescu. Nici prozatorul Gh. Postelnicu nu face excepţie, proza lui fiind considerată, de către majoritatea comentatorilor, ca aparţinând “realismului metaforic”.

Citind ultima sa creaţie, romanul “Tânărul Veronel”, publicat la Editura online “Semănătorul” în iulie 2008, descoperim un scriitor cu real talent.

Structural, opera sa cuprinde patru capitole: “Vâsla de sare” (apărut ca roman independent în anul 2006), “Cariera de piatră”, “Casa memorială”, “Veronel” şi un “Epilog”. Parcurgerea celor aproape 200 de pagini îl captivează pe lector prin bogăţia de informaţii şi prin alternanţa persoanelor narative, care se intersectează aproape fără a se putea sesiza dacă personajul principal, Valentin Balotă, rememorează propriile amintiri ori le narează pe ale altora, dacă vorbeşte cu altcineva ori cu sine însuşi. Astfel, planurile temporale şi spaţiale alunecă unele peste altele ori se suprapun, subiectivitatea şi obiectivitatea se întrepătrund în modul de a percepe lumea sau de a o gândi.

Chiar dacă structura romanului este delimitată de capitole, ea este unită prin destinele celor doi fraţi vitregi: Valentin Balotă (prezent) şi Ion Badiu (absent). Deşi mort, Ion Badiu trăieşte în memoria fratelui său şi a celor care l-au cunoscut, în pasiunea lui pentru istorie, care dăinuie şi după moarte, prin ceea ce a realizat, în durerea mamei, în admiraţia fratelui mai mic. >>>Elena Stroe-Otavă>>>

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”,iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.” >>>Al. Florin Ţene>>>

„Nu mai pune sticla între tine şi lume! Nu se trăieşte dincolo de ferestre, copilă, viaţa înseamnă să pipăi fiecare lucru, să-l simţi, nu doar la modul teoretic, cum faci tu, să-l simţi, auzi?” Iată problematica volumului scriitoarei Florentina Loredana Dănilă. Să simţi viaţa, s-o trăieşti, să ieşi din tine însuţi pentru a trăi – acesta este mesajul de sublimă sinceritate – autenticitate cu care volumul de faţă îl întâmpină pe cititor.

Proiectat sub semnul autencităţii, într-o naraţiune subiectivizată, personalizată asupra existenţei, volumul de proză scurtă se numeşte, simbolic, Şi copiii se îndrăgostesc, acesta fiind de altfel titlul unei creaţii. Stilul indirect liber trădează această viziune personalizată dar şi un homo diegesis ce creează, intenţionat, o creaţie a vieţii. Dincolo de literaritate, de scriitură, se află viaţa în expresia ei de firească substanţialitate. Un existenţialism feroce, de tip eliadesc, răzbate din paginile cărţii. Fiinţa îşi trăieşte propria existenţă în …zbor înfrânt, de sus în jos, de către nelipsitul „controlor de trafic” care afirmă cu o certitudine de invidiat, că „azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s-au bulucit o grămadă de nori”. Incipitul subiectiv şi ancorarea în cotidian fragmentează discursul evenimenţial: „nu l-am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii. Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m-a răpus oboseala şi am căzut într-un somn adânc.

Trezirea din somn, reîntoarcerea într-un cronotop străin fiinţei, însă realmente necesar pentru a supravieţui în spaţiul …vieţii, accentuează impresia de „geografie a imaginii vieţii”, spaţiu al indefinitelor trăiri prozaizate în cuvinte. Povestirea ca „preţ al vieţii” îşi găseşte în scrierile Florentinei Dănilă un cronotop simbolic, cu variaţii de ordin temporal şi spaţial. >>>Maria Daniela Pănăzan>>>

În urmă doar cu câţiva ani, redactorul şef al unei reviste literare de prestigiu clama în cafenele că pe poetul cutare nu-l publică, pentru că „are cinzeci de ani şi nu mai are ce spune la vârsta asta matusalemică.” Ascultându-l, am pus această afirmaţie ce se vrea negaţie totală pe seama ostilităţii redactorului respectiv faţă de atitudinea paranoică a insului ce se crede mare poet naţional. Nu vreau să cred că onorabilul redactor şef ar fi uitat exemplul lui T. Arghezi, care a debutat editorial la 47 de ani şi până în preziua morţii, versul său a avut forţă şi expresivitate… Poezia n-are vârstă, după cum nici sufletul poetului. Nu biologicul, ci afectivitatea contează!

Am mai spus şi cu alte ocazii că „moda” unor autori debutanţi de a insera (cu acordul sau la sfatul editorului) pe coperta a IV-a a cărţii lor aprecierile mai mult de complezenţă ale unor condeieri care cochetează cu critica literară nu este profitabilă… Plecând de la disocierile făcute de către Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajul, unde vorbeşte de tranzitivitatea şi intranzitivitatea acestuia, putem spune că cel care semnează aşa-zisele aprecieri de pe coperta a IV-a a cărţii lui Nicolae Teoharie, Legaţi-mă la ochi cu sentimente (Editura Helis, Slobozia, 2008) – Şerban Codrin – nu comunică mai nimic despre autor: „Nicolae Teoharie nu are nevoie de bunăvoinţa nimănui, ci de recunoaşterea unui fapt: ne aflăm în faţa unei personalităţi complexe, un poet care a avut curajul să aştepte până la supramaturizarea creaţiei.” (s. n.). având în vedere afirmaţia ilară (subliniată de noi), oricine se poate întreba câte faze/ etape trebuie să parcurgă un poet până la maturizare şi dincolo de acest prag – „supramaturizarea ? >>>Const. Miu>>>

Format din patru mari capitole: “Schiţe şi povestiri”, “Mici planete pentru adăpostit îndoiala”, “Scenarii dintr-un punct de vedere” şi “Personajul de zi cu zi”, volumul de poeme semnat de Elena Ştefoi, are un titlu exclusiv derutant. Nici vorbă de “schiţe” ori “povestiri” în sensul firesc al cuvântului, nici măcar bănuitele trimiteri, nici ca formă şi nici ca fond epic nu se adeveresc aici, pe când avem în loc de proze scurte, poezie-poezie de o mare frumuseţe stilistică: “Iarna a trecut primăvara/ n-a sosit încă/ poate mai există scăpare/ eul şi supraeul/ – doi stupi năpădiţi/ de Varoa/ Între încheieturi/ -vrăjitoare- şi intermundii/ partea cea mai bună/ dezlegare aşteaptă/ dragostea cât va mai fi/ o coroană obscură/ pândind/ celebrele armate imperiale?/ zbătându-se să tot iasă/ din hăţişul socratic/ această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului.” (pag.61)

Cu o mireasmă ideatică, explozivă şi implozivă, în acelaşi timp, poeta Elena Ştefoi, deloc absentă, dar nici patetică din textul poetic, preferă să se autooglindească în repaosul dintre stările ce îndeamnă spre origini, chiar dacă dincolo mult de consemnul trecerii parafrazic ori proverbial: “această cămilă/ trage nădejde/ să se strecoare/ firesc/ printre urechile acului”, unde se trădează un protocol singuratic în vecinătatea cuvântului aflat la “jubileul” împrejurării de a avea curajul să hiperbolizezi propria-ţi biografie, invidiată până şi de propria-ţi umbră: “Ce să-nţelegi? O biografie care/ atârnă de cuvintele mele/ ca o tonă de explozibil?/ Ştiu: nu respir după reguli,/ am umerii uşor aduşi înainte./ De la substantive/ la verb un mecanism ucigaş/ face exerciţii de stil/ şi te-aşteaptă./ Află şi tu: am minţit,/ am furat, mi-am trădat prietenii/ fără ruşine; am înghiţit,/ pe furiş resturi/ de pe mesele celor/ pe care-i dispreţuiam./ Mi-e dor de un ocean limpede:/ să văd, când înot, viitorul/ vertebrelor, doar la un pas/ de înţelegerea mea deşănţată./ De câte ori vrei/ poţi trece să numeri/ aceste greşeli: un oberchelner/ printre clienţi/ în sezon estival.” (pag.15). >>>Victor Sterom>>>